PĂDUREA VIENEZĂ 1896 RAOUL HAUSMANN - poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre bpt, editura minerva (1970) traduceri de Petre Stoica

PĂDUREA VIENEZĂ 1896

RAOUL HAUSMANN

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de Petre Stoica

pentru Friederike Mayrocker

Pe când eram tânăr, mă duceau în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau de-a mama și de-a tata.
Se trecea prin străzi lungi cu multe case. Locul îmi era necunoscut, se numea Leopoldstadt.
Nu-l înțelegeam, căci locuiam pe Rennweg.

Am ajuns pe un pod foarte lung, cu o panglică
albastră de amandoua laturile. Mi s-a spus
că-i Dunărea, că-i lată
de o mie de metri. Putea să fie, dar eu
nu înțelegeam nimic.
Despre pădure, nici vorbă. Ceea ce se desfășura
aici se numea Prater.
Se ajungea la o mare alcătuire rotundă, era
Roata cea Mare.
De jur-împrejurul sau atârnau mici vagoane urâte.
Parcele hotărau intrarea. După o vreme, roata
cu lada ei
tremurând se ridică domol.
De sus, priveliștea era atât de vastă, încât
îmi era greu să-mi fac o părere.
Nu înțelegeam nimic.
Într-o parte erau acoperișuri enorme, în cealalalta
parte părea să fie o pădure.
Lent, lada plutitoare începea să coboare din nou.
O dată depuși, coboram și porneam către o masă.
Aici se mânca salam tăiat subțire
stropit cu bere.

Pe vremea când eram tânăr, mă duceau
în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau
de-a mama și de-a tata.
Dar mie nu-mi făcea nici o impresie, pentru că
nu înțelegeam nimic.
Astăzi sunt bătrân și nimeni nu mă duce
în pădurea vieneză.
Parcele care se jucau de-a mama și de-a tata,
au pierit de mult,
și mi se pare c-a pierit și pădurea vieneză.

RAOUL HAUSMANN Petre Stoica din "poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre" bpt, editura minerva (1970)

 RAOUL HAUSMANN (12 iulie 1886, Viena, Austria - 1 februarie 1971, Limoges, Franța) vede lumina zilei în capitala Austriei, care nu e dispusă nici azi să-i recunoască personalitatea artistică deosebit de complexă. Dar Housmann e notoriu pe alte meridiane, în Franța și mai cu seamă în Anglia. În primul rând, istoria literară îl înregistrează drept întemeietorul dadaismului berlinez ("Club Dada"), dominat odinioară de inspaimantatorii "H" Hausmann, Huelsenbeck, Heartfield și Herzfeld), infinit mai radicali decât de confrații lor din Svitera, dacă ne gândim că Huelsenbeck propunea "să se facă literatură cu pistolul"... După informațiile admiratorilor lui Hausmann, consemnăm faptul că el este inițiatorul fotomontajului (în anul 1918) și totodată precursor necontroversat al "neodadaismului" și al "pop-art"-ului. Spirit efervescent, teribil de inteligent și cu pânzele mereu îndreptate spre orizontul noului, Hausmann înscrie și alte performanțe în palmaresul "invențiilor". Astfel, i se atribuie descoperirea "complexului Clitemnestra", și a otophonului (în 1927), transferat ulterior în mașina electrică de calculat, care în anul 1935 obține patent la Londra! Totodată, numele sau e trecut în fruntea pionierilor fotografiei, domeniu în care a adus inovații dintre cele mai substanțiale. Hausmann a colaborat la numeroase reviste europene și a expus tablouri în marile capitale ale lumii. Este autorul următoarelor cărți: Hurrah (1921), Tratat de chestiuni fără soluții importante (1958), Courrier Dada (1958), Catrafuse (1961), Limbaj de țăndări (1962), poeme și lemne (1961), Pin și povestea lui Pin (1962), în colaborare cu Kurt Schwitters.

Regii știu să aștepte la barieră Petre Stoica, joi 10 iunie 2018, România Liberă

În timpul războiului, Majestatea Sa regele Mihai poposea uneori la Banloc, unde3 își avea reședința regina Elisabeta. Satul în care imiimplineam copilăria stăpânea pământuri ce se întindeau până-n vecinătatea pomenitei localități. Consătenii mei povesteau despre tânărul nostru suveran lucruri pentru mine de domeniul neverosimilului: ba că Regele, solitar, se întreține cu oameni surprinși la muncile câmpului, ba că se avântă vijelios cu mașina de pe digul Barzavei, oprind brusc motorul la firul râului. Cum să umble, gândeam de unul singur, Regele? Mi-l închipuiam înconjurat permanent de generali și de curteni gata să-i satisfacă dorințele, cât de mici. Într-o zi-ne aflam în vara anului 1943-un văr de-al meu, proaspăt venit de pe front-hotărâse să plece cu căruța la Deta, cocheta reședință de plasă străbătută de șoseaua legând metropola Banatului de Stamora-Moravita. La insistențele mele, vărul îmi acceptase compania. Deși bine întreținută, șoseaua era îngustă, căruțele încărcate cu păioase fiind nevoite a parcurge un drum paralel tare prăfos. Tocmai când ne-am apropiat de haltă căii ferate din fața Detei, acarul a coborât bariera. Simultan s-a oprit, aproape lipită de noi, o mașină decapotată. Vehiculul de tip militar avea la volan un tânăr în ținută civilă. Purta jachetă sport de culoare maronie, ochelari de soare și sapcă de genul celor întrebuințate pe atunci de schiori. Vărul mi-a făcut semn ușor cu cotul, șoptindu-mi: "Regele!". Cum, Regele? El, fără nici o suită?-mi-am zis nedumerit. Și-a aprins o "Plugara", tigară cea mai ieftină din România, fabricată din tutun negru și foiță galbenă. Bariera rămânea neclintită, Majestatea Sa fuma liniștit și abia după ce și-a scos ochelarii de soare, am recunoscut chipul acela frumos, familiar mie mulțumită portretelor atârnate în sălile de clasă, alături de cele înfățișând pe Regina mamă Elena. Trecerea mărfarului pusese capăt unei așteptări de aproximativ zece minute. Mașina Majestății Sale a dispărut fulgerător, iar noi am luat-o câtinel spre țintă.
Scena trăită de mine capătă aură pe măsură ce țara noastră intră tot mai adânc în bezna socialismului invincibil. Mahării din fruntea statului se credeau acum ei regi, niște altețe nemaicunoscute în istorie. Altfel spus, grobieni care învățau mânuirea tacâmului de la chelnerii Regelui adevărat, cel iubit de intraga suflare românească, detronat cu brutalitatea specifică bolșevicilor. Față de predecesori, Ceaușescu Nicolae se credea mai mult: împărat. Pe unde gonea interminabila-i coloană de mașini trebuia să încremenească totul, chiar și cu riscul unor catastrofe ireparabile. Dar ce rost mai are să reamintesc momente coșmărești, vii încă în memoria oamenilor? Și totuși, stărui asupra unei întrebări. Ce s-ar fi întâmplat dacă, Doamne ferește, alaiul scornicestianului s-ar fi văzut întâmpinat de o barieră lăsată? Un simplu semn citit în privirile împăratului roșu ar fi dus numaidecât la decapitări începând cu amărâtul de acar, până la ministrul trenurilor, bașca totală reorganizare a serviciului de pază și protocol.
Nici în calea actualei coloane prezidențiale nu răsar bariere lăsate, au grijă băieții ca voiajul să decurgă șnur. Cât privește grija de a defaima instituția monarhică, ea îi revine actualului strașnic păzit al națiunii. Cei cu mintea întreagă știu însă că regii constituționali respectă legile, oricât de banale ar fi ele, ca bunăoară una impusă de regulile circulației. Evocarea mea cu valoare de simbol nu este adresată persoanelor care l-au cinoscut îndeaproape pe Majestatea sa Regele Mihai prețuindu-i cumpătarea dublată de proviabila modestie. Ea se adresează neinformaților duși de valul unei deșănțate propagande antimonarhice, purtată mai totdeauna de cei care mai ieri se ingrasau la privitul fastului comunist întreținut cu biciul, cu tropoțică sud-dunăreană și cu ovațiile regizate.