duminică, 28 februarie 2016

PAPA BAC Petre Stoica din "Amintirile unui fost corector"(1982)

Aurel Rau si Petre Stoica

A.E.Baconsky









"Vezi că te cheamă Baconsky", am auzit o voce venită din uşa secţiei de corectură a fostei E.S.P.L.A. Tresărisem din picoteală (eram mai totdeauna somnoros când aveam de-a face cu spaltii unor viitoare "capodopere" ale scrisului nostru chinuit de pe atunci) şi mi se părea că aud aiurea. "Te cheamă Baconsky", repetă vocea redactorului însărcinat să mă poftească în biroul profesorului Alexandru Balaci, ca funcţie, al doilea om în editura mamut în care trudeam de doi ani.
În faţa ochilor mi se răsucea un carusel de imagini nebune, şi dintr-odată căzusem în apa largă a unei emoţii copleşitoare. Mi-am revenit curând şi am părăsit cu entuziasm maldărul de hărţii mirosind a proaspătă cerneală tipografică. În momentul (1956) A. E. Baconsky era "cineva". Prin stuparele revistelor, adevărate laboratoare de miere şi fiere, se vorbea cu aprindere despre poetul clujean care, la primul Congres al scriitorilor, recent ţinut, avusese curajul să arunce o bombă de mare calibru. Suflul bombei a produs dislocări remarcabile. Tradus în alt limbaj : Baconsky demască impostură şi cerea revenirea literaturii la adevărata ei menire.
...
În acea perioadă de controverse, nu o dată ridicole, revista în fruntea căreia venise spre folosul culturii româneşti (e vorba de STEAUA, mai trebuie s-o spun?), începuse să prindă conturul calităţii superlative. Imperativul tânărului redactorului-şef : antidogmatismul. Prin paginile revistei (format carte, începând din anul 1956 cu o ilustraţie în centrul copertei) se milita pentru refacerea legăturii cu tradiţia glorioasei noastre literaturi dintre cele două conflagraţii mondiale.
...
Orişice om de bună-credinţă trebuie să recunoască faptul că existenţa STELEI constituia un fapt extraordinar de important pentru literatura română din aceste ultime decenii. Ideile generoase pe care azi le îmbrăţişăm, deschiderea actuală spre fertile şi diverse experienţe estetice au fost introduse şi menţinute în câmpul liter, cu tenacitate, cu consecvenţă, de uluitoarea publicaţie clujeană. Unii însă uită repede, uită din păcate specialiştii în domeniul istoriei literare, care tratează trecutul STELEI cu inadmisibilă, aş zice, cu scandaloasă superficialitate, când spiritul iniţiat de ea a contribuit - am certitudinea - şi la formarea lor intelectuală. Pentru toate astea, Baconsky a cunoscut mari nelinişti şi a trudit AD GLORIAM !
Să revin însă la episodul întâlnirii mele cu A. E. sau Papa Bac, cum aveam să-i spun, atât eu, cât şi prietenii mei de odinioară. La puţine zile după memorabilul congres aducător de prospeţimi cu iz de dulce primăvară, i-am trimis o scrisoare. Plicul meu umil conţinea vreo zece poeme de "notaţie" (o nefericită expresie de epocă, traducând cumplită sărăcie de limbaj a criticii...), însoţite de rânduri strâmb caligrafiate, în care îmi manifestăm entuziasmul juvenil pentru personalitatea-i artistică. Existenţa mesagerului, a autorilor stihurilor în special, trebuia verificată, întrucât Baconsky, ca de-altefel şi Aurel Rău, se temeau de o farsă, verificare pe care o şi făcuse promt Geo Şerban, pe atunci corespondentul STELEI la Bucureşti.
Idolul meu dorea acum să mă cunoască. Proaspăt sosit din Coreea de Nord, în drum spre oraşul de pe Someş, se oprise în Capitală. Mi-am mângâiat faţă nebărbierită şi, eliberat prin nu ştiu ce minune de trac, am bătut la uşă. Trebuia să fiu la înălţime. Auzisem destule despre inteligenţa şi "răutatea" sa, aşadar, îmi impusesem o atenţie sporită. Din adâncul unui fotoliu de piele roşie, se ridică pe dată un bărbat destul de înalt, înveşmântat cu elegantă seniorială. M-a izbit frumuseţea chipului, ca şi prematură-i încărunţire. Se îndreaptă spre mine şi îmi întinse mâna pe care, în cele din urmă, mi-o trecu pe umăr cu familiaritate. "Vasăzică dumneata..." mă examină rapid, cum ştia s-o facă numai el. Nu arătam prea bine, eram palid, costeliv şi îmbrăcat ca un pui de bogdaproste. Părea că priveşte o corabie prin ceaţă, uşor absent, cu ochi pătrunzători, mereu mobili, scânteind de ironie. A trecut direct la un chestionar sumar, căruia aveam să-i fac faţă mulţumitor - cel puţin aşa am crezut. "Ce poeţi îţi plac?" iată prima întrebare pusă. I-am răspuns imediat, fără ezitare : "Bolintineanu şi Trakl!" Mi-am zis că l-am lăsat BOUCHE BEE, dar lui, gustul pentru doi autori atât de diferiţi i s-a părut firesc. Totuşi, am reţinut un zâmbet, acel zâmbet tipic baconskyan, exprimând deseori neîncredere sau maliţiozitate. Mi-am susţinut afirmaţia prin explicaţii teribiliste, care i-au plăcut. Replica a fost o invitaţie : "Te rog să-mi trimiţi un grupaj din Trakl, îl public cu primul prilej. Şi nu uita, originale, în numărul proxim vei debuta cu şase poeme. Aşadar, dumneata cunoşti germana... Foarte bine, poete!" Îmi spunea poete şi mă simţeam în al nouălea cer. Continuă : "Avem nevoie de poeţi cunoscători de limbi străine..." Brusc, m-a întrebat dacă îl gust pe pe Ungaretti. I-am dat de înţeles că autorul lui SENTIMENTO DEL TEMPO stă la dreapta inimii mele. A început să recite în italiană din versurile minunatului Ungaretti, de la care, de altfel, primise o scrisoare.
...
Încheindu-şi recitalul ungarettian, a trecut la altele, mai puţin lirice, legate strict de existenţa mea : Unde am terminat facultatea, de ce sunt corector, când m-am însurat, cum locuiesc, etc., etc. De-a lungul anilor aveam să văd că la fel îi chestiona pe proaspeţii cunoscuţi pentru care înclina să aibă un început de simpatie.
I-am vorbit despre necazurile mele, lipsa locuinţei chinuindu-mă cel mai mult. M-a ascultat cu atenţie, ca la sfârşitul mărturisirilor să spună ferm : "Voi vorbi cu Petru (directorul editurii, "Infamul" cum îl poreclise mai târziu) şi situaţia se va rezolva. Apoi, este inadmisibil ca dumneata să lucrezi la subsol...". "La subsol", adică la corectură. Poetul se exprima într-un limbaj ales, elevat, tipic intelectualilor de rasă. Îşi împestriţa vorbirea cu cuvinte insolite, pline de savoare, trădând predispoziţie polemică. . Până la Baconsky nu mi-a fost dat să întâlnesc pe cineva cu o rostire atât de elegantă. Între vorbirea şi scrisul său era o identitate absolută, ca la Arghezi.
Problema locuinţei (de competenţa institutirei) s-a rezolvat în primul rând mulţumită lui, somandu-l pe "Infam" să mă treacă în fruntea listei solicitanţilor. În privinţa muncii mele de la "subsol" (unde puteam chiuli în voie), l-am rugat să nu mai insiste, întrucât detestam meseria de redactor, în anii aceia, frecvent înfierată de scriitori. Refuzul meu l-a contrariat. mai cu seamă că nici justificările aduse nu aveau darul să convingă. Numai cei care au avut prilejul să trăiască în imediata lui apropiere ştiu câtă ardoare putea să pună în rezolvarea necazurilor ivite în viaţa vreunui prieten sau protejat. O intervenţie la instituţia X, un împrumut financiar, un telefon la medicul cutare erau făcute cu aerul cel mai firesc din lume.
Ne-am despărţit, dar pentru scurt timp, urmând să-l reîntâlnesc peste trei săptămâni. Făcea politică literară, lega şi dezlega alianţe, aşa că venea deseori în Capitală. Apoi am început eu să merg la Cluj, poetul invitându-mă cu fiecare prilej la masă, în locuinţa-i strâmtă de pe Universităţii 1. M-am împrietenit cu majoritatea steliştilor, pe care îi iubesc şi azi, şi cred că nici unul dintre ei nu mi-ar putea reproşa lipsa loialităţii. Din clipa mutării sale în Bucureşti (o mutare care l-a afectat mult, sporindu-i de-a lungul anilor suferinţă), îl vizitam zilnic, chiar şi de două ori. Obligatorie rămânea vizita de seară, după ce îmi încheiam activitatea redacţională la SECOLUL XX. O lipsă la apel putea duce la insinuarea trădării. Aşa era Papa Bac.
Îi câştigasem deplină încredere şi începuseră să mă îndrăgească. La puţină vreme după debutul meu  la STEAUA, îmi acordase un statut special, expediind tiparului aproape tot ce îi trimiteam. Lucru de necrezut, gândindu-mă că numeroşi autori cu carte de vizită se făceau luntre şi punte să publice câte ceva în paginile lunarului clujean, devenit obiect de admiraţie, dar şi de maceranta invidie. Apoi am fost primit în sânul redacţiei, în calitate de redactor "voluntar". Lucram pentru revistă adunând sârguincios manuscrisele bucureştenilor solicitaţi, ba, de la un moment dat, începusem să am şi iniţiative redacţionale, răsplătite cu moneda laudei calde. În felul acesta am avut privilegiul rar de a cunoaşte îndeaproape pe mai toţi marii scriitori români în viaţă, unii dintre ei, ca bunăoară Adrian Maniu, acordându-mi titlul de prieten! ... Cel puţin Ion Vinea, care a redebutat ca poet la STEAUA, nu prea ştia ce să creadă. Despre admiraţia lui Arghezi pentru revistă nu are rost să mai amintesc, maestrul făcând-o publică.
...
..Destul de curând am tras la STEAUA o căruţă de prieteni, ieşiţi din bibliotecile cărţilor adevărate. Azi sunt toţi personalităţi artistice de seamă, contribuind din plin la îmbogăţirea peisajului nostru literar.
...
Baconsky avea destui admiratori anonimi, cu trecerea anilor numărul lor creştea vertiginos, aureolandu-i numele. Prieteni in accepţia sticta a cuvântului se iveau însă mai rar, impresia mea fiind că poetul nici nu-şi dorea prea numeroşi... I-a rămas fidel până la sfârşit Modest Morariu şi cam atât. Spusele se referă strict la grupul meu de prieteni din acei ani. Cu timpul, prin locuinţa lui s-au perindat şi alţi scriitori, acordându-li-se încredere şi preţuire, printre aceştia numărându-se în primul rând Anghel Dumbrăveanu, Dan Laurenţiu şi Mircea Ciobanu - ei nu l-au trădat niciodată. Distinsul poet şi eseist Paul Emanuel (apărut pe vremea misterioasei mele dispariţii destul de aproape de una din centurile Capitalei), ştiu că i-a fost nespus de drag.
În fruntea statornicilor săi prieteni bucureşteni se situau Veronica Porumbacu şi Mihai Petroveanu, lor uramandu-le îndeaproape soţii Gafiţa. Ori de câte ori îi zăream laolaltă mi se părea că se cunosc de-o viaţă, bănuindu-i totodată în egală măsură marcaţi de semnele unor grele înfruntări literare, la care generaţia mea participase doar cu zâmbetul pe buze.... Oaspeţii lui scumpi erau steliştii. În trecere prin Cetatea lui Bucur, Aurel Rău, Gurghianu, Victor Felea, D.R. Popescu, până la un moment dat Mircea Tomuş, aşteptau cu emoţie clipa revederii. Baconsky trăia intens nostalgia Clujului şi ţinea mult să fie informat despre evenimentele petrecute în urbea părăsită, ba amuzându-se, ba intristandu-se, în funcţie de conţinutul veştilor. Îl frecventa des Aurel Rău, veşnic chemat la şedinţe. ... Odată sacul cu noutăţi deşertat, se porneau pe comentări, evident, împreună cu doamna Clara, rolul meu rezumându-se la cel de martor discret...
Sorţii au decis ca scaunul lui Baconsky de la STEAUA, de unde poetul fusese dat afară, să fie ocupat de Aurel Rău. Mâhnirea noastră, a celor grupaţi în jurul publicaţiei clujene, a durat vreme îndelungată, dar ne şi bucuram sincer că ea nu încăpuse pe mâna vreunui diletant, ci pe a unui scriitor adevărat, cu alese virtuţii umane. Astfel revista continua cu îndârjire concretizarea ţelurilor propuse, în jurul proaspătului redactor-şef aflându-se prieteni şi redactori cu experienţă temeinică, ei înşişi scriitori apreciaţi. ... Redacţia solicita în permanenţă colaborarea celui alungat din sânul ei, dar duşmanii lui Baconsky, destui şi în oraşul de pe Someş(aceiaşi care azi se împăunează că l-au ajutat şi iubit...), făceau pe dracul în patru numai să-i vadă numele dispărut definitiv, dacă nu din intreaga presă literară, măcar din cea locală. Încercând să-l publice, lui Rău i se puneau beţe în roate, având de înfruntat situaţii greu de depăşit. Apăreau defecţiuni ireparabile, pentru care numai steliştii nu purtau vreo vină... Treptat, revista pe care o modelase, fiindu-i dragă ca lumina ochilor, începuse să-i displacă. O critica, mai întâi pe soptitelea, mai apoi cu o oarecare vehemenţă. La fiecare apariţie, între noi avea loc următorul dialog : "Ai primit-o?" "Da, am primit-o ieri." "Ai citit-o, poete?" Răspundeam sec, cunoscând continuarea : "Da, am parcurs-o în parte." "Ei, şi ce părere ai?..." "Foarte bun şi acest număr..." Aprecierea mea pozitivă îl scotea din sărite : "Desfid... să fim serioşi! Ce se întâmplă cu dumneata, poete?... Te credeam om serios!" ...Tâlcul mâniei de atunci se cere căutat în sentimentul frustrării, al orgoliului rănit, bine-cunoscute de cei apropiaţi, în primul rând de Aurel Rău, pe care A. E. nu a încetat să-l stimeze, ştiindu-l de o desavarsita cinste.
PAPA BAC
Petre Stoica din "Amintirile unui fost corector"(1982)
"Vezi că te cheamă Baconsky"< am auzit o voce venită din uşa secţiei de corectură a fostei E.S.P.L.A. Tresărisem din picoteală (eram mai totdeauna somnoros când aveam de-a face cu spaltii unor viitoare "capodopere" ale scrisului nostru chinuit de pe atunci) şi mi se părea că aud aiurea. "Te cheamă Baconsky", repetă vocea redactorului însărcinat să mă poftească în biroul profesorului Alexandru Balaci, ca funcţie, al doilea om în editura mamut în care trudeam de doi ani.
În faţa ochilor mi se răsucea un carusel de imagini nebune, şi dintr-odată căzusem în apa largă a unei emoţii copleşitoare. Mi-am revenit curând şi am părăsit cu entuziasm maldărul de hărţii mirosind a proaspătă cerneală tipografică. În momentul (1956) A. E. Baconsky era "cineva". Prin stuparele revistelor, adevărate laboratoare de miere şi fiere, se vorbea cu aprindere despre poetul clujean care, la primul Congres al scriitorilor, recent ţinut, avusese curajul să arunce o bombă de mare calibru. Suflul bombei a produs dislocări remarcabile. Tradus în alt limbaj : Baconsky demască impostură şi cerea revenirea literaturii la adevărata ei menire.
...
În acea perioadă de controverse, nu o dată ridicole, revista în fruntea căreia venise spre folosul culturii româneşti (e vorba de STEAUA, mai trebuie s-o spun?), începuse să prindă conturul calităţii superlative. Imperativul tânărului redactorului-şef : antidogmatismul. Prin paginile revistei (format carte, începând din anul 1956 cu o ilustraţie în centrul copertei) se milita pentru refacerea legăturii cu tradiţia glorioasei noastre literaturi dintre cele două conflagraţii mondiale.
...
Orişice om de bună-credinţă trebuie să recunoască faptul că existenţa STELEI constituia un fapt extraordinar de important pentru literatura română din aceste ultime decenii. Ideile generoase pe care azi le îmbrăţişăm, deschiderea actuală spre fertile şi diverse experienţe estetice au fost introduse şi menţinute în câmpul liter, cu tenacitate, cu consecvenţă, de uluitoarea publicaţie clujeană. Unii însă uită repede, uită din păcate specialiştii în domeniul istoriei literare, care tratează trecutul STELEI cu inadmisibilă, aş zice, cu scandaloasă superficialitate, când spiritul iniţiat de ea a contribuit - am certitudinea - şi la formarea lor intelectuală. Pentru toate astea, Baconsky a cunoscut mari nelinişti şi a trudit AD GLORIAM !
Să revin însă la episodul întâlnirii mele cu A. E. sau Papa Bac, cum aveam să-i spun, atât eu, cât şi prietenii mei de odinioară. La puţine zile după memorabilul congres aducător de prospeţimi cu iz de dulce primăvară, i-am trimis o scrisoare. Plicul meu umil conţinea vreo zece poeme de "notaţie" (o nefericită expresie de epocă, traducând cumplită sărăcie de limbaj a criticii...), însoţite de rânduri strâmb caligrafiate, în care îmi manifestăm entuziasmul juvenil pentru personalitatea-i artistică. Existenţa mesagerului, a autorilor stihurilor în special, trebuia verificată, întrucât Baconsky, ca de-altefel şi Aurel Rău, se temeau de o farsă, verificare pe care o şi făcuse promt Geo Şerban, pe atunci corespondentul STELEI la Bucureşti.
Idolul meu dorea acum să mă cunoască. Proaspăt sosit din Coreea de Nord, în drum spre oraşul de pe Someş, se oprise în Capitală. Mi-am mângâiat faţă nebărbierită şi, eliberat prin nu ştiu ce minune de trac, am bătut la uşă. Trebuia să fiu la înălţime. Auzisem destule despre inteligenţa şi "răutatea" sa, aşadar, îmi impusesem o atenţie sporită. Din adâncul unui fotoliu de piele roşie, se ridică pe dată un bărbat destul de înalt, înveşmântat cu elegantă seniorială. M-a izbit frumuseţea chipului, ca şi prematură-i încărunţire. Se îndreaptă spre mine şi îmi întinse mâna pe care, în cele din urmă, mi-o trecu pe umăr cu familiaritate. "Vasăzică dumneata..." mă examină rapid, cum ştia s-o facă numai el. Nu arătam prea bine, eram palid, costeliv şi îmbrăcat ca un pui de bogdaproste. Părea că priveşte o corabie prin ceaţă, uşor absent, cu ochi pătrunzători, mereu mobili, scânteind de ironie. A trecut direct la un chestionar sumar, căruia aveam să-i fac faţă mulţumitor - cel puţin aşa am crezut. "Ce poeţi îţi plac?" iată prima întrebare pusă. I-am răspuns imediat, fără ezitare : "Bolintineanu şi Trakl!" Mi-am zis că l-am lăsat BOUCHE BEE, dar lui, gustul pentru doi autori atât de diferiţi i s-a părut firesc. Totuşi, am reţinut un zâmbet, acel zâmbet tipic baconskyan, exprimând deseori neîncredere sau maliţiozitate. Mi-am susţinut afirmaţia prin explicaţii teribiliste, care i-au plăcut. Replica a fost o invitaţie : "Te rog să-mi trimiţi un grupaj din Trakl, îl public cu primul prilej. Şi nu uita, originale, în numărul proxim vei debuta cu şase poeme. Aşadar, dumneata cunoşti germana... Foarte bine, poete!" Îmi spunea poete şi mă simţeam în al nouălea cer. Continuă : "Avem nevoie de poeţi cunoscători de limbi străine..." Brusc, m-a întrebat dacă îl gust pe pe Ungaretti. I-am dat de înţeles că autorul lui SENTIMENTO DEL TEMPO stă la dreapta inimii mele. A început să recite în italiană din versurile minunatului Ungaretti, de la care, de altfel, primise o scrisoare.
...
Încheindu-şi recitalul ungarettian, a trecut la altele, mai puţin lirice, legate strict de existenţa mea : Unde am terminat facultatea, de ce sunt corector, când m-am însurat, cum locuiesc, etc., etc. De-a lungul anilor aveam să văd că la fel îi chestiona pe proaspeţii cunoscuţi pentru care înclina să aibă un început de simpatie.
I-am vorbit despre necazurile mele, lipsa locuinţei chinuindu-mă cel mai mult. M-a ascultat cu atenţie, ca la sfârşitul mărturisirilor să spună ferm : "Voi vorbi cu Petru (directorul editurii, "Infamul" cum îl poreclise mai târziu) şi situaţia se va rezolva. Apoi, este inadmisibil ca dumneata să lucrezi la subsol...". "La subsol", adică la corectură. Poetul se exprima într-un limbaj ales, elevat, tipic intelectualilor de rasă. Îşi împestriţa vorbirea cu cuvinte insolite, pline de savoare, trădând predispoziţie polemică. . Până la Baconsky nu mi-a fost dat să întâlnesc pe cineva cu o rostire atât de elegantă. Între vorbirea şi scrisul său era o identitate absolută, ca la Arghezi.
Problema locuinţei (de competenţa institutirei) s-a rezolvat în primul rând mulţumită lui, somandu-l pe "Infam" să mă treacă în fruntea listei solicitanţilor. În privinţa muncii mele de la "subsol" (unde puteam chiuli în voie), l-am rugat să nu mai insiste, întrucât detestam meseria de redactor, în anii aceia, frecvent înfierată de scriitori. Refuzul meu l-a contrariat. mai cu seamă că nici justificările aduse nu aveau darul să convingă. Numai cei care au avut prilejul să trăiască în imediata lui apropiere ştiu câtă ardoare putea să pună în rezolvarea necazurilor ivite în viaţa vreunui prieten sau protejat. O intervenţie la instituţia X, un împrumut financiar, un telefon la medicul cutare erau făcute cu aerul cel mai firesc din lume.
Ne-am despărţit, dar pentru scurt timp, urmând să-l reîntâlnesc peste trei săptămâni. Făcea politică literară, lega şi dezlega alianţe, aşa că venea deseori în Capitală. Apoi am început eu să merg la Cluj, poetul invitându-mă cu fiecare prilej la masă, în locuinţa-i strâmtă de pe Universităţii 1. M-am împrietenit cu majoritatea steliştilor, pe care îi iubesc şi azi, şi cred că nici unul dintre ei nu mi-ar putea reproşa lipsa loialităţii. Din clipa mutării sale în Bucureşti (o mutare care l-a afectat mult, sporindu-i de-a lungul anilor suferinţă), îl vizitam zilnic, chiar şi de două ori. Obligatorie rămânea vizita de seară, după ce îmi încheiam activitatea redacţională la SECOLUL XX. O lipsă la apel putea duce la insinuarea trădării. Aşa era Papa Bac.
Îi câştigasem deplină încredere şi începuseră să mă îndrăgească. La puţină vreme după debutul meu  la STEAUA, îmi acordase un statut special, expediind tiparului aproape tot ce îi trimiteam. Lucru de necrezut, gândindu-mă că numeroşi autori cu carte de vizită se făceau luntre şi punte să publice câte ceva în paginile lunarului clujean, devenit obiect de admiraţie, dar şi de maceranta invidie. Apoi am fost primit în sânul redacţiei, în calitate de redactor "voluntar". Lucram pentru revistă adunând sârguincios manuscrisele bucureştenilor solicitaţi, ba, de la un moment dat, începusem să am şi iniţiative redacţionale, răsplătite cu moneda laudei calde. În felul acesta am avut privilegiul rar de a cunoaşte îndeaproape pe mai toţi marii scriitori români în viaţă, unii dintre ei, ca bunăoară Adrian Maniu, acordându-mi titlul de prieten! ... Cel puţin Ion Vinea, care a redebutat ca poet la STEAUA, nu prea ştia ce să creadă. Despre admiraţia lui Arghezi pentru revistă nu are rost să mai amintesc, maestrul făcând-o publică.
...
..Destul de curând am tras la STEAUA o căruţă de prieteni, ieşiţi din bibliotecile cărţilor adevărate. Azi sunt toţi personalităţi artistice de seamă, contribuind din plin la îmbogăţirea peisajului nostru literar.
...
Baconsky avea destui admiratori anonimi, cu trecerea anilor numărul lor creştea vertiginos, aureolandu-i numele. Prieteni in accepţia sticta a cuvântului se iveau însă mai rar, impresia mea fiind că poetul nici nu-şi dorea prea numeroşi... I-a rămas fidel până la sfârşit Modest Morariu şi cam atât. Spusele se referă strict la grupul meu de prieteni din acei ani. Cu timpul, prin locuinţa lui s-au perindat şi alţi scriitori, acordându-li-se încredere şi preţuire, printre aceştia numărându-se în primul rând Anghel Dumbrăveanu, Dan Laurenţiu şi Mircea Ciobanu - ei nu l-au trădat niciodată. Distinsul poet şi eseist Paul Emanuel (apărut pe vremea misterioasei mele dispariţii destul de aproape de una din centurile Capitalei), ştiu că i-a fost nespus de drag.
În fruntea statornicilor săi prieteni bucureşteni se situau Veronica Porumbacu şi Mihai Petroveanu, lor uramandu-le îndeaproape soţii Gafiţa. Ori de câte ori îi zăream laolaltă mi se părea că se cunosc de-o viaţă, bănuindu-i totodată în egală măsură marcaţi de semnele unor grele înfruntări literare, la care generaţia mea participase doar cu zâmbetul pe buze.... Oaspeţii lui scumpi erau steliştii. În trecere prin Cetatea lui Bucur, Aurel Rău, Gurghianu, Victor Felea, D.R. Popescu, până la un moment dat Mircea Tomuş, aşteptau cu emoţie clipa revederii. Baconsky trăia intens nostalgia Clujului şi ţinea mult să fie informat despre evenimentele petrecute în urbea părăsită, ba amuzându-se, ba intristandu-se, în funcţie de conţinutul veştilor. Îl frecventa des Aurel Rău, veşnic chemat la şedinţe. ... Odată sacul cu noutăţi deşertat, se porneau pe comentări, evident, împreună cu doamna Clara, rolul meu rezumându-se la cel de martor discret...
Sorţii au decis ca scaunul lui Baconsky de la STEAUA, de unde poetul fusese dat afară, să fie ocupat de Aurel Rău. Mâhnirea noastră, a celor grupaţi în jurul publicaţiei clujene, a durat vreme îndelungată, dar ne şi bucuram sincer că ea nu încăpuse pe mâna vreunui diletant, ci pe a unui scriitor adevărat, cu alese virtuţii umane. Astfel revista continua cu îndârjire concretizarea ţelurilor propuse, în jurul proaspătului redactor-şef aflându-se prieteni şi redactori cu experienţă temeinică, ei înşişi scriitori apreciaţi. ... Redacţia solicita în permanenţă colaborarea celui alungat din sânul ei, dar duşmanii lui Baconsky, destui şi în oraşul de pe Someş(aceiaşi care azi se împăunează că l-au ajutat şi iubit...), făceau pe dracul în patru numai să-i vadă numele dispărut definitiv, dacă nu din intreaga presă literară, măcar din cea locală. Încercând să-l publice, lui Rău i se puneau beţe în roate, având de înfruntat situaţii greu de depăşit. Apăreau defecţiuni ireparabile, pentru care numai steliştii nu purtau vreo vină... Treptat, revista pe care o modelase, fiindu-i dragă ca lumina ochilor, începuse să-i displacă. O critica, mai întâi pe soptitelea, mai apoi cu o oarecare vehemenţă. La fiecare apariţie, între noi avea loc următorul dialog : "Ai primit-o?" "Da, am primit-o ieri." "Ai citit-o, poete?" Răspundeam sec, cunoscând continuarea : "Da, am parcurs-o în parte." "Ei, şi ce părere ai?..." "Foarte bun şi acest număr..." Aprecierea mea pozitivă îl scotea din sărite : "Desfid... să fim serioşi! Ce se întâmplă cu dumneata, poete?... Te credeam om serios!" ...Tâlcul mâniei de atunci se cere căutat în sentimentul frustrării, al orgoliului rănit, bine-cunoscute de cei apropiaţi, în primul rând de Aurel Rău, pe care A. E. nu a încetat să-l stimeze, ştiindu-l de o desavarsita cinste.

duminică, 14 februarie 2016

Petre Stoica intervievat de Radu Pavel Gheo, Iaşi 22 aprilie 2000 (fragment)





"...n-am făcut parte din mai multe grupări literare. Fac aici o precizare necesară : gruparea în care eu m-am înscris este cea a revistei STEAUA.  Imediat după Congresul Scriitorilor care a avut loc în 1956 - , auzindu-l pe Baconsky şi echipa lui, impresionat de felul cum vorbesc, m-am încumetat să le scriu o scrisoare prin care am aderat la principiile lor. Ei au fost emoţionaţi, poate nu atât de scrisoarea mea, cât de versurile pe care le-am trimis. M-au căutat şi m-au publicat imediat. Ăsta a fost debutul meu literar şi aşa am devenit de-a lungul timpului un fel de consul onorific al STELEI în Bucureşti, în sensul că la început am fost redactor voluntar şi după aceea am intrat chiar în schema revistei. Ei au apreciat faptul că am reuşit să mă strecor în casele tuturor maeştrilor şi să le procur materiale pentru sumarul revistei, materiale care la Bucureşti nu aveau şanse să apară. De altfel aşa am ajuns în casele marilor scriitori români, începând cu Sadoveanu, Vinea, Maniu... în sfârşit, tot ce a supravieţuit catastrofei...

........

Sigur că Sadoveanu este o persoană controversată. Eu ştiam asta încă de pe atunci. Dar trebuie să fac o precizare : eu româneşte am învăţat citindu-l pe Sadoveanu, întrucât vin dintr-o regiune în care se vorbea o românească... mai altfel. Istoriceşte, faptul este explicabil. Am şi spus într-un interviu că, atunci când am venit la Facultatea de Filologie, făceam pluralul de la "case" - "căşi", pentru că în Banat se păstrase tradiţia şi influenţa şcolii austro-maghiare... Acuma lucrurile s-au schimbat, sigur că da, până şi ţăranii au început să vorbească o limba cvasi-muntenească. În primul rând trebuie să spun că Sadoveanu este prozatorul meu numărul 1. Am o bibliotecă Sadoveanu care conţine vreo 800 de volume, am toate ediţiile princeps, am fotografii inedite, manuscrise inedite etc. De ajuns, am ajuns la Sadoveanu prin intermediul STELEI, cum spuneam adineauri. E o poveste superbă. Aurel Rău mi-a spus: "Dacă izbuteşti să-mi aduci un manuscris inedit de Sadoveanu, primeşti 1000 de lei". Pe atunci era o sumă extraprdinara, căci asta se întâmpla când Sadoveanu a împlinit 80 de ani, adică în '60. Şi m-am dus la mănăstirea Neamţ, mai precis la Vovidenia, am tatonat terenul...

........

L-am convins greu. Era vorba despre CÂNTECUL MIOAREI. Şi trei zile am mâncat la dreapta lui Sadoveanu. I-am plăcut, fiindcă vorbeam mult despre cărţile lui. Eram şi foarte tânăr, evident... Mai mult, când a fost sărbătorit la Bucureşti m-au chemat şi pe mine, a fost extraordinar... Am şi o fotografie cu el. Deci ei au văzut că eu sunt acasă în ceea ce priveşte opera lui Sadoveanu. În ceea ce priveşte compromisurile pe care le-a făcut... acuma ce să spun? Compromisuri au făcut foarte mulţi. Bunăoară, Călinescu. Mai nou am aflat că a scris o odă Fuhrerului. De-aia era el speriat şi, imediat după 23 august, şi-a tras pantalonii.

RPG: Asta se întâmplase în vremea războiului?

Da. George Călinescu a scris un articol foarte laudativ la adresa Fuhrerului şi el există, am şi eu un număr din Fundaţiile Regale. Să vedeţi ce-i acolo, ce ode i-a închinat lui Carol al II-lea! De fapt şi Sadoveanu i-a închinat o odă lui Antonescu. Cam toţi au făcut treaba asta, dar sigur că lui Sadoveanu i se impută mai multe lucruri, nu intrăm în amănunte. Pe mine, în fond, mă interesează opera lui."


(va urmă)

duminică, 7 februarie 2016

"AM UITAT DEMULT, MON CHER" rememorari cu Marin Preda din "Amintirile unui fost corector"(1982) - Petre Stoica

....Pe Marin Preda, omul, l-am cunoscut aproximativ tarziu. Imprejurari favorabile incepusera sa ma aduca mai des in apropierea domniei-sale, fie la baconsky, fie in propria-i locuinta de pe strada Dionisie Lupu(l-am vizitat de vreo tri-patru ori), fie la Mogosoaia, unde limbile scriitorilor de diverse categorii, ale pictorilor, divelor si fotbalistilor gustau voluptos din zeama galcevii. In toamna lui 1970 o intamplare aparent anodina, in care ma impricinasem inconstient, la finele ei mi-a permis sa-mi fac despre Marin Preda o imagine cu adjective tulburatoare. Descoperindu-ti pagini asternute cu pana miruita, stergea cu buretele pana si grave culpe ce i le aduceai. Virtute de cautat cu lumanarea printre slujitorii condeiului, pretutindeni in lume alcatuind o inspaimantatoare gradina zoologica. Peripetia la care ma refer, cred ca isi justifica depanarea.
Veneam de la "Editura Eminescu" sub brat cu manuscrisul volumului O caseta cu serpi. Mi se daduse de inteles ca nu poate fi destinat tiparului din pricina viziunii sale "sumbre". L-am retras fara opozitii. Pornind-o pe Calea Victoriei, am dat nas in nas cu unul din redactorii "Cartii Romanesti", de-abia infiintata. L-am rugat-in afara oricarei obligatii-sa-mi supuna versurile unei radiogragii strict estetice. Acceptase. Ne aflam la inceput de saptamana. In ziua urmatoare asteptam la restaurantul Casei Scriitorilor un mesaj telefonic de importanta exceptionala. Mesajul sosit o data cu noaptea m-a prins lipit de scaun. restaurantul se golise, singurii consumatori fiind adunati la la doua mese silentioase: in mijlcul incaperii, Ion negoitescu alaturi de o persoana necunoscuta, imediat langa usa dinspre hol, eu cu Adrian Paunescu, care obisnuia sa coboare din cand in candprintre confrati. Cam dupa miezul noptii a a parut Marin Preda. Si-a rotit privirile in stanga, in dreapta, apoi, iritat, a luat-o cu pasi repezi spre tejgheaua unde motaia Madam Candrea. Din "separeu" veneau murmure nedeslusite. Monser parea nelinistit, mustea in el ceva. Si sintr-o data se apropie de Negoitescu certandu-l prin cuvinte grele, fierbinti. Purta el pica reputatului critic, altminteri de unde atata vehementa? Nego(trec peste replicele-i stinse), disperat, i se adresa colegului meu intru poezie: "Paunescule, nu ma ajuti?" Un S.O.S neintegistrat. Atins in orgoliu( cum, numai Paunescu putea sa-l ajute?) si cu aripile stropite de alcool, am sarit in picioare lansand impotriva lui Preda o serie de torpile verbale de care ma rusinasem de data-prea tarziu! Sirprins de imixtiunea mea ireventioase, a parasit localul, nestiind ce sa creada. Dimineata a picat "mustruluiala" lui Baconsky; aflase de penibilul episod: "Se poate?.....dumneata poete?...Ce te-a apucat sa-l injuri pe Marin? Tocmai acum cand a inceput sa te indrageasca?" I-am raspuns sofisticat, deloc convingator. ma simteam nefericit, neghiob, nemernic, scufundat in maluri cu broaste muribunde. Asta imi trebuia? la sfarsitul saptamanii m-am intalnit iarasi cu redactorul caruia ii incredintasem manuscrisul. Imi marturisea ca noua mea carte e de departe cea mai izbutita din cate scrisesem, luni urmand s-o expedieze la D.P. Semnatura lui Preda, si gata! Adica luni, cand i se puneau directorului manuscrisele in fata, pentru aprobari pe baza recomandarilor facute de redactori. Pe vremea aceea editura de pe NUferilor, scutita de plan si tutela administrativa, tiparea autorii extrem de operativ. I-am multumit generosului redactor, mai cu seama ca luase si initiativa publicarii ei. In locul entuziasmului, pe chip imi vedea deconcertarea. Si povesteste-i patania din cursul saptamanii...Zambind, imi spune ca si Negoitescu are o carte in ingrijirea sa, greu de sustinut insa din cauza caracterului ei compozit: versuri originale prea putine, insotite de felurite traduceri in colaborare cu mai multi autori. Declara: "Daca Preda cere s-o vada si o respinge, mi-e imposibil s-o sustin, cu toate ca Nego mi-e prieten. Pentru a ta fac scandal" Preda retinuse manuscrisele noastre...Le-a parcurs cu promtitudine. Si ce aflu din gura axeluiasi redactor? " Pe Nego l-a respins, de altfel ma asteptam , zicea Monser. In ce te priveste afirma . Surpriza ma anesteziase. Vasazica ticaloasele mele de torpile verbale ii trecusera pe langa ureche nelasand consecinte...Inregistrasem o lectie care da vietii suflu si reazim.
Asteptam sa-l intalnesc pentru a-mi exprima gratitudinea. Din calendar foile cadeau rand pe rand, destule pana sa ma pomenesc cu marin preda in fata. M-am oprit debitandu-i cu noduri in gat cuvinte alese din timp. Intai si intai scuzele...Nedumerire: "Pentru ce scuze? Pentru ce imi multumesti? Despre ce e vorba?" I-am amintit. Si-a dus degetele la ochelarii cu lentile groase, cu dioptrii in plus fata de cele din fotografia prin care il descoperisem in anii adolescentei mele. Mi-a pus mana pe umar: "A...he-he-he, istoria cu negoitescu, he-he-he...M-ai jignit? Am uitat demult, mon cher...Cartea dumitale este excelenta, am citit-o cu placere". Daasa a spus: "Am uitat demult mon cher"
Un happy end. Si o propozitie-"Am uitat demult, mon cher"- pusa in fruntea randurilor mele de pioasa aducere aminte





Atârnat de un smeu de hârtie colorată, am aterizat la Mogoşoaia. În vara anului 1979. Vreme îndelungată, pentru unii, palatul prinţului, Casa de creaţie, a fost un port al iluziilor, o sală de aşteptare, un azil, pentru alţii un atelier tapetat cu grafice marcând continue succese profesionale. În momentul în care mi-am deşertat calabalâcul, aici trăiau cu ancora lăsată câţiva solitari şi două-trei familii aşteptând acontatul apartament menit să-i redea vieţii din Capitală. Oameni aflaţi în plăcută comunitate sau în vrajba cu rare dezamorsări. Locatarul proeminent şi statornic al aşezământului brâncovenesc era Marin Preda. (Întrebându-l odată de ce îi place afurisita de Mogoşoaie mi-a răspuns sec: "Nu pot fără ea!") Ca vechi chiriaş îl întrecea numai Teodor Mazilu, prietenul drag, dramaturgul de inegalabil talent. Văduvită de ei, Mogoşoaia a rămas fără profil, fără anatomie, o fantomă oglindită în ape ucigaşe. Între zidurile ei de fortăreaţa medievală răsună de bunaseama şi azi cuvintele Marelui Singuratec înmuiate în amestecuri de oţet şi parfumuri pătrunzătoare, niciodată iscând supărare : "Ce faceţi beliţilor? Beţi? Ce beţi? ! ... Ia să văd" ... Şi răsună râsul lui sacadat, sănătos, bruegelian, stingându-se în acel neuitat "he-he-he". Cuvintele-i grave, de înţelepciune socratică, născute dintr-o lume a purităţii ţărăneşti şi din cea a cărţilor pe care ştia să le citească în adâncime, ca puţini alţii, răsună însă în afară zidurilor, în inimile prietenilor. În inimile celor ce i-au stat în preajmă deseori până în zorii zilei: Eugen Simion, Lucian Raicu, Sonia Larian, Mircea Dinescu şi Petre Anghel. Şi în a multora altora, greu de pomenit ca număr.
  Aterizarea mea pe această insula fusese însoţită de semnul mirării (stăpâneam doar un "chalet" pe Neajlov, un cuib liniştit şi nepoluat). Curgeau avertismentele: bufetul vinde cu preţuri de Athenee Palace, personalul se comportă duşmănos, lipseşte apa caldă, iarna caloriferele rămân sloi. Preţurile? O să vedem... Până la sosirea anotimpului îndrăgit de calici mai va, deocamdată înfloreau trandafirii, exuberanţi, regali, pretutindeni în parc "Păunul se ploconea răsăritean şi moale", iar Mircea Dinescu trăgea din lac crapi de câte zece kile. Chiar şi scumpul de Mazilu mă descuraja : Uite, s-a tâmpit şi vinul" ... Singur, Monşer, care făcuse o iarnă în camera-i burduşită cu cărţi, în palton şi pe cap cu căciulă, m-a întâmpinat optimist : "Aflu că ai venit printre noi, foarte bine, mon cher, o să-ţi placă". Sosirea mea s-a petrecut vara. VENI VIDI. Plecarea mea definitvă a coincis cu descinderea anotimpului alb, temperatura lui scăzută alungând al treilea cuvânt, VICI, din scurta scrisoare expediată nimănui.
  O situaţie favorabilă mi-a permis să evit instalarea la "castel" (cum îi spunea palatului brâncovenesc inginerul horticol Nicolae Moromete sin MARELE SINGURATEC), stabilindu-mă în vila de la poartă. Izolată între boschete şi flori, vilă cu aspect atrăgător constituia un loc râvnit, fiind departe de vacarmul palatului, şi avea o terasă largă, de cabană alpină. La vilă mi s-a alăturat şi Virgil Mazilescu, fire pe cât de năvalnică, pe atât de duioasă. Şi om dintr-o bucată. Ne apropiau multe şi ne despartau puţine. Fiindu-i drag, Mazilu l-a acceptat la masa lui (devenită şi a mea), de când o ştiam situată în acelaşi loc : în fundul salonului, sub un tablou realizat după sclerozantele canoane ale realismului socialist. La dreapta ei trona trona o masă încăpătoare, reţinută de Marin Preda şi de prietenii lui. O vecinătate comodă cu frontiera niciodată încălcată. Serile calde, înmiresmate, le petreceam pe terasa vilei. În liniştea nopţii auzeam claxonul unei maşini şi apoi scârtâitul porţii, care salută somnoros locatarul întârziat. Marin Preda. Venea îndeobşte direct de la editură, unde scria, rezolva treburi curente, aviza manuscrise dificile. După ce se despacheta şi îşi organiza programul nocturn, în cazul în care salonul nu îi mai putea oferi nimic, pornea în plimbări pe alea străjuită de castani. Când îl însoţeau prietenii, i se auzea de departe vocea dominatoare. Peregrinarea solitară i-o trăda tactul surd, monoton, al bastonului fără de care noaptea nu-şi părăsea niciodată odaia. O deprindere rurală, o măsură de securitate împotriva câinilor şi a umbrelor.
  Preda a făcut popasuri la vilă, încă de la debutul aterizării mele pe pământul făgăduinţelor. Singur, în câteva rânduri şi însoţit. Întrebuinţa un slogan, pe care îl repetă zgomotos, paralel bătând cu pumnul în masă, de săltau paharele : "Cazul Mazilescu" ... De zeci, de sute de ori. Repetări sporind hazul celor de faţă, mai cu seama că Monşer imită admirabil glasul specialistului în luări de atitudine principială. Mă perpeleam să aflu sorgintea acestui "Cazul Mazilescu" ... "Ei nu ştii?" o dădea el... "Păi la şedinţa"... Jurăm pe toţi sfinţii din lume că nu ştiu. Geaba dulci implorări. A rămas un mister, nu şi pentru alţi muritori, devreme ce avusese loc o şedinţa unde se rostiseră cuvintele cu pricina. Fusul lunii torce fir de aur să rămână frumoasă amintirea nopţii nopţii cu vin "treisferturi", molan sau zeamă de surcică(la început refuzat de Monşer : "Nu beau aşa ceva ... nu-mi place... nu... ia să gust... hm, merge... e chiar bun... "), cu râsete coborâte şi ridicate, cu anecdote, zeflemele, confesiuni, indignări şi înjurături adresate neantului. Şi cu haioase cântece lunecate mătăsos din gâtlejul lui Iliuţă, ţigănuşul angajat la paza florilor şi a livezii părăginite. Iliuţă cânta cu foc nişte texte de folclor suburban după care Preda se da în vânt : "Măi, ia mai zi-o pe aia cu televizorul"... Îl acompania el însuşi, îndârjit şi afon.
  Aş minţi afirmând că am făcut parte din intimii celui care a dat ţării acesteia opere de înălţare sufletească : ÎNTÂLNIREA DIN ADÂNCURI, MOROMEŢII, IMPOSIBILĂ ÎNTOARCERE, RISIPITORII, INTRUSUL, DELIRUL, VIAŢA CĂ O PRADĂ, CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI - şi desigur şi altele ieşite de sub sfânta lui pană. Dar în perioada premergătoare revoltătorului, incredibilului Sfârşit, i-am stat destule ceasuri prin preajma ascultandu-l, la rându-i ascultăndu-mă. Marin Preda nu-şi arogă aere de sacerdot fanatic vorbind şi cerând supunere oarbă. Îl ascultai cu plăcere, exprimă o gândire lucidă şi exactă, comprehensivă, cu spaţii în care puteai intră liniştit, fără teamă că părerile îţi vor fi şfichiuite de biciul intoleranţei. Poseda o cultură solidă ce i-o descopereai zilnic cu uimire. I-o fi scăpat vreo  vreo scriere filozofică esenţială? Cine mai vorbea ca el despre Tolstoi şi Dostoievski, tâlcuind cu fineţe replici şi pasaje ce scăpau până şi exegetului? Pe clasicii noştri îi supunea unei judecaţi originale, aruncând lumini în unghere întunecate să-ţi arate piatra preţioasă. Ştergea în acelaşi timp conture pe hărţi literare părând definitiv trasate. Paleta culturii sale o îmbogăţeau culori câte există că să poţi alcătui tablouri complete : în strălucire şi profunzime. La o cină făcuse preţ de două ore o excursie sclipitoare în lumea muzicii clasice, înmărmurind comesenii. Îl pasionau aspectele vieţii politice, economice şi sociale, ţinându-şi informaţia la zi. Nimic nu-l lasă indiferent, indignându-se până şi de lucruri insignifiante : "Auzi domnule, unde au ajuns ţăranii noştri?... Să facă ţuică din amestecuri cu dero!... Autorul MOROMEŢILOR ura visceral minciuna, "spiritul primar agresiv", nedreptatea, intoleranţa, falselor valori moral-umane, "era ticăloşilor". În TRATATUL lui de istorie contemporană nu încăpeau file cu interpretări abuzive de tip Jean-Paul Sartre sau Cohn Bendit. Ştia să facă distincţia netă între dimineaţă şi amurgul bătrânei doamne Europa.
  Aveam antipatii şi puncte de vedere comune (pe care le aprobă sub formă măgulitorului compliment "Băiete, gândeşti sănătos") facilitând apropieri şi sentimentalisme. În numele lor îmi îngăduiam să-i fac reproşuri : "Ce-i  asta dom' Preda? Beţi votcă şi apres luaţi nasturi?" (Nasturele, pentru ţăranii din Siliştea-Gumeşti sinonimul pastilei) "Dacă o continuaţi aşa, să ştiţi că nu va mai dau bună-ziua". Replică imprudentului: "Ţi-e frică să nu mor, he-he-he, înseamnă că mă iubeşti". Primeam asigurări liniştitoare: "Mai băiete, eu m-am apucat târziu de băut, nu că voi, care aţi luat-o de pe vremea când va p....ţi în ţărână". Eu, curios : "Care voi, dom' Preda?" "Păi dumneata, Pucă, alde Grigore. Acest "alde Grigore" nefiind altul decât Grigore Hagiu, odinioară celebru pensionar al Mogoşoaiei. Scriind despre cel mai iubit dintre pământeni, regret că trebuie să pomenesc infamantul cuvânt alcool. Infamant în asociaţie cu numele lui, deoarece în clipa când aripa restristei a atins brusc nu numai grupul de oameni numiţi scriitori, ci şi milioane de cititori, s-au afirmat lucruri neacoperite de realitate : cum că forţele malefice (citeşte : intimii, oamenii din imediată-i apropiere) l-ar fi tras la pieire. Fals. Repet, fals. Şi totodată jignitor pentru cel care glăsuia prin Ilie Moromete : "Domnule, eu am fost toată viaţa un om independent!" Înzestrat cu o uriaşă personalitate, neînduplecat şi suveran, nu se lasă influenţat, dimpotrivă, influenţa el. Marin Preda târât de cineva la băutură? De câţiva ani trăia seisme interioare pe care încerca să şi le înăbuşe căutând refugii, din păcate mai puţin în solitudine sau asceză, cât în deconectări periculoase. Literatură universală oferă mii de exemple similare. Personal n-am văzut pe cineva varandu-i votcă sub nas. Apropiaţii lui(îi am în vedere pe cei cunoscuţi de mine la Mogoşoaia, le-am indicat numele) erau departe de a fi înrăiţi consumatori de etilice. Fruntea mi se adună în cute şi mă întreb : cine în clipele lui Preda, tulburi, apăsate de lespezile anxietăţii ar fi avut curajul să-i ia, fie şi extrem de delicat, paharul din mână? Riscuri putând atrage asupra temerarului mânii de mari proporţii. Pun punct acesui capitol cu sentimentul că emotivitatea, explicabilă omeneşte, a născut interpretări strâmbe, alimentând printre anonimi echivocul şi derută. Duc mâna la inima : nu a fost aşa, deoarece nu putea fi aşa.

Pe nesimţite, zilele mele de carnaval se apropiau de sfârşit. Exoticul continent al Mogoşoaiei mă refuză. Până la iminentul adio, mai urma să asist la scene cu unde de tristeţi persistând tiranic în memorie.
  Iarnă se instalase timpuriu, prezenţa radiatorului electric făcea însă şederea în odaie agreabilă. Aveam pe masă belşug de ţigări, o sticla de ""Wyborowa" nedesurubata. Şi mai aveam şi coli de hârtie aşteptând stihuri mereu amânate. Poate veneau acum, cu seara începutului de melancolie? Bătăi discrete în uşa destrămaseră ipoteticul poate. Era Marin Preda. I-am recunoscut vocea : "Deranjez cumva?" Cum să deranjeze? L-am poftit să-şi scoată pardesiul (paltonul). Lui îi plăcea să rămână aşa cum venise. Voia să afle dacă supărase pe cineva în seara precedentă. L-am liniştit, nu stropşise pe nimeni, fusese COMME IL FAUT. Căuta variaţie în progamu-i nocturn. Se simţea în apele lui şi pus pe comunicări tihnite. Trăia satisfacţia muncii sale împlinite - îşi încheiase romanul. Vai, ultimul! O paranteză : în vară purtaserăm următorul dialog : "Dom' Preda, cât mai aveţi de scris la carte?", "Puţin, doar sfârşitul." "E lucrul cel mai greu." "Nu, mon cher, eu nici nu mă apuc de scris o carte până nu-i ştiu exact sfârşitul." "Interesant. De-abia aştept să văd romanul tipărit." "Să mi-l citeşti..." "Bineînţeles. Mi-l daţi cu dedicaţie?" "Ţi-l dau, mon cher." N-a apucat să mi-l dea. La apariţia lui mă aflăm pe meridiane răsăritene, la depărtare de mii de kilometri. La revenirea în ţară, urarea de bun-venit se prăbuşise în genunea veştii: ieri, Marin Preda... Închid paranteza.
  Trăgea cu ochiul la sticla de pe masă. Am turnat în pahare (eu, criminalul...). Pentru înveselirea atmosferei l-am chemat pe Virgil, locuiam uşă în uşă. O invitaţie nechibzuită. Amicul meu se afla într-o dispoziţie zăluzită : dănţuise cam multişor printre sticle. S-a "năpustit" asupra lui Preda, pe care-l iubea imens, socotindu-l primul în rândul prozatorilor români din toate timpurile. Îl chestiona năvalnic şi-i făcea reproşuri de-a dreptul absurde. Vedeam verde în faţă ochilor. Monşer răspundea calm, blând şi cheltuia energie în explicaţii nereceptate : "Domnule, eu nu sunt Tudor Vladimirescu. să-ţi între bine în cap, eu sunt scriitor. Mă aşteptăm la o explozie(mai participasem la una, cnad Marin Preda ţinuse să lichideze nişte conturi mai vechi cu un poet ieşean). Surpriză: "Certatul" îl ascultă senin, fără eroism, simplu, omeneşte. Adevărul e că Preda ţinea la el, apreciindu-i talentul şi onestitatea. Îl alinta şi-i suportă hachiţele.
  Într-un târziu, peste piesa regizată de diavol, căzuse cortina. Răsuflăm uşurat, L-am condus pe Monşer, luând-o agale în direcţia parcului. Spre a-l face să uite dezamăgirile nopţii cu urzici şi bălăceli, am reînviat seri petrecute la Baconsky, seri când poetul ironiza MOROMEŢII (înainte că între ei să fi înflorit prietenia cu petale din păcate veştejite) în timp ce doamna Clara, perfect convinsă de valoarea inegalabilă a roamnului, îl apostrofă: "Tolea, n-ai dreptate, fii cinstit şi recunoşte că nici nu ai citit cartea." Oprit din mers, şi-a sprijinit piciorul de unul din stâlpii de fier implantaţi în beton să bareze trecerea maşinilor pe sub poarta palatului. În fiinţă lui s-a produs o rupere zguduitoare: "A spus aşa Clara?" Întrebare însoţită de suspine trecute fulgerător în hohote de plâns. (""Ciudat, nu l-am văzut niciodată plângând", îmi mărturisise deunăzi Eugen Simion). Repeta într-una: "Clara, săracă, vai, Clara, a fost o femeie minunată, de ce a murit? Spune-mi, de ce?!". Dar eu nu puteam spune nimic despre moarte, despre cutremure de pământ, despre destin, despre deşertăciunea deşertăciunilor. Amutisem. Mi se părea că făcându-i această destăinuire îl abat de la tristeţi de moment, că totodată îi aduc în suflet o luminiţă pe care nu avea de unde s-o cunoască : doar eu ştiam că soţia neprietenului din timp depărtat îi era aliată întru dreptatea frumosului. Mi se părea..."A murit, biata Clara, a murit şi Tolea şi Gafiţa... S-au stins cu toţii... " Îşi ştergea lacrimile, ochelarii. Cuvintele mele, eventual consolatoare, ce puteau fi decât impietate? Stăteam amândoi nemişcaţi la capătul aleii slab luminate, sub cerul vânat. Era ceasul morţilor fără candelă şi stele. Faţa lui emanciata avea culoarea lemnului îmbătrânit în ploaie. Împinşi de mâini nevăzute, paşii ni se despărţeau : ai marelui Singuratec, spre palat, ai mei, ai rătăcitului, spre vila blestemată. Trecuse iarna, sosise luna lui mai, şi... "Din înălţimea lui, salcâmul se clatină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, că şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea diminetii ca o vijelie ; se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor... ...După aceea se făcu tăcere."