Petre Stoica-Arheologie blândă(1968)

“Arheologie blândă” este cea mai amplă dedicaţie de dragoste pe care poezia românească a închinat-o obiectelor. Nu însă obiectului profan, obişnuit, decorativ, somnolent, ci obiectului “uitat, prăfuit, singular, ce arareori îşi găseşte perechea”. Aceluia care, odată privit de ochiul cinematografic, în sepia, al poetului, reînvie o lume, dă sens, străluminează prezentul în lumina difuză a unui Altădată mirabil. E atâta candoare, delicateţe, duioşie, tandreţe în versurile poeziei lui Petre Stoica încât trecutul îşi pierde tristeţea, lumea se face mai bună, iar Viaţa, ei bine, Viaţa se uită la noi zâmbind, prin lumina unui proiector mut din Cinematograful Sătesc.”, a scris Marcel Tolcea pe coperta a patra a volumului.



CASA DE DEMULT

Ferestre îngheţate, vântul
cu paie şi pene de vrabie
în dinţi. În odăile goale
fotografii(de nuntă, de moarte)
înrămate
cu păianjeni uscaţi. Gutui
putrezite. În fiecare prag
urmele paşilor: steme
de-amurg. Cine mă cheamă?
Cine geme
şi vrea să desfăşur
ghemul anilor?
La capătul
ghemului, ştiu,
creşte viermele timpului.
E numai foşnetul şoarecilor
care rod şi rod
insula lui Robinson Crusoe
şi ultima pădure
din herbarul copilului.



MOMENT DIN COPILĂRIE

Mânjiţi pe obraji cu boabe de bozii
ne căţărăm pe grilajul ruginit
de unde privim
sărbătoarea din curte -

pe masă aşezată printre dalii înalte
pahare şi sticle cu dop de cocean
înconjură gramofonul pictat
cu îngeri zburând peste cai,

şi discul se răsuceşte repede repede

în aerul toamnei plutesc funigei,
porumbeii venind şi plecând
sunt explozii albastre,

din pâlnia de foc a gramofonului
cresc poveşti despre valurile Dunării
şi nouă acum ni se pare
că oamenii din curte sunt veseli
fără să ştim că sumedenie de gânduri
cu pietre ascuţite
le bat într-una în tâmple

cineva se gândeşte la soţia bolnavă în pat
cineva se gândeşte la inundaţia de anul trecut
cineva se gândeşte la viile distruse de filoxeră

şi discul se răsuceşte repede repede

aerul e plin cu pleavă, cu viespii ce coboară şi sug din perele
strivite în prag şi cad apoi în apă verzuie din jgheab

şi discul se răsuceşte repede repede

iar noi privim fermecaţi ;
când paşi se aud venind spre noi
fugim şi ne ascundem în şanţ,
ne spunem că odată şi noi vom fi mari
şi atunci vom cumpăra gramofoane cu pâlnie de aur
şi ascultăm cât vrem
poveşti minunate...



MOMENT ROMANTIC

Era o zi senină de vară, când menta
colorează în verde lumina,
iar ei erau cu toţii veseli,
erau puţin înroşiţi de vin şi emoţie
(îmi amintesc : erau cu toţii uşor ameţiţi),
au ieşit împreună în curte,
pe gard au pus un covor (să nu-i vadă
moartea ascunsă în ochii vecinului!)
şi fotograful i-a aşezat după un fel consacrat
(bunicul, de-abia sosit din America
desigur, în mijloc, pe scaunul nou!). Şi-apoi
fotograful a bătut din palme iar ei au zâmbit,
aparatul Agfa a ţăcănit discret
şi cu toţii au răsuflat uşuraţi
şi au spus:
"O, azi e-o zi minunată, să bem mai departe" ;
şi au ras şi au cântat
(Îţi mai aduci aminte, doamnă
şi în fânul de curând cosit),
au cantat si deodată, spre seară,
cerul s-a umplut de nori şi de fulgere
şi a coborât o ploaie torenţială
şi inundaţia i-a înghiţit pe toţi...



 AMINTINDU-MI O DUMINICĂ

Sori lichizi despică obloanele închise.
De mult e totul încremenit -
numai lava furnicilor creşte nebună
şi din când în când de pe zid
se desprinde var scorojit,

umbrele atârnă
ca limbile vitelor însetate pe câmp.

prin alei împodobite cu prăfuit cimişir
femei cu picioarele umflate
merg la cimitir
să le vorbească în şoapte trandafirilor vii.

La un semn de nimeni bănuit
focul fanfarei izbucneşte în piaţa pustie,
bătrânii rămân nemişcaţi
sub duzii cu frunze de hartie
unde joacă pe boabe de fasole şeptici.

Noi, copiii, prin nori alcătuiţi din pucioasă
pe căluşei cu vopseaua decolorată
călătorim visători înspre cer -
aripile fragile ni se rup
şi nu ajungem mai sus de salcâmi ;

o dată cu valsurile înserării domoale
notarul cu pantaloni albi şi canotieră
vine să împuşte o gazelă
din metal ruginit
şi foarte mândru
pleacă să răstoarne popice.

Factorul poştal împarte scrisori de pe front -
ne adunăm speriaţi în jurul său,
nici nu simţim
cum luna ne aşază pe faţă
o altă faţă,

şi din orologiul bisericii, stricat
încă de pe vremea când nu mă născusem,
că dintr-un cearcăn al timpului mort
ţâşneşte o buhă diamantină
care plânge zburând peste sat...



O SEARĂ APROAPE UITATĂ

 Orologiul cucului cade în lacul verde
şi ultimul sunet de argint se pierde
prin amurgul ce varsă iod
pe rănile zilei, ascunse.

Pe şoseaua naţională, chiar lângă pod
se clatină carul cu trifoi uscat
deasupra căruia cineva ascuns în praf
îşi povesteşte viaţă cântând.

Piere nuanţa suavă a cerului.

În tăcerea aşternută repede
mamele pleacă la prăvălie să cumpere
drojdie, câteva picături din petrolul
prelins de pe gura războiului.

Trist, învăţ pentru admitere
în gimnaziul cu patru clase
şi adorm zărind în somn agitat
dans de siluete curioase.

Totuşi, în restaurant rămâne ziua:

se discută preţul cerealelor,
prăbuşit în el, beţivul satului
îşi închipuie că el este
vănătorul tirolez cu mustaţă răsucită

din tabloul cafeniu atârnat de perete,
farmacistul îşi arată priceperea la biliard-

în pauze scurte soarbe lichior
şi-i întreabă pe cei din jur
dacă mai ştiu ce se întâmplă pe front.

Printre nori de tuş negru
luna este un felinar de dovleac,

sub raze palide, casele
se scufundă-n pământ--
aşa i se pare şi văcarului
care intră obosit în sat



SPERIETOAREA DE CIORI


Ţi-au pus pe umeri haina bunicului,
îşi adie pe creştet
pălăria neagră din pod.

Eşti statuia ruginii.

În gura ta de hârtie
vântul depune polen,
la piciorul tău de lemn
iarba răsuceşte inelele primăverii.

Sufletul tău e de paie.
Dar noaptea
luna îţi toarnă viaţă în trup
şi începi să trăieşti laolaltă cu umbrele,
şi asculţi cu urechile morţilor,
păşeşti cu pasul beţivului -

şi până în zori
eşti altceva decât tu.



 TOAMNA

Ziua piere prea repede, fără cântec de greieri,
fără suspinul roţii de la fântână. Şi iată,
focul izbucneşte în faţă sau poate enumai inima
verii care îşi aruncă ultima umbră
peste câmpurile plutind în ceată viorie... Acolo
un bătrân frumos îşi încălzeşte mâinile reci
şi ar vrea să spună drumeţului întârziat
minunatele întâmplări ce se nasc
în gândul lui... Dar o dată cu focul sau inima verii
adoarme tăcut - şi în vis pe-un cal ruginiu
goneşte îndărăt spre tinereţea pe care
acum şi-ar trăi-o şi mai nebun...



MOARA DE APĂ

Câinele coboară din lună
şi păzeşte în fereastra goală.
Lacătul este ochiul mortului,
curg din ele curg
lacrimi de rugină.

Liliecii
nu se mai trezesc niciodată;
păianjenii înnegriţi de mult întuneric
socotesc zilele de când
tot ţes peste un timp

Şoarecele produce tărâţe
de lemn acru

Plouă pentru ciupercile otrăvite din prag
şi pentru o pereche de urzici.

Nu departe
apa mângâie oasele morarului



CANTON ÎN CÂMPIE

Trenurile aleargă, aleargă -
asemenea timpului care nu mai e timp.

Numai seceta se opreşte aici,
ca să bea şi ultima lacrimă.

Fierbe otrava în adâncul fântânii,
geme vântul în osul copacilor.

Aici e-o insula părăsită,
deasupra ei bătrânul cantonier
pescuieşte stele, stă de vorbă cu Dumnezeu
care coboară în haine de rândunică.

Iarna, lupii aduc ofertele morţii



ÎNAINTEA NINSORII

Heliadele s-au culcat la rădăcinile pomilor,
vântul trandafiriu aşază ouă de gheaţă
printre tufele mici de mahonia,
dinspre fierărie creşte mirosul copitelor arse
în timp ce peste olanele brumării
păstăile roşcovilor sălbateci
răsună ca nişte cutii de conserve,

macină macină morile,

tata iese în coridorul cu peisaje elveţiene
gândindu-se la succesele şi insuccesele mele,
sub funia întinsă cămăşile atârnă ţepene -
brusc îşi ridică braţele de paiaţă,
şi dintr-o curte îndepărtată se aude
glasul de moarte ale fierastaului,

din bucătărie ţâşnesc aburii mâncării
chemându-ne lângă masa înconjurată
cu aura veseliei de iarnă,

dar elevii patinează încontinuu pe lac,
îşi sărbătoresc fericirea vârstei dansând
şi dacă vor, pot să atingă cerul cu palmele
pline de ghiocei spumoşi,

întunericul coboară foarte repede -
când ciorile părăsesc grădina adormită ;

ca un rinocer trece locomotiva prin preajma pădurii,
poate mai vin ecouri peste marele câmp
iar îngerii cântă din flaute de-argint.



ÎN CURTE

Pe fundalul alb şi albastru-deschis
fânarele prinse de grindă
sunt înconjurate cu cercuri de vis ;

zorile se strecoară tiptil prin grădina -
asemenea demonilor, umbrele fug
subţiate-n lumină.

Călătorii, în drum spre oraş,
privesc la falnicele coloane de fum
ce cresc dedesubtul cazanului
salutând începutul de zi.

Pe masa adusă-n şopron
se află sare, cimbru, cuţite fierbinţi,
cântul îşi opreşte motoarele
şi ninsoarea creşte monoton monoton
pe degete, pe scurtele noi de molton.

Pretutindeni în curte sunt urme de paşi
îndreptaţi spre fântână, spre uşi
iar sângele scurs pe zăpadă
este o flacără ţintuită deodată
în cuie de gheaţă.

Cuibărite sub streşini
vrăbiile visează gămălii de mohor

Uşor
din orele bucuriei picură miere
şi ochii contempla-n tăcere
carnea roză a porcului atârnat
de două cârlige sub dud.

În mijlocul zilei
când alte zgomote se aud
soarele despică norii molateci
risipind peste curte
sfinte pulberi de aur...



DIN COPILĂRIE

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

De pe crengi curg fire subţiri de staniol

Bunica răsfoieşte calendarul nou
citeşte că la anul nu vor fi şoareci pe câmp
şi ne spune că un frig atât de mare
nu s-a mai pomenit de cinzeci de ani.

"Doamne, dă-ne sănătate şi belşug
Doamne, iartă-i pe păcătoşi"

Vrăbiile dansează mecanic pe bălegar
din grajd izbucnesc întruna comete de aburi
şi caii nechează la fel ca în basm

Roata fântânii cântă bucuria teama speranţa

Mama îndeasă paie multe în cuptor
ca să fie cald pentru seara crăciunului
da, în cameră e miros de brad luminos
nucile, aurite sunt nasturi de pe hainele îngerilor
câte sclipiri duioase o, şi câte lumânări colorate
iar merele au crescut în grădinile raiului
aşa ne spunea bunica - ea le ştie pe toate
Roata fântânii cântă bucuria teama speranţa

Câinii iadului latră deodată
din întunecate oglinzi de grădină
ies irozi cu tiare albastre galbene roşii
vocile cad peste moarte cu săbii groase de lemn
vocile care ucid balauri ascunşi
poate chiar în sufletele noastre

Şi nouă ni se face milă
ele pruncul din iesla pe care o poartă prin străzi
prin frigul cum nu s-a mai pomenit
de cinzeci de ani

"Doamne, dă-ne sănătate şi belşug
Doamne, iartă-i pe păcătoşi"

Roată fântânii cântă bucuria teama speranţa

Bat clopote undeva pe pământ



BALADĂ CU TREI VÂNĂTORI

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Sunt numai stele prietenoase pe cer.
Îngheţând, zăpada smăltuieşte
câmpul ridicat în tangaj.

Trei vânători se întorc spre oraş.
Tremurând departe, luminile caselor
pier în luminile stelelor - sau aşa
li se pare celor trei vânători
porniţi să-şi încerce norocul
cu mult înainte de zori.

Repede le îngheaţă aburii respiraţiei,
pe feţe nerase, păianjenii gerului
ţes o pânză prea fină,
îmbrăcămintea lor impermeabilă
s-a transformat în hermină

Nici umerii nu-i mai dor
Duc în tolbă câţiva iepuri
şi fazani care-n zbor
au fost rachete de aur, diamante şi purpură.

Podeţul răsună
ca butoiul fără vin.
Ajungând printre sălcii
se opresc obosiţi - unul dintre ei
îşi închipuie că vede miscand
o turmă de lei.

Unde e marginea oraşului?

Cu litere de fosfor, subţiri,
stelele caligrafiază civintele
pe cari cei trei vânători
ar dori să le audă
în camere calde
cu miresme de brad şi femeie



BĂTRÂNUL PODAR

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Îl iubesc pestriţele păsări cu gâturi prelungi
trezindu-l înaintea zborului pe cursul apei, în jos
femeile îndreptate spre piaţa oraşului
cu coşuri grele pe cap. Îl iubeşte
drumeţul întârziat, cu faţă de bronz
în lumina felinarului ridicat...
Grăbit desprinde lanţul podului plutitor
arătându-le braţele-i arse de soare
pline cu ancore şi inimi tatuate frumos.
Nu ştie ce-i tihna şi nici nu o caută. Uneori
împingând pălăria de pai către ceafă
trece cu cineva sub sălcii cu mâţişori
vorbindu-i despre mersul stelelor şi recoltele noi
sau vechi bătălii din Galiţia
unde glonţul în atacul de noapte l-a nimerit în picior.
Ziua sa trece ca o ploaie înmiresmată.
Spune glume şi trudeşte pentru trecători,
fericirea drumeţiei le-o urează mereu.
Doar iarna cunoaşte odihna, iarna când toate
stau sub zăpadă, numai vulpea alergând pretutindeni
simfonia albului să nu fie prea monotonă.
Atunci fumează ghemuit lângă sobă
amintindu-şi o iubire frumoasă
sau vechi întâmplări cu hoţii de cai.
Adormind cu fruntea lăsată în linişte
i se pare că aude chemări de pe celălalt mal
dar nu-i decât gheaţa pregătită să plece
în sloiuri, departe...



 RESEDINTĂ DE PLASĂ (I)

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Bariera se ridica agale,
carute cu pasari, cu fructe, cu mac
intra in orasul mic, salutate
de cocosul cu trambita sparta.

Huruie storuri de case bogate
si maini dolofane aseaza-n ferestre
plapumi azurii peste care
cresc norii pernelor albe.

Frizerii stau in strada, plictisiti
inca inainte de inceperea zilei,
ar spune ceva dar prefera
sa priveasca amorasii de piatra.

Carutele canta din osii uscate
si ajung in piata cu bidoane de lapte,
altele cauta judecatoria de ocol
unde taranii coboara
si intra in curte cu biciul in mana.

Langa monumentul cu vultur
apar functionarii lins pieptanati,
dispar in misterioasele coridoare
impodobite cu genti si avize.

Soarele ineaca podoaba vitrinelor,
de ani fara numar
ciorchinii roscovelor atarna blajin
printre perii si funii de canepa.

In fanul carutei e asezat un sicriu,
o femeie a cumparat lumanari pentru nunta
si strange in palma crapata
batista cu bani.

Din ceasul preturii cad smalturi crapate.
Aerul e dulce, de candel,
batranul fotograf s-a prabusit pe ziar
si vorbeste vorbeste in somn.

In carciuma negustorii incheie contracte,
cineva tipa fantastic, rastoarna o masa
si sparge sticla cu vin.

Avocatii mai alearga in hainele lor de lustrin
decolorate de soare,

frizerii orbesc in oglinda patata de muste.

Golite, carutele pleaca spre campuri,
of, orasul mic ramane in urma
cu turnul pompierilor in care
nu se zaresc niciodata maruntele focuri
zilnic izbucnite aici.



 RESEDINTĂ DE PLASĂ (II)

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Din norul serii, zmeuriu,
cad porumbei intorsi de pe camp;
umbrele mananca repede
afisele cu anunturi de targ.

Servitoarele tarasc spre casa
copii cu bucle de ingeri.
Viorile subtiri din chiosc
intoneaza Tango notturno.

Tac valturile morii taranesti,
langa fabrica de caramida
salariati cu sepci cadrilate
intra in camere mici.

Sotia primarului priveste
circul ambulant care trece
cu pitici, cu umbrele, cu tobe
si o maimuta inchisa in lada.

Functionarii cu mustati de catran
vin in parc sa consume
covrigi cu chimen, sa asculte
melodiile sublime din chiosc.

Nebunul inconjura fiecare pom,
oprit pe podul de lemn
vede capul Ofeliei plutind
ca nufarul pe apa murdara.

Pudra, tantari, transpiratie,
vartej de valsuri racoroase;

directorul bancii spune glume,
rasul sau inghite luna
si, obosite, sotiile functionarilor
scot fluturi din bere.



 VINE CIRCUL

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Vine circul Vine
pe roţi albastre şi roşii
pe roţi de frunze şi fum

Pe case din scânduri cenuşii pe nave
înaintând prin valuri de praf
circul se îndreaptă spre orăşelul nostru tihnit
aduce o lume de vise încuiate în lăzi
cu inele cu greutăţi şi cuţite

Vin pentru serile iluminate cu lămpi de carbit
orchestra cu alămuri va cânta puţin răguşit
marşuri bavareze arii de operă
şi cineva imitându-l pe Chaplin
schimonosit ca în faţa morţii
va săruta pe covorul de rumeguş
aripile artei sale căzute

Vine circul
din casele pe roţi prin hublourile cu flori de mătase
iese fumul bucătăriei
care murdăreşte aurul toamnei din pădure
printre poneii obosiţi aleargă câinii flămânzi -
prietenii artiştilor flămânzi

Iată-i intră în orăşelul nostru credincios
- aici unde oamenii spun că artiştii sunt deberdei
aici unde o fată care s-a dăruit iubitului
a fost alungată cu pietre -
intră pe străzile atât de curate
melancolica maimuţă îi salută pe toţi trecătorii

O femeie la fel de frumoasă ca Greta Garbo
- femeia circului -
se dă cu roşu pe faţă
şi duce trompeta spartă la buze
vestindu-i pe oamenii orăşelului nostru
că mâine seară
îngerii şi diavolii vor dansa pe pământ

La marginea orăşelului nostru cinstit
e coborâtă ancora artei


VECHI TARG IN BANAT

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Ah, cai furtunoşi sau resemnaţi, cai de plug,
mângâiaţi pe bot, cǎutaţi pe-ndelete la dinţi,
cai goniţi în cerc sǎ se vadǎ cǎ nu sunt bolnavi,
şi armǎsarul ridicat în douǎ picioare subţiri
arǎtându-şi pântecul argintiu cu pale del foc –
şi nebunul privea mângâind nevǎzute obiecte,
copilul plângea ingrozit, uneori asculta
melodia flaşnetei monotonǎ ca zilele verii
ce-aveau sǎ nu mai revinǎ vreodatǎ –
ah, şi planetele papagalului nu spuneau niciodatǎ nimic
despre viaţa celor îngenuchiaţi cu pǎlǎria în faţǎ,
a celor lungiţi ca reptilele, veşnic cerând
banul coclit de sudoarea din palmǎ…
Strǎlucirea paielor risipite pe haine! Strǎlucirea
Pǎpuşii de turtǎ dulce culcatǎ pe braţ –
Şi chipul îmi fugea ca mercurul pe-oglinda
Pǎpuşii turtite… Şi trompetele lungi de carton
Anunţând cǎderea îngerilor în visele noastre
De copii purtaţi de vârtejul cǎluşeilor trişti!
Nebunul privea îndrǎgostiţii fotografiaţi
Lângǎ peisajul cu avion şi palmieri violeţi,
orbul cânta din vioarǎ un imn lui Dumnezeu,
râului în care neauzit cobora. Sprijinit
peste vise, bǎtrânul tǎcut ca un patriarh
vindea lipitori şi rǎdǎcini de lecuit milioane de boli,
nebunul ridica boabele porumbului strivite în praf
semǎnându-le-n ogoare pe cari numai el le vedea.
Mugetul taurului gonind cutremura o clipitǎ pe cei
Ce fumau vorbind despre recolte şi dragoste –
Sau blestemau şi râdeau şi plângeau
În zgomotul monedelor aruncate
Prin praf, pe tejghea…



 DE PE VREMEA FILMULUI MUT

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Aşteptăm gâtuiţi de emoţie.
În sală e miros de tutun şi carbid.
Lovim puternic din palme; deodată
lumina se stinge şi uşile se închid.

Pe pânza ca o batistă uriaşă de doliu
apar maimuţe, lei, rinoceri,
admirăm piramidele grave
şi faraonii dezgropaţi din tăceri.

După pauza de zece minute
vasul Titanic se scufundă-n ocean
în timp ce orchestra adunată pe punte
suflă din alămuri cu mare elan.

Ni se arată şi războiul cu burii,
vedem explozii, arme, râuri de sânge.
Cu fitilul aprins trece suspinul prin sală,
lângă tata cineva plânge.

Ieşim cu felinarele în stradă,
lacrimi ne curg întruna pe faţă.
Nimeni nu vorbeşte pe drum.
Florile salcâmului sunt stele de gheaţă.



 PROFESORII DE GIMNAZIU

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)


Ei s-au retras în cimitirul
cu îngeri de bronz înverzit;
azi memoria mea
îi ridică din morminte
redându-le siluetele vechi:

Vara, pe străzile oraşului mic…
Sunt îmbrăcaţi în haine sobre
lucind de atâta şi atâta călcat,
la gâtul lor mereu transpirat
atârnă lavalierele
ca nişte păsări căzute în praf…

O, iată-i acasă, martiri ai chinului zilnic,
în camere cu umbre mucegăite
tuşesc uşor, vorbesc fără sens,
taie lemne în curte
sau tac lângă soţiile lor
legate la frunte din pricina
migrenelor fără sfârşit:
lefuri mici, fetele nici azi măritate…

Spre seară, cu învierea zorelelor
ei tresar şi ies în strada răcorită
intrând în cazinoul suav tapetat.
Acolo aşează ceasul pe masa de marmoră
- de fapt ce timp să măsoare? –
comandă o turcească, frunzăresc “Universul”
şi-n clipa aleasă în urmă cu două decenii
încep să discute la flacăra focului scăzut
despre Napoleon şi amantele sale.

O, viaţa lor
citită în oglinda restului de cafea
presărat cu scrum de ţigară:
misterioase litere spun
o poveste nespus de amară.

În drum spre căminele strâmte
trecătorii îi salută cu teama ascunsă
domnii profesori îşi ridică meloanele grele de praf
şi le răspund cu zâmbet prietenos
căci ei, îmbătrâniţi înainte de timp
nu mai au energia să fie prea răi…



SLOW-FOX

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)


Strugurii atârnau
ca liliecii de grindă.
Fluturii căutau disperaţi
paradisul din preajma
lămpilor mari "Petromax"

Transpiraţi, dansatorii
se scufundau în fluviul de junglă
al melodiilor. "Domnişoară,
inima mea vă aparţine."

Şerpi-boa de hârtie viu colorată
încolăceau regina balului
delicată că o petală de mac.

de-a lungul pereţilor
mamele grijulii
păreau pinguini pe banchiză.

Într-un colţ, cu puşca Mannlicher
strânsă bine între genunchi
tânărul jandarm
visa cum umblă prin pădure
după flori şi ciuperci.

Aplauze, ţipete:- o tombolă
cu bucurii de carton
sub nori de odecolon

(Era o sală-acvariu cu apă de fum,
pluteau în ea
siluete fără contur,

era ceva
între toamnă şi iarnă. Amin.)



 ZI ELEVATĂ

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Cârdul gâştelor se înalţă în zbor,
găinile fug într-un şanţ cu urzici...
Praful negru formează un nor...
Trec hipopotamii şi pe-aici?

De după cotitura cu plopi
apare automobilul Ford
gâfâind ca un plămân de ciclop;
are clacson de cauciuc şi spiţe la roţi.

Stau tolăniţi pe băncile moi
trei domni eleganţi cu bretele;
intre buze plimbă ţigări de foi
ce aruncă sclipat de stele.

Automobilul opreşte înaintea primăriei,
speriaţi, guarzi fug afară,
plutonierul de jandarmi
salută în poziţie regulamentară.

Au venit pentru alegeri?
Sunt cumva deputaţi?

Seara, la fântâna arteziană
se spune că domnii din automobil
au venit să cumpere plante medicinale
şi porci pentru export.



 BALADĂ

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Alaiul iese din curtea bisericii,
invitaţii calcă în vesel tact.

Din cer cresc tufe de roze cu aripi de îngeri.

Copiii se caţără pe garduri,
toate ferestrele acum se deschid,
până şi mama, oprindu-şi andrelele,
admiră momentul festiv.

Mirele păşeşte atletic,
din pălăria sa neagră priveşte un vultur,
Mireasa e timidă ca un porumbel,
sănii ei sunt împodobiţi cu zambile,
şi în jurul frunţii i se roteşte lent
aura cununii de mirt.

Îndărătul nuntaşilor cu luciri de staniol în priviri
neîntrerupt clarinetul şi patru viori
silabisesc suspine dulci
vânturând în inimi cenuşa unor vechi sărbători.

Alaiul se îndepărtează,
pleacă să planteze o mlădiţă de bucurii
din care vor creşte crengile vieţii cu copii
acoperite cu multe frunze de lacrimi şi boli
şi apoi vor mai creşte şi câteva fructe
pentru gura pământului.

Dar acum să danseze!



 CÂNDVA, ÎN IULIE


Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)


Arşiţa topeşte piatra, zăvoarele,
plantele grădinii
se despletesc în fâşii de pergament.

Chemaţi de un vaiet prelung
ieşim din camere ce au în ferestre
crengi cu frunze de nuc,

tace şi maşina de cusut.

În mijlocul diurnului
apare convoiul funebru:

A murit un om destul de bătrân;
se spune că a avut tuberculoză,
patru bărbaţi îl poartă pe năsălie,
nepoţii leagănă o cunună cu panglică roz;

şi el a fost un truditor al pământului,
ploaia îl găsea întotdeauna pe câmp;
uneori dansa la botezuri şi nunţi
şi-n faţa paharului, spunea tuturor
că a făcut armata la Viena
şi că în Prater
umblă ca-n ogradă la el

încă de copil
a muncit pentru bănuţul din palmă
să poată plăti
la vămile văzduhului

Convoiul lasă în urmă
miros de ceară, de busuioc, de tămâie
sub oţetarii cu frunze groase
femeile stau cu pumnul la gură,
şi-n momentul în care
mă întreb dacă şi eu voi muri
maşina Singer de cusut
începe iarăşi să cânte.



 ÎNTR-UN SERTAR

 Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

 Pâlpâie molii
 cuminţi, răbdătoare.

 Din fotografia iodata
 cavaleristul cu grad de caporal
 priveşte melancolic
spre satul natal.


 Cambii, foi de vite, chitanţe
 de la "S.A.
 de asigurări Transsylvania".

 În noaptea de-aici
s-a stins şi ochiul
penei de păun.

 Praf de tutun
pe imaginea taurului comunal
 premiat demult.

 În calendarul pe o sută de ani
 lacrimile şi petele creionului chimic
 au stricat înţelesul
 scurgerii vremii.

 Îngerul de gips, adus de la târg
păzeşte deasupra
acestui mormânt.



 Albumul cu fotografii

 Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Surâs de fată cu umeri
de zeiţă ieşită noaptea din apă,
nasturi mari de sidef, rochie
de mireasă,

un bâtlan împăiat,

"Asociaţia popicarilor din Banat"

petreceri, discul Columbia
cu ultimul tango argentinian
anno Domini 1930,

şi unchiul (funcţionar la oraş)
cu ac luminos la cravată
şi canotiera dată
indiscret către ceafă,

sicriul aşezat pe masă,
mâini încrucişate pe piept,
şi eu c-un cal de turtă dulce
- primul meu Pegas -

o, nepoţii, nepoţii

şi şoarecii pândind aceste foi
aceste frunze de toamnă
plutind cu blândeţe
peste focul timpului.



 În pod (I)

 Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Potcoave, saci cu pene,
sticluţe cu etichete Diana, Carmol,
roată de tors a bunicii, străpunsă
de carii flămânde.

Printre ele, cu mândria pierdută,
stă gramofonul ; în pâlnia sa
păianjenul
îşi desfăşoară bobina.

Iată şi lampa cu petrol
orbită de lumina cerească
a becului electric.

Tronând pe o ladă
pisica urmăreşte cu ochii ei radar
ascunsele drumuri
ale şoarecilor.



ÎN POD (II)

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Cavou aerian jerbe din frunze de cârpă
destrămarea obiectelor părăsite
metafizica deşertăciune

Scrie anul morţii
pe cufărul bunicului cu etichete Hamburg Chicago etc.
pe nasturii cu vulturi imperiali pe calendarele Astra
pe sticlele goale aruncate lângă calul orb al copilului

Cine plânge? Fii liniştit
aici trosneşte lemnul sticlos
şi nu vorbeşte nimeni
sunt numai limbile de câlţi
din gurile rânjite ale nimicului
şi nicăieri nu pâlpâie lumânări
sunt numai sclipirile ruginei

În măduva grinzilor cariile deapănă parabola vieţii
şi peste toate praful aşterne aleanuri ascunse
peste toate atârnă liliecii atârnă
la fel ca perele putrede ca sănii
vrăjitoarelor foarte bătrâne

La noapte va ninge



CALENDARUL ÎNGĂLBENIT

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Previziunea timpului:
ploaie soare lapoviţă,

apicultură, programul
vântului: prepeliţe, iepuri-vulpea
tot anul,

Lindbergh(zborul peste ocean),

zilele postului mare,

istorioare de consumat la gura sobei
şi pilde ambalate în celofan
-per aspera ad astra-

şi iarăşi previziunea timpului

şi totuşi, bunica a murit



 Vecinul nostru

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Vecinul nostru, rudă îndepărtată a mamei,
a fost marinar la Pola.
Răsucindu-şi mustăţile îngălbenite de tutun
se laudă c-a stat pe catarg printre păsări,
că a făcut în Marea Adriatică baie -
toate fetele din portul vestit îl iubeau
doar pe el, bărbatul înalt, bărbatul spătos...
Despre orice s-ar vorbi la marginea şanţului
el aminteşte : "să ştiţi, am fost marinar"...
Celor ce râd socotindu-l bătrân mincinos
le arată pieptul cu peşti şi colaci de salvare
acoperite cu linii strâmbe : Pola - 1906.
Trec zile şi trec anotimpuri să lase
urmele altor vremi. Tot mai des
îl aud pe vecinul nostru spunând trecătorilor :
- Să ştiţi, am fost marinar...



 Şopron

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Copilul intră speriat,
tărâmul fantomelor rămâne afară:
în inimi şi-n iadul fântânii, în alunii întunecoşi
dindărătul grădinii,

aici e-o împăcare caldă, un cântec,
cu glas de rumeguş, o bucurie naivă,

brusc se face lumina de rai,
rândunica ţâşneşte frumos de sub grindă
şi se duce la Dumnezeu ca să-i spună
un psalm de argint,

aici sunt inelele şi literele de metal
pentru hamurile uscate ca şerpii
de pe drumurile verii,
sunt clopoţeii - sufletul lunii decembrie, sunt
potcoavele rupte, care par nişte inimi ciobite,
sunt o mie de obiecte rămase de la străbunici -
oare mai pot folosi la ceva?

Aici e felinarul orbit de treizeci de ani,
e presa pentru storsul strugurilor -
aşteaptă să se umple fagurii toamnei,
atunci din jgheabul ei va curge mustul, ofranda
pentru sfântul Dionisos
care hoinăreşte din sat în sat şi discută cu ţăranii
prin cârciumi,


aici e coasa şi grebla, sunt toate uneltele
pentru răstignitul porcilor, iarnă
într-un colţ picoteşte roata de tors a bunicii -
este o lume care moare într-un anotimp
şi reînvie în alt anotimp
ca până la urmă să nu mai reînvie niciodată.

Aici, ziua veghează rândunica,
noaptea veghează luna care-şi vârâ craniul palid
pe ferestuica de sus

Aici, sub prag
e îngropată inima mea de copil.



Oamenii acoperişelor

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Ei intră familiar în curţi,
la uşi deschise către soarele proaspăt
invocă numele păcii, şi-n zorii Noului An
cu diverse gesturi ne aruncă în piept
boabe de grâu ceruite şi roşii,
aduc ramuri de aur din copacul fericirii
sadindu-le adânc lângă prag.

Cândva, îi priveam
minunandu-mă de atâtea scule
purtate ostăşeşte pe umeri, la şold
Mi se părea că vin dintr-o ţară de ceaţă,
mă întrebăm dacă şi ei mănâncă şi dorm.
Atârnaţi întotdeauna de nori străvezii
coborau pe funii nevăzute în coşuri
gonind cu peria lor că un arici supărat
duhurile funinginei, diavolii focului.
Mamele ne speriau arătându-ni-i
dar ele ştiau că oamenii aceştia tăcuţi
sunt zeii casei.

Azi mă îndemn: Adu-le şi lor un poem
în laptele lui să-şi spele obrajii.
cu hârtia prefăcută în albă hlamidă
pornească mai departe pe străzile albe
veşnic să-şi aducă aminte de tine
ei, ocrotitorii căminelor...



Evocare

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Tocilarul intră în sat
însoţit de convoiul frunzelor,
împinge căruciorul de parcă
îşi taie mormântul în piatră.
Vântul îi deschide porţile grele
şi fără să vadă pe cineva
dă sfios bună-ziua.

Mâinile îi întind cuţite
de tăiat în linişte pâine, cuţite lungi
pentru spintecatul porcilor iarna,
îi întind şi foarfeci pentru valul cald
al miresei, pentru scutece, pentru giulgiul
de pus pe-o faţă-mpietrita.

Şuier de păsări sălbatice
zboară din roată sa...

Milostivele mâini îi aşază pe masă
pâine, o ceapă cu foi de zăpadă;
ochii i se topesc în cana cu lapte,
mestecă încet ca un soldat prizonier
şi gândul îi creşte spre culcuşul de paie
în care i-ar plăcea să stea
peste noapte.

E întrebat de unde vine
dar el nu ştie -
nu e moartea cumva?

Tocilarul îşi şterge gura cu mânecă,
mulţumeşte femeilor blânde,
şi iese în stradă căutând
indicatorul de drum.

Deasupra satului, luna
se răsuceşte, răsuceşte într-una
şi stele scapără
asemeni cuţitelor.



Caii


Caii galopează spre mine,
se adună înspumaţi
la poartă poemului.

Le arunc trifoi şi fân - fiecăruia
îi leg la grumaz săculeţi
cu ovăz din cel mai bun.

îi duc la jgheabul din drum:
beau însetaţi şi nechează şi-şi scutură
steluţele de apă adunate pe bot.

Sunt caii mei. Niciodată nu pot
să-i uit...

Cu ei plecăm călare spre lumile vântului,
cu lancea mă aplecăm să ucid
balaurul venit din icoană.

Vara îi duceam la scăldat,
capetele lor înălţate din apă
straniu pluteau, ca butucii
porniţi din preistorie.

Ei trăgeau căruţa de foc a nuntaşilor,
iarna sania o ridicau în văzduh
ameţiţi de clopteii atinşi
de diavolii cu duh de zăpezi.

O, într-o zi i-au mănat în piaţă
la Târgul Morţii.
Pe pielea lor de atlaz
soldaţii imprimau hieroglife de jar
şi caii au fost aşezaţi în vagoane şi duşi
să le mănânce ochii
păsările cu pene de tuş.

Îi recunosc, sunt caii mei, bănăţeni...

Stau la poarta poemului,
le mângâi coamele aeriene
şi desparindu-mă de ei
le bat potcoave de aur
să revină cu urme sfinte
în amintirile mele.



Frizerul

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Pornea dis-de-dimineaţă cu lădiţa sub braţ,
ciocănea discret în geam până când auzea
o tuşe uşoară, un răspuns mormăit...
Povestea ce s-a-ntâmplat peste noapte în sat,
află cine se duce la târg să cumpere cai,
cine se căsătoreşte curând, cine s-a spânzurat.
Era calendar; ştia preţul porumbului nou;
nimeni nu punea ventuze mai bine ca el!
Cu pămătuful ca o crizantema-nfoiata
arată un punct în aer - şi vorbea, şi vorbea...
Mie îmi plăcea când pulveriza odecolon.
Acoperit de zăpadă şi ploaie, tras între umeri
alerga cu lădiţa din casă în casă...
De sărbători felicita familia întreagă,
deseori era poftit să rămână la masă.
Duminică după-amiază îmbrăcat în haine negre
juca popice sau farbel cu cărţi ungureşti,
mândru cerceta pe fiecare parte: - Da,
eu v-am făcut frumoşi, cu briciul şi cu priceperea mea!
Afla el primul noutăţile din sat.
Nimeni nu s-a supărat vreodată pe el -
pe toţi i-a făcut pentru o zi, două, frumoşi,
tuturor le-a spus taine la ureche
dimineaţa, aplecat peste capete somnoroase
cu briciul ascuţit şi lucios...



Duminici

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Duminici cu prăjitură cu mac
şi degete năclăite de miere,
cu muşte agonizând
între geamuri orbite de praf,

duminici cu drumuri la cimitir
(după-amiază, la ore de jar
când până şi morţii-n adânc
gemeau însetaţi) -
duminici
cu vizite la mătuşa noastră
(fecioară la cinzeci de ani),
capul mătuşii era un cactus bolnav
dar ea ne iubea cu adevărat,

duminici cu flaut şi contrabas,
cu pietricele în pantofii strâmţi,
cu creştetul prins la menghina soarelui
şi cu o palmă tunând după ceafă,

duminici, duminici :
când învăţăm să urăsc
şi-l implorăm pe sfântul Gheorghe
să ucidă balaurul duminicilor
ascuns în mobile, în ochii tatălui, în florile
de hârtie - ascuns şi prezent pretutindeni.

duminici, duminici
când degetele mi se năclăiau
de sânge de miere de praf
şi inima mea era răstignită
pe spinii din curte.



Gara veche

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Scrisori şi pachete, coşuri cu păsări,
lădiţa soldatului pictată cu flori,
lăutarii întorşi de la nuntă,
umbrela batranului învăţător;
în sala de aşteptare clasa a III-a
miros de motorină, înţepător,
sfaturi în caz de gazare
şi seminţe de dovleac lângă sobă,

pe obrajii mamei lacrimi amare,

calul orb oprit în ploaie, căruţa
cu fan otrăvit, cu geamantanul
fiului de la gimnaziul industrial,

ultima respiraţie, primul strigat
învolburat în şuierul trenului
sosit din iad.



 Ceasul de lemn

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

      I

Lanţurile cu inele subţiri
întorceau pe scripeţi timpul;
se întorceau pe scripeţi
asemeni zăpezii
pe osia vântului
Greutăţile coborau
în umbra leagănului
prin duhul oglinzii;
urcau ca o pereche
de corbi sătui.

    ÎI

O mâna îi cobora greutăţile
(mâna
care rotunjeşte pântecul femeilor
şi împarte anotimpurilor culori
să nu se încurce între ele);
alta se ridică încet:
mâna întotdeauna grăbită
să pună casei acoperiş,
să arunce seminţe peste gurile pământului;
mâna care într-o zi ostenind
a-ncemenit ca o pasăre
căzută pe apă.

   III

Ceas lipit pe perete -
masca de clovn
în nunta anilor...

Ochii săi orbi au văzut
flacăra trupurilor înlănţuite în pat,
obraji cocliţi de lacrimi, monede
cu efigii semeţe de regi
numărate în palma tremurătoare;
ochii săi orbi i-au văzut
pe cei adunaţi la masă
cu fân în păr, după cosit,
cu făina toamnei pe umeri,
cu haine pătate de sângele
mieilor spintecaţi în şoproane.

...Au văzut zăbranic
întins pe oglindă.

   IV

Iernile erau duşmănoase...
Triste erau poveştile
despre inima mortului
străpunsă c-un ac lung
să nu mai moară vitele.
Beţivul satului
visând bătălii la Piave
îngheţa adormit în zăpadă.
Pisica venea din pod
răsturnând ceva pe scară
şi talgerul ceasului
întretăia respiraţiile, clatină
odaia, îngustă în el

   V

Arătătoarele
mergeau înainte, leagănul
a fost coborât din pod; copiii
au făcut primii lor paşi,
au privit spre lume miraţi,
şi lumea era un ou de cristal
cu gălbenuş de miere,
au învăţat să socotească
pe alune şi degete,
să înveţe cele zece porunci,
să salte sacii pe umeri,
să verse pe câmp sudoare de sânge,
şi au plecat şi ei
fără să mai închidă poarta -
timpul i-a acoperit cu flori,
i-a acoperit
cu răsuflarea caldă a vitelor,
cu sfânta zăpadă
a câmpului şi a pădurilor
uitându-i treptat

   VI

Arătătoarele
mergeau înainte - sigur
şi fără întoarcere: ca păsările
ce pleacă ştiind
că vântul iernii
goneşte din umbră
tauri aerieni
cu răsuflări -
de flăcări albe.
Alte clarinete cântau la botez
alţi miri se priveau în oglindă,
alte bocitoare cădeau pe morminte.

   VII

Dousprezece semne
arătate de la partea inimii,
revenind la partea inimii.
Douăsprezece strigăte
în alaiul nopţii. Şi unul
ca Iuda
dând sărutul pierzaniei.

   VIII

Dacă arătătoarele
s-ar întoarce îndărăt
scripetii s-ar rupe
la capătul începutului,
lanţurile cu inele subţiri
ar spune
despre cei plecaţi în lume
să asude şi să plângă
pierind fără urme.

Ar spune despre locomotiva
cu clopotul şi fumul coşului lung
venind spre oameni
ca un adevărat antihrist;

ar spune despre inundaţii şi seceta;
ar spune despre nunţi
purtate pe furtuna tarafelor;

ar spune despre serile
când familia adunată la masă
vorbea cu glas tremurat
despre o nouă ipotecă;

ar spune despre o zi senină
când zeppelinul a trecut peste sat
şi lumea s-a speriat
crezând că vine război;

ar spune...
ar spune...
ar spune...

   IX

Ceas pictat cu trandafiri şi arhangheli,
ceas de lemn
acoperit cu praf...
Cuib al şoarecilor
în sânul timpului
ce lunecase prin tine
nepăsător...
Jucărie pentru copii...
Carii lucrează în tine
şi ucid,
ucid şi mănâncă
gloria ta de martor
al trecerii
atâtor destine.



An de an...

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

An de an s-au adunat aici -
pe vreme cu ploaie, pe vreme senină,
aşa cum hotăra anotimpul...

Cărări cu lalele, cu mentă
mă poartă împrejurul mormintelor
şi văd caruselul timpului
împodobit cu nume şi nume şi vârste...

Sunt cu toţii risipiţi printre pomi.
Parcă dorm la umbra căruţei
în amiază, după trudă grea. Şi totuşi,
nu mai asudă, nu mai tuşesc
în somn.

Dorm bunicii, mătuşile, unchii.
Le împrăştie vântul numele, vârstele
amestecându-le cu alte nume şi vârste
topite în negură.