duminică, 28 august 2016

PRIETENIA - Gheorghe Pitut, Luceafărul, 21 februarie 1981

Gheorghe Pituț (n. 1 aprilie 1940, Săliște de Beiuș - d. 6 iunie 1991, București) a fost un poet și prozator român. A scris printre altele Călătorie în Uriaș.
Festivalul de poezie „Gheorghe Pituț” din Beiuș este numit în cinstea sa,iar în Beiuș și Oradea există străzi numite în cinstea sa. A fost fratele interpretei de muzică populară Viorica Flintașu.


Nu se putea ca în urmă cu aproape două decenii să nu mă fi întânit şi eu cu poetul Petre Stoica, pătruns în memoria cititorilor săi încă de atunci, lăudat sau criticat sever, după umoarea (pro sau contra) unuia sau altuia dintre criticii exprimaţi ai momentului. Dar oamenii care mi-au vorbit cel mai frumos despre el de-a lungul anilor se numesc Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag, etc. Ţin neapărat să relev acest lucru pentru că PRIETENIA de lungă durată între oameni de aceiaşi profesie (mai ales) o consider ca pe un fapt unic şi luminos al existenţei lor. Mă refer la prietenia născută din fascinaţia reciprocă susţinută şi produsă de muncă şi creaţia, de manifestările fiinţei şi spiritului, de credinţă şi idealurile unui om asupra celuilalt. Nu mă pot laudă cu astfel de prietenie (ideală!) faţă de Petre Stoica, deoarece amintidu-mi - fiecare întâlnire a noastră s-a petrecut într-o dispută, împinsă (uneori) până la un total dezacord, cu excepţia doar a celei necesare "coexistenţei paşnice" între doi oameni. Dar dacă, aşa stând lucrurile, nu ne-am ocolit, ori de câte ori ne-am revăzut, ci dimpotrivă, cum s-ar putea numi acest tip de relaţie oricum ne-prietenească decât că o prietenie paradoxală, o prietenie de contradictoriu.
În mod cu totul fortuit, aproape fantastic, mă aflam zilele trecute la săriturile de la Sapporo, când (înaintea unei căderi regretabile) mi-am adus aminte de o întâmplare din copilărie: căruţei unuia dintre vecinii mei, în timp ce cobora pe un drum abrupt, i s-a spart o roată din faţă, iar calului mai harnic, ce frâna cu toate puterile atelajului, i-a fost prins şi frânt un picior sub greutatea buştenilor verzi. La strigătele sale a venit un alt vecin cu care nu se salutase de ani de zile, a venit cu căruţa lui, cu câteva pârghii şi o roată pe care au pus-o în locul celei sparte, au aşezat cu greu calul între loitrele goale, au înhămat alt cal în locul aceluia şi-au plecat seară spre casă, fără să-şi mai spună un cuvânt, cum de altfel nu şi-au mai vorbit nici de a doua zi începând.
În această mare depărtare, în care am spus că mă aflăm zilele trecute, am primit vestea că poetul Petre Stoica împlineşte o jumătate de viaţă. Dar ce legătură poate avea amintirea de mai sus cu această victorie a vieţii asuprra unei jumătăţi de secol? Există o profundă legătură între cele două evenimente. Atunci să însemne că poetul se află într-o dificultate şi-ar avea nevoie de aceste rânduri? Nici vorbă, el caută cu lumânarea un om cu care să poarte lungi, nesfârşite discuţii în contradictoriu. De aceea m-am gândit că, pe lângă prietenii siguri pe care poetul îi va avea lângă el de ziua naşterii sale, să primească şi această însemnare ne-ceremoniasa. Unii recenzaţi care fac din Petre Stoica un adversar al tradiţiilor ar trebui să ştie că l-am auzit pe poet vorbind cu însufleţire despre atâtea poeme ale marilor noştri poeţi.
Fără a pretinde că emit o judecată de valoare asupra artei sale singulare, ţin să relev doar că de admirat la poetul Petre Stoica este persuasiunea cu care talentul sau a reuşit să transfigureze un eu liric - AŞA CUM ESTE EL ÎNTR-ADEVĂR - într-o viziune ce se sustrage atât imagologiei cât şi imanenţei.
Absenţa ajutorului ce se cuvine omului la necaz este - paradoxal de data asta - egală cu absenţa de la bucuria sărbătorii sale; în următoarea jumaatate de veac ce va să vină, iarăşi nu ne vom înţelege. Dar azi, în deplin acord şi de-a valma cu toţi prietenii săi modernişti, când poetul "copleşit de glorie" Petre Stoica împlineşte 50 de ani, îi urează multă sănătate şi la mulţi ani, conform tradiţiei, Gheorghe Pitut.

Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Iordan Chimet

Iordan Chimet (n. 18 noiembrie 1924, Galați - d. 23 mai 2006, București) a fost un eseist, prozator, poet, scenarist și traducător român.
Este fiul lui Aurel Chimet, grefier, și al Paraschiței. Urmează Liceul la Galați, (bacalaureat în 1944), apoi Facultatea de Litere și Filosofie, licența în 1948, și Facultatea de Drept a Universității din București, absolvită în 1957. Este amicul de corespondență al lui Michael Ende, autorul german al romanului Poveste fără sfârșit, cel care a introdus personajul lui Chimet, Elli, din romanul Închide ochii și vei vedea Orașul în povestea sa.
După 1989, Iordan Chimet a considerat ca prioritară educația democratică a românilor. A ințiat la Editura Dacia colecția "Ieșirea din labirint", în care a publicat o antologie în patru volume a identității românești, "Dreptul la memorie" (1992-1993)și antologia "Momentul adevărului" (1996), ambele apărute la Editura "Dacia". În 2004 i-a apărut volumul de eseuri "Cele două Europe, cele două Românii", în care a pus în opoziție democrația cu sistemul totalitar.
Opera sa i-a fost adesea catalogată greșit drept ”literatură pentru copii” și chiar minimalizată în timpul regimului comunist și după, în ciuda ecourilor externe foarte pozitive.
În perioada comunistă, între 1945 și 1948, a făcut parte din asociația clandestină „Mihai Eminescu”.




O LUME BUCOLICĂ - Dumitru Augustin Doman în rev. "Orizont" 36/1987



Cine-l cunoaşte pe Petre Stoica - ins jovial, amabil, în esenţă un om cultivat, fin, din aceeaşi familie de spirite cu Nichita Stănescu pentru a fixa drept reper un nume cunoscut - aşadar, cine-l cunoaşte pe Petre Stoica este tentat să vadă în opera să poetică un autoportret.
Dar la o privire mai profundă, ai surpriza să constaţi că personajul nu este tocmai Petre Stoica, iar lumea conturată nu e întrutotul cea în care vieţuieşte autorul. Acest lucru nu pare a prezenţă cine ştie ce importantă. Însă de aici cred că trebuie pornită discuţia, pentru că e un punct ce trimite la nota specifică poeziei lui Stoica, la originalitatea acestei poezii - ficţiunea, mai exact spus ficţiunea epico-lirică. Cele două genuri se împletesc aici până la confuzie, rezultatul fiind în favoarea poeziei
Lumea lui Petre Stoica - autorul este cu adevărat un creator de lume - indiferent dacă e un sat din Banat, cum s-a zis, sau e proiectată geografic în altă parte (sau nicăieri), lumea aceasta, zic, e una patriarhală, o împărăţie a somnului, un loc domestic unde oamenii au timp să mediteze, să discute, să cultive plante fără importanţă economică sau să crească mici animale domestice. Aşadar, mici şi neînsemnate întâmplări dintr-o domestică lume apusă, aşezate pe hârtie cu perfectă "democraţie lirică", după cum observa Gheorghe Grigurcu. Spre deosebire de Marin Sorescu, de pildă, care realizează în LA LILIECI o monografie epico-lirică a unui anumit sat oltenesc. Stoica alege o singură latură a unei lumi pe care o exploatează până la atingerea deplinitatii.
La o împărţire directă, fără nuanţe, în poezia majoră şi despre poezia minoră, Petre Stoica ar putea fi introdus fără ezitare în ultima categorie, şi bunul simt critic nici n-ar putea proceda altfel cu un poet care cântă mărarul, păpădia, scaieţii şi închină o odă şoarecilor. Dar cât de ineficientă este această împărţire o dovedeşte şi faptul că mulţi poeţi, îndeobşte înregimentaţi în cetatea poeziei majore de către critica actuală, se trezesc că nu lasă practic opera. Nu tema neapărat majoră creează literatura mare, nu e o noutate. Petre Stoica însă, "minorul", ne oferă o adevărată opera poetică în antologia sa de autor, din colecţia "Cele mai frumoase poezii".
Dacă unii poeţi îşi rotunjesc opera poetică printr-un anumit număr de poeme antologice, dacă alţii slujesc o viaţă (de autor) la o temă, Petre Stoica are şansa de a rămâne prin crearea unei lumi umile fără apăsată "personalitate, dar cu atât mai originală. O lume creată cu mijloace atât de simple, cu efecte imediate de deliteraturizare, că ar fi stârnit admiraţia unui Flaubert, de pildă. El este un colecţionar de obiecte, mai vechi sau mai noi, care se constituie în adevărate mascote ale acestei lumi: îngeri de gips, amoraşi de piatră, statui cu vultur, patefoane şi gramofoane, landouri, hamacuri, flaşnete, creioane chimice, cufere, dovleci turceşti, mărar şi hrean, serviete legate cu sfoară, păpădii, furnici, scaieţi, felinare afumate s.c.l. Poetul refuză literaturizarea şi tehnicizarea, acestea fiind "podoabe" care denaturează satul idilic dar autentic, care-l artificializează. O face cu ironie şi candoare, mai exact spus cu un amestec de nuanţe de ironie şi candoare. Am ajuns astfel cu comentariul şi la mijloacele de expresie, dar despre acestea se impune scrierea unui articol de sine stătător.

Adam Puslojic & Petre Stoica


sâmbătă, 27 august 2016

Maria Enzersdorf, langa Viena (Austria), 1 Mai 1993, citind in casa lui Max Demeter Peyfuss







Max Demeter Peyfuss & Petre Stoica

Mai 2001, Maria Enzersdorf langa Viena, la o sueta, evident pe teme literare!

PEYFUSS, Max Demeter (n. 1944), istoric austriac de origine aromână. Prof. de istorie sud-est europeană la Viena. Specializat în istoria aromânilor („Chestiunea aromânească”, „Due Druckerei von Moschopolis, 1731-1769”); traduceri din literatura modernă și contemporană românească.





luni, 22 august 2016

Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Stefan Agopian



Scriitorul Ștefan Agopian este fiul lui Ștefan (Arșag) Agopian și al Mariei, născută Sacoșan. Bunicii materni, Ana Damian (n. 2 februarie 1921) și Sebastian Sacoșan, erau la origine bănățeni care s-au mutat la Craiova în anul 1918. Aici aveau o casă cu o mică prăvălie pe Calea Severinului. Bunicii paterni erau Sarchis Agopian (născut la Jurilovca în 1905) și Virginia, mici negustori armeni care aveau o băcănie în satul Luncavița. În anul 1911, din cauză că micul magazin din Luncavița a dat faliment, pleacă în Anglia căutând un trai mai bun. Se întoarce în anul 1913 și își mută familia ce avea în componență trei fete și doi băieți la București pe strada "10 Mese" într-o casă care există și astăzi. După moartea lui Sarchis Agopian, familia se mută pe strada Călușei în atenansele avocatului Gioroceanu. Starea financiară precară a familiei îl determină pe Ștefan Arșag să se angajeze ca ucenic la un atelier de cizmărie. În data de 16 iunie 1947 se naște scriitorul Ștefan Agopian care a fost botezat sub numele de Gheorghe, tatăl său declarându-l în acte, oficial ca Ștefan. În familie se mai naște o fată, pe numele de Virginia pe 9 mai 1951. Până în 1951, Ștefan va fi crescut fie de bunica sa maternă din Craiova, fie de surorile tatălui său.
Primele șapte clase, Ștefan Agopian le face la Școala generală nr.50 în perioada 1954 - 1961, școală care se afla la intersecția străzilor Aliman și Ion Maiorescu. Începând din anul 1961 urmează cursurile Liceului „Iulia Hașdeu” din București unde obține rezultate mediocre, excepție făcând pasiunea sa pentru chimie, unde excelează. Pe băncile liceului începe să scrie poezie și obține premiul I la un concurs de poezie școlar. După bacalaureat, accesează, în 1965, cursurile Facultății de Chimie a Universității din București. Debutează în acest an cu cinci poezii în „Povestea vorbei”, supliment al Revistei Ramuri condusă de Miron Radu Paraschivescu. În perioada 1965 - 1968 scrie foarte mult proză scurtă, teatru și poezie și ca urmare este exmatriculat de la Universitate pe motiv de absenteism. În acești ani o cunoaște pe viitoarea sa soție Cristina Mamali.
Urmează o perioadă 1970 - 1973 mai grea, perioadă în care nu-și găsește loc de muncă și este întreținut de către tatăl său, dă meditații și scrie volumul de proză scurtă „În după amiaza aceea” pe care-l depune spre publicare la Editura Cartea Românească, dar pe care-l retrage din cauza apariției „Tezelor din iulie” ale lui Nicolae Ceaușescu. În această perioadă îi cunoaște pe poeții Valeriu Pantazi și Iolanda Malamen prin intermediul cărora intră în boema bucureșteană. Leagă cu această ocazie o strânsă prietenie cu Valeriu Pantazi care, așa cum declară el însuși, i-a schimbat viața.
Printr-o relație de familie îl cunoaște pe Alexandru Paleologu, care în acel moment îndeplinea funcția de redactor la Editura Cartea Românească, și care-l sfătuiește să scrie un roman. În 1971 termină romanul „Ziua mâniei” și Paleologu îi promite că-l va publica. În anul 1973 se angajează la "Institutul de studii și proiectări pentru îmbunătățiri funciare" (ISPIF) în funcția de desenator tehnic, de fapt el îndeplinind funcția de dispecer într-un atelier de proiectare. Urmează anul 1974, an marcat de căsătoria sa cu psihologul Cristina Mamali și de noua sa pasiune de numismat. În acest an abandonează romanul început în anul 1972, „Tache de catifea”, începe „Manualul întâmplărilor” pe care-l abandonează după prima povestire. La Cercul de numismatică al Casei Armatei îl cunoaște în anul 1977 pe Nichita Stănescu care-l încurajează în continuarea „Manualului întâmplărilor” și cu ajutorul lui Valeriu Pantazi care-l cunoștea pe scriitorul Mircea Ciobanu îl determină pe acesta din urmă să citească romanul „Ziua mâniei” și să-l publice la Editura Cartea Românească în 1979.
Publică „Tache de catifea” în 1981, romanul „Tobbit” în 1983, „Manualul întâmplărilor” în 1984 pentru care ia Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor.

duminică, 21 august 2016

Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Ion Chichere (1954-2004).

Cornel Ungureanu:

"Este, in primul rand, un poet abundent, cu numeroase volume lansate dupa 1989, cu texte poetice dedicate prietenilor, cunoscutilor, mai-marilor, medicilorSuccesivele incercari de a iesi din incercuirile provinciei detaseaza cateva faze. Prima, cea antedecembrista, e a poeziei boeme, mai mult sau mai putin ocazionale, noncomformista, scrisa in "carciumi comuniste". Urmeaza literatura "tarii absurde", a Absurdistanului si a Excaliburului, care caligrafiaza un exil. "Crestinarea" poetului e simultana: exista un "drum al Damascului", care ii selecteaza profetiile..."

................................................................

POEME VESELE SI TRISTE SCRISEPRIN CARCIUMI COMUNISTE (1990)aduna textele autodidactului, ale entuziastului, ale noncomformistului care isi transcria varstele intr-un stil furios. Se nascuse la Fizes, catun de langa Berzovia, caruia ii consacra un volum intreg. Lirica traditionala, consacrata casei, mamei, tatalui, Fizes pune in valoare religia poetica in care "umbra isi aplica propria ei estetica..."









Arhiva literara personală "Petre Stoica" -Nichita Danilov.


Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Grigore Hagiu.




Grigore Hagiu (27 septembrie 1933, Târgu Bujor–1 februarie 1985, București) a fost un poet român, din generația antiproletcultistă a resurecției și paradoxismului.
Liceean fiind, debutează în anul 1950, cu poeme în spiritul epocii proletcultiste, în revista Tînărul scriitor. În 1952, este absolvent al unui liceu din Galați, urmând în aceiași ani școlari staliniști (1952–1954) cursurile Institutului de Cinematografie din București, cursuri abandonate, spre a se înscrie, în 1955, la Facultatea de Filologie, Universitatea din București. A fost redactor la diferite ziare și reviste: Drum nou, Luceafărul etc.

Carl Maria von Weber : Der Freischutz - Overture

Vasili Kandinski – “Studie zu Improvisation 3”


POEZIA GERMANĂ MODERNĂ De la Stefan George la Enzensberger Editura pentru Literatură - Colecţia BPT, 1967 Traduceri de Petre Stoica - Gunter Kunert (poezii)



CÂNTEC DESPRE SETE

Gunter Kunert

Traducere de Petre Stoica din:

POEZIA GERMANĂ MODERNĂ
De la Stefan George la Enzensberger,
Editura pentru Literatură, Colecţia BPT (1967)

Setea o cânt.

Am însetat
în arşiţa împietrită a deşertului,
am însetat în beznele gheţii, departe,
unde nici pomii nu se mai adapă,
loviţi până-n măduvă, morţi.
Am însetat
lângă gura de gheenă a locomotivei
şi-n serile cu oboseală
îndărătul ferestrei perdeluite.
Şi-n betonul sfârtecat,
departe de patrie,
numai cu un glonţ în piept.

Setea o cant.

În clipă răcoroaselor zori,
când limba clopotului bate în dungă,
apare şi setea.
Ea mă trezeşte.
Nemărginită e setea.
Simt: n-o pot astâmpără
apa tuturor ţărmurilor, nici apa
din două oceane.
Şi cum s-o îndestuleze
Volga, Dunărea, Mississippi sau Huan Ho?

Aerul aspru de pe coamele munţilor,
aburul gros al pădurilor sudice,
vântul primăverii, binefăcătorul eter -
băuturi ameţitoare şi totuşi
calde şi calme ca fetele de-abia plecate din somn -
nu te scapă de sete.

N-o potoleşte nici ploaia
lunecând de pe moartele, ruginitele foi
din crepusculul toamnei,
moarte picături,
ce seamănă
deşartelor lacrimi.

Setea mea e veche, de secole,
de mii de zile, de milioane de ore
durează setea arzătoare.
Cei care prin timp mi-au stat în faţă în şir nesfârşit
au fost mistuiţi de sete
şi-au pierit uscaţi, măcinaţi,
în pulbere fină.
Am însetat destul.
Acum, e vremea!

Geologi, deschideţi fântânile pământului.
Mi-e sete acum de belşug!

Piloţi, zburaţi în zările largi
şi aduceţi-mi veşti: De distanţe mi-e sete!

Poeţi, deschideţi cărţile şi arătaţi-mi
paginile: Mi-e sete de adevăr!

Dascăli, ştergeţi tabla!
Puneţi mâna pe cretă: mi-e sete de ştiinţă!

Începeţi, muzicanţi, vreau să cânt,
iar voi, femei şi fete, surâdeţi şi uşor
coborâti-vă pleoapele, ca privirile
să vă tremure ca razele luminii pe fluviu:
Mi-e sete de fericire!

Vedeţi, însetatul se iveşte din deşert
şi din beznele gheţii,
vine de pe locomotivă,
de pe camprurile de luptă, din purgatoriul pământului,
trăind şi însetând,
şi fără să stăpânească ceva
decât viaţa şi setea.

Setea o cânt,
cea care nu trece niciodată,
şi cânt şi speranţa
cea care nu îmbătrâneşte,
veşnic tânără şi neîndeplinită.







PLIMBARE ÎN 1945

Traducere de Petre Stoica din:

POEZIA GERMANĂ MODERNĂ
De la Stefan George la Enzensberger,
Editura pentru Literatură, Colecţia BPT (1967)

Rătăcesc prin case mohorâte
lipsite de-o lume firească:
adăposturi ale celor de mult decedaţi.
Umezeală pe pereţi e o licărire
de lacrimi pe obraz, nezvantate.

Rătăcesc prin bucătării mucegăite,
prin dormitoare-n amurg
în cari îngălbenesc fotografiile bărbaţilor dispăruţi,
ale fiilor împuşcaţi.

Prin holuri, coridoare, pivniţe,
sub multe lămpi obosite
rătăcesc prin multe odăi.

Şi nici o taină nu-i ascunsă
îndărătul vreunei uşi,
îndărătul fiecărui uşi
dau de teamă şi speranţă,
curaj şi slăbiciune
şi îndărătul uşilor nu mai dau de nimic -
în afară de mine.

POEZIA GERMANĂ MODERNĂ De la Stefan George la Enzensberger Editura pentru Literatură - Colecţia BPT, 1967 Traduceri de Petre Stoica - Gunter Kunert





GUNTER KUNERT (n. 1929) începe să publice versuri puternic influenţate de poezia lui Brecht. Treptat, el dobândeşte însă o voce lirică distinctă în peisajul generaţiei sale poetice din R.D.G., fiind astăzi preţuit pe întreg teritoriul de limba germană (la "Editura Hanser" din Munchen i-au apărut două cărţi, care s-au bucurat de succes). Kunert dezbate probleme ale epocii moderne, oprindu-se asupra unor fapte esenţiale, cu semnificaţii şi implicaţii profund umane. Poezia sa e simplă, firească, ocoleşte deliberat cuvântul şlefuit sau "frumos"", principala preocupare a poetului fiind aceea de a transmite un mesaj cât mai limpede. Ceea ce atrage atenţia la Kunert e tonul didactic-intelectual. El ştie să evite însă acea uscăciune căreia şi marele Brecht i-a plătit din când în când tribut...
Ca autor de proză, talentul lui se relevă prin capacitatea de a crea atmosferă quasi-kafkiană.
După volumul de debut WEGSCHILDER UND MAUERINSCHRIFTEN (Indicatoare de drum şi inscripţii pe zid) - 1950, Kunert a mai publicat următoarele culegeri de versuri: UNTER DIESEM HIMMEL (Sub cerul acesta) - 1955, TAGWERKE (Zile-lucru) - 1961 şi DASKREUZBRAVE LIEDERBUCH (Cartea de cântece foarte cuminţi - 1961.

miercuri, 17 august 2016

Petre Stoica



Petre Stoica:
"O jumatate de ceas in padure, cu mine insumi si cu singuratatea"
[Viata mea la tara(1988) sau "Insemnarile cultivatorului de marar(1998)]

POEME DE PETRE STOICA ÎN R.F.G. Virgil Mihai în Steaua nr. 2/1978


 Un nou pas pe calea răspândirii poeziei române contemporane în spaţiul de limba germană îl constituie apariţia în R.F.G. a volumului selectiv UND NIRGENDS EIN SCHIFF AUS ATTICA (Şi nicăieri o corabie din Attika) de Petre Stoica. Recentul laureat al premiului pentru poezie al Uniunii Scriitorilor se alătură astfel unor nume de prestigiu internaţional apărute în aceeaşi colecţie (cităm doar o parte: Gunter Grass, Gunter Eich, Lars Gustavsson, Max Frish, Kobo Abe, Heinrich Boll, Elias Canetti, Ted Hughes etc.) Este vorba de culegerile de texte LITERARISCHES COLLOQUIUM publicate de DAAD Kunstlerprogramme în Berlinul de Vest, cu o excelentă prezentare grafică.


Oakar Pastior


Traducerile îi aparţin lui Oskar Pastior, eminent tălmăcitor al literaturii române în limba germană (lui i se datorează şi versiunile germane ale unor piese de teatru şi poeme de Marin Sorescu, precum şi ale operelor lui Urmuz, primite de critică la modul superlativ). Textele au fost selectate din 8 volume ale lui Petre Stoica, publicate între 1968-1976. Echivalenţele germane denota nu numai o apropiere plină de comprehensiune ci şi similitudini structurale între poezia lui Petre Stoica şi fenomenul liric actual în cultura germană şi mondială. Poetul român devine astfel realmente o prezenţă, de stringentă modernitate, pentru cititorul de pe alte meridiane. După cum, foarte just, textul înscris pe contracoperta volumului afirmă despre poeziile sale, "spaţiul lor tensional oscilează între idilă şi ameninţarea ei, între domeniul privat şi istoria lumii".




Prin actualitatea şi calitatea lirismului propus, cărora li se adaugă o traducere competentă, capabilă să-l apropie pe scriitorul nostru de alte coordonate ale sensibilităţii estetice, Petre Stoica în limba germană reprezintă un bun câştigat în domeniul atât de viu disputat al afirmării culturii române pe plan internaţional. Aceasta cu atât mai mult, cu cât este vorba despre o prezenţa vie, direct implicată în procesul creării poeziei româneşti contemporane. Pornindu-se de la o foartă bună alegere, adecvată condiţiilor culturale din ţara care în care urmează să apară traducerea, se pot impune deci nume interesante ale literaturii noastre actuale atenţiei generale.

marți, 16 august 2016

Petre Stoica - "Viata mea la tara"(1988) reeditata sub titlul "Insemnarile cultivatorului de marar""(1998)



„Bagajele stau pe prispă. Plec în inimă cu un gând de Montherlant descoperit aseară cu puţin înainte de culcare: „Singura soluţie: să creezi opere frumoase. După aceea, fie ce o fi.”

DON PEDRO Lucian VASILIU

    Cînd junele bănătean STOICA Petre obtinea licenta la Universitatea din Bucuresti (sectia româno-germană), mama mea, preoteasa, mă năstea într-un an de export masiv de produse autohtone către Moscova…
Vremea trecea bătînd pas de defilare, de 23 august. Multi cărturari luaseră calea exilului. Altii supravietuiau în închisori… Literatura noastră, cea vizibilă, expusă, oficială, încerca, firav, să scape de încorsetări politizate…
Între tinerii de atunci care cultivau autonomia esteticului, reflexivitatea, plasticitatea nonproletcultizantă (pe cît se putea) se afla si Petre Stoica… Un timp corector al editurii ESPLA si ELU, apoi redactor al revistei „Secolul 20“, poetul se dedica, inspirat, si tălmăcirilor din lirica modernă… Astfel l-am cunoscut si îndrăgit, la începutul anilor '70, în vremea cînd eram elev al Scolii Postliceale de Biblioteconomie din Bucuresti. Am cumpărat si am citit atunci, cu entuziasm fertil, volumul Noul Orfeu, al lui Ivan Goll…
Peste cîtiva ani, în Iasul bisericilor si muzeelor, l-am descoperit si pe Georg Trakl, cu volumul Tînguirea mierlei, apărut în 1981 la Timisoara, în tălmăcirea aceluiasi Petre Stoica. Am scris despre acea carte în revista studentească „Dialog“, la sugestia unuia dintre magistrii mei, poetul si germanistul Mihai Ursachi.
Si a venit luna noiembrie 1982. Fusesem transferat, de circa 1 an de zile, de la Biblioteca Universitătii Tehnice „Gheorghe Asachi“ la Muzeul Literaturii Române din Iasi. Spre a-mi testa eventualele calităti organizatorice de muzeograf literar, diriguitorul institutiei, scriitorul Dumitru Vacariu (fost detinut politic) mi-a dat în grijă manifestările dedicate celor 10 ani de la deschiderea pentru public a Muzeului „Vasile Pogor“, casa în care s-a constituit si a functionat în principal vestita „Junime“.



 




M-am luat în serios si m-am apucat din timp de treabă (consultări, scrisori, telefoane)… Mă uit acum pe programul tipărit de atunci: seară de poezie cu Ana Blandiana, prelectiune cu Ioan Alexandru, prelectiune cu Alexandru Paleologu, prelectiune cu Ion Vlad (în Copou, la Muzeul „Sadoveanu“)… Pentru sedinta festivă a cenaclului „Junimea“ (coordonat de Daniel Dimitriu, secondat de Constantin Parascan) m-am implicat total. Din varii motive, parte dintre invitati nu a putut, din păcate, ajunge: Cezar Ivănescu, Petru Cretia, Gabriela Negreanu si Traian T. Cosovei. În schimb, au sosit si au onorat acele zile memorabile incomozii, indezirabilii pe atunci Mihai Sora, Petre Stoica, Virgil Mazilescu, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrascu… Între 23 si 28 noiembrie urbea a fost în sărbătoare de tip junimist.
Nedespărtit de prietenul si colegul de cameră Virgil Mazilescu (zis si „administratorul“), Petre Stoica fascina prin prezenta sa rafinată, aristocrată, prin spiritul său insurgent, demitologizant, prin boemia sa de tip junimist, relaxată si colocvială, atît în spatii oficiale cît si în cele de „academie liberă“…









Peste ani, tot într-un noiembrie divin (era în 1994), ne regăseam într-o croazieră pe Marea Neagră, proiect datorat în principal Academiei Suedeze si unor generoase fundatii din Grecia. O croazieră cu circa 400 de scriitori din întreaga lume… Întîmplare fericită, aveam să fiu repartizat pe uriasul vapor în cameră cu… Petre Stoica. Am cenaclizat multe ore. Avea chef de vorbă, de trecut timpul pe mare (prefera… uscatul, tărmul, ancora), încît am hălăduit în voie în cîmpurile bibliofiliei, filateliei, cartofiliei, numismaticii. Aveam cîteva pasiuni comune. Eu, bibliotecar si muzeograf, el colectionar erudit. Era decis ca la întoarcere să pornească o fundatie culturală în Banat cu gîndul de a finaliza un muzeu al presei. Lucruri pe care le-a realizat, ca un entuziast pragmatic ce era… Am împlinit si eu promisiunea din largurile mării de a-i trimite o carte de vizită, facsimilată, a ziaristului M. 





Eminescu… Azi, după atîtia ani de la incredibila Croazieră a Scriitorilor, mă gîndesc la cei care făceau parte din echipajul nostru si nu mai sunt: Laurentiu Ulici, Mariana Marin, Mircea Ciobanu, Radu G. Teposu, Dan Laurentiu, Iustin Panta, Marius Tupan, Octavian Paler…


 







Laureatul cu Premiul National de la Botosani, Petre Stoica mă priveste acum, blînd, fratern dintr-o fotografie realizată de poeta Angela Furtună la Zilele „Eminescu“, în ianuarie 2005. Petre Stoica (DON PEDRO, cum îi spuneam – si îi plăcea), înconjurat de parte dintre nenumăratii scriitori care l-au admirat si îndrăgit, eminescianizînd…