A fost un timp (îl numim : obsedantul deceniu zece), când critica literară, drăguţa, se voia orice în afară de ceea ce ştiam din copilărie că este. Nevertebrat şi cu alfabet de papagal jumulit, criticul era vistavoi, bonă şi dădacă. Totodată un acar mutând - la tonul răstit al telefonului - sufletul scriitorului de pe o linie pe alta. Pe scutul lui poleit apărea în relief apăsat : buzduganul, forcepsul, maşina de tuns, cădelniţa. Raţiunea criticii, a zecea muză după monsieur Voltaire, ţi-o explica scaietele maidanului. Pe ce străzi se plimbă autoritatea, independenţa, obiectivitatea, fervoarea criticului? Răspundă orbii! Scriitoriii care au apucat să-i cunoască terapeutica tresar în somn simţindu-i mâna grea. Deşi i-am ştiut din plin pe spinare binefacerile, eu rămân cu amintiri senine - şi atât.
Viaţa a îmbrăcat straie pe măsură. Zdrenţele au putrezit loaolalta cu vajnicii lor purtători. Ţesuturile intime ale literaturii noastre s-au refăcut în chip miraculos. Pentru că au apărut zeci şi zeci de talente cu platină în vârful peniţei. Şi era firesc să apară şi judecătorii, arbitrii lor, puţini la început, numeroşi în prezent. Ei au contribuit la reliefarea personalităţii acestora, la susţinerea lor. Avem o critică literară excelentă, de înalta ţinută intelectuală, de valoare incontestabil europeană. Reprezentanţii ei, (că să-i numesc pe toţi mi-ar trebui un spaţiu care îmi lipseşte) au ieşit din biblioteci adevărate, înzestraţi cu nemasluita dragoste pentru opera importantă, fie scrisă, fie tradusă în limbi de circulaţie universală. Critica anilor noştri are un stil, o atitudine, o opinie, o originalitate pe măsura literaturii ce o "disecă". Atribute care cinstesc. Ea a devenit creatoare. Da, criticul e şi el creator, "fiindcă reliefează valori pe o ecuaţie personală", cum ne învaţă - printre alţii - Pompiliu Constantinescu. Erorile, omisiunile ei mi se par scuzabile. Sunt criticii literari maşini electronice? Nu au fost scutiţi de inperfectiuni nici Maiorescu, Lovinescu sau Călinescu, marii, întemeietorii cu care ne mandrim venerandu-i zilnic. Să dăm aşadar criticilor de azi dafinii pe deplin meritaţi. Paralel cu acest gest obligându-ne însă să întoarcem spatele acelor critici coborâti de la etajul onestităţii (presupunând că au fost cândva acolo) în subsolul afacerilor extra-literare. Dumnealor se pliază fără cârtire pe gustul şefului de redacţie, de serviciu s.a.m.d., nescutit - deh, oameni suntem - de simpatii speciale, comandate, şi de antipatii şi ele speciale, comandate. Cazuri, destule. Aceleaşi fiinţe neprihănite "deservesc" (după târguieli la tejgheaua şpriţului balcanic sau la o partida de pescuit în ape nămoloase) o mâna de scriitori constituiţi în clubul intereselor meschine. Câţi există, doi, patru, şase - întotdeauna suficienţi pentru a trage dricul leşului literar - ei nu se vor sfiii niciodată să-l proclame pe autorul cutare egalul uriaşului Shakespeare. Lipsa de personalitate, de talent şi predispoziţie la abdicări. Lor li se cuvine citatul împrumutat din scrierile aceluiasi Pompiliu Constantinescu, pildă a probitatii profesionale: "Politica literară e decesul criticii ; cu ideile e ineficace să trişezi."
1981
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu