Cadoul ideal pentru îndrăgostiți
Cuprinde poeme de dragoste românești scrise din 1785 până în 2015
Printre autori: Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Mihai Eminescu, Șerban Foarță, Gellu Naum, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu, Nora Iuga
„Cele 111 poeme de dragoste scrise de tot atâția scriitori și scriitoare acoperă nu mai puțin de 230 de ani de poezie românească. Cel mai vechi poem datează din anul 1785, iar cel mai nou, de anul trecut. Această antologie reflectă o întreagă literatură (poeți clasici și contemporani, celebri și necunoscuți, genii și minori) și totodată oferă nenumărate surprize. Dat fiind conținutul sentimental explicit, recomandăm lectura în intimitatea cuplului; iar pentru o viață publică armonioasă – postarea versurilor preferate pe rețelele sociale!“
Marius Chivu & Radu Vancu
„Am decis să nu selectăm mai mult de un poem din opera unui scriitor – chiar dacă în cazul unor nume precum Eminescu, Minulescu, Arghezi, Voiculescu, Ivănescu, Brumaru sau Cărtărescu, de pildă, ne-ar fi plăcut să alegem mai multe. Am încercat, astfel, să profităm de diversitatea limbajului, a curentelor, formulelor poetice și tonurilor lirice întinse pe o durată de exact 230 de ani: cel mai vechi poem datează din anul 1785, cel mai nou din 2015. In al doilea rând, am căutat să alegem, pe cât posibil, poeme mai puțin cunoscute. Ne-am dorit, astfel, să aducem
un omagiu poeților și totodată să-i surprindem pe cititori. De asemenea, am evitat să decupăm fragmente din poeme foarte lungi, preferând textele de sine stătătoare. Și, nu în ultimul rând, în cazul autorilor clasici, am selectat acele poezii care mai pot fi citite și astăzi, versuri în a căror sensibilitate ne-am putea regăsi, care ne-ar mai putea emoționa, pune pe gânduri sau amuza.“ Această antologie reflectă o întreagă literatură (poeți clasici și
contemporani, celebri și necunoscuți, genii și minori) și totodată oferă nenumărate surprize. Dat fiind conținutul sentimental explicit, recomandăm lectura în intimitatea cuplului; iar pentru o viață publică armonioasă – postarea versurilor preferate pe rețelele sociale!“
Marius Chivu, Razvan Vancu
https://plus.google.com/u/0/110741745070829689010/posts/aRmMTeUsfya?pid=6261779842321695490&oid=110741745070829689010
„Cele 111 poeme de dragoste scrise de tot atâția scriitori și scriitoare acoperă nu mai puțin de 230 de ani de poezie românească. Cel mai vechi poem datează din anul 1785, iar cel mai nou, de anul trecut. Această antologie reflectă o întreagă literatură (poeți clasici și contemporani, celebri și necunoscuți, genii și minori) și totodată oferă nenumărate surprize. Dat fiind conținutul sentimental explicit, recomandăm lectura în intimitatea cuplului; iar pentru o viață publică armonioasă – postarea versurilor preferate pe rețelele sociale!“
Marius Chivu & Radu Vancu
„Am decis să nu selectăm mai mult de un poem din opera unui scriitor – chiar dacă în cazul unor nume precum Eminescu, Minulescu, Arghezi, Voiculescu, Ivănescu, Brumaru sau Cărtărescu, de pildă, ne-ar fi plăcut să alegem mai multe. Am încercat, astfel, să profităm de diversitatea limbajului, a curentelor, formulelor poetice și tonurilor lirice întinse pe o durată de exact 230 de ani: cel mai vechi poem datează din anul 1785, cel mai nou din 2015. In al doilea rând, am căutat să alegem, pe cât posibil, poeme mai puțin cunoscute. Ne-am dorit, astfel, să aducem
un omagiu poeților și totodată să-i surprindem pe cititori. De asemenea, am evitat să decupăm fragmente din poeme foarte lungi, preferând textele de sine stătătoare. Și, nu în ultimul rând, în cazul autorilor clasici, am selectat acele poezii care mai pot fi citite și astăzi, versuri în a căror sensibilitate ne-am putea regăsi, care ne-ar mai putea emoționa, pune pe gânduri sau amuza.“ Această antologie reflectă o întreagă literatură (poeți clasici și
contemporani, celebri și necunoscuți, genii și minori) și totodată oferă nenumărate surprize. Dat fiind conținutul sentimental explicit, recomandăm lectura în intimitatea cuplului; iar pentru o viață publică armonioasă – postarea versurilor preferate pe rețelele sociale!“
Marius Chivu, Razvan Vancu
1.ÎNCEPUTURI, ÎMPLINIRI, ÎNĂLŢĂRI
"acum de când te iubesc"
CONTINUĂ SĂ DAI TOTUL PE ULTIMA TA SUTĂ DE METRI
Daniel Banulescu
Ei cum să nu ştii? Tu ştiai
Şi o ştiai cu fiecare din celulele tale
Cum după o oră de stat împreună la coadă
Ne cuprinde o puternică dorinţă sexuală
Te îngălbeneai gâfâiam
Şi nu reuşeam să ajungem decât pân’ la lift
Şi mă-nnebuneşti
Îmi treci degetele peste tâmple şi mă-nnebuneşti
Vorbind încet şi deschizând gura
Până ce apuc să văd intestinele tale
Nervoase şi sâcâite şi gata
Şi plesnind din cozi
Şi aşteptând să te iau
Cum să nu ştii? Eşti mai frumoasă cu două degete decât orice femeie
Mai fierbinte mai adâncă mai tandră
Decât oricare altă femeie din lume
Dacă degetele tale n-ar fi deja numărate
Decât sânii tăi n-ar fi decât cele două porecle
Date ţie de Dumnezeu
Din zilele în care Dumnezeu făcea carne
Şi mă uluieşti
Îmi strigi numele te apropii de mine şi mă uluieşti
În camera trupului tău am totdeauna fotoliile din faţă de la televizor
În pat am patul
În bucătărie am trepiedul vienez pentru cafea
Dar te îngălbeneşti
Gâfâim
Şi nu reuşim s-ajungem decât pân’ la lift
CUPLU
Ana Blandiana
Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg...
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.
POEM
M. Blecher
Învelişul tău
Ca o pasăre în cuibul inimii
În râuri de sânge te scalzi
Şi zbori prin vârful degetelor mele
Când pleci
Corpul regăseşte infinita lui greutate
Şi peisajul deschis beant
Înseamnă lipsa ta
Cu mâini adânci ca nişte panere
Mă scoţi din oceanul somnului
Şi capul îmi sună ca o scoică
Tu piatră aruncată în lac
Tu cerc de apă părăsindu-te
Poate că aşteptându-te va învia
Cadavrul unui cuvânt
Şi el cu lanterna lui oarbă mă va plimba
Prin noapte
Părul tău va fi întunericul ei
Şi eu mă voi cufunda în umbre
TĂLPI MICI
Nicolae Coande
Tălpi mici, zăpada din curte arată că ai trecut pe aici az'noapte
umerii tăi dezgoliţi luminau un imperiu,
sertare pline cu sărutări mici împachetate atent,
luna crăpată
se varsă în patul în care nu pot dormi
preocupat să înţeleg cărările filozoficesti ale trupului
şi delicatele sale contorsiuni,
nu te poţi scufunda de două ori în apele
aceleaşi femei,
nu poţi gândi la fel despre două năluci,
nu poţi scrie la fel în pagina dublă,
tălpi mici invadează aşternutul, scrisul şi ceva nu poate
fi numit direct în poem.
Nu e ciudat că scriu despre tine în timp ce sunt citit
de trei femei
fără ca ele să se cunoască?
Tu numeşti asta trinitate absentă?
Eu voi abandona orice pretenţie de a-i spune
cumva.
Carte se scrie,
paşi mici pe zăpadă sub care adoarme infamia
în vreme ce mâinile te caută într-un vas de argint
răsturnat.
CÂNTECEL (DE DEŞTEPTARE)
Romulus Bucur
somnul pluteşte ca o ceaţă
deasupra ei
încă ţi-e frică să n-o înghită
când se risipeşte
mirosul de cafea nu-i de ajuns
ca să-l împrăştie
nici radioul trebuie
totuşi inventat un cântecel
anume
aerul vibrând de muzica
ta să-l inspire să deschidă
ochii pe jumătate
da?
ştii? mi-e aşa de biiine
ERA TIMPUL FLORILOR
Mircea Cartarescu
cu vremea, ai capatat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai impanzit bulevardele de ambasade, consulate si reprezentante
iar azi, pe soseaua dorintelor mele
iti trimiti ochii albastri ca doua mercedesuri spalate proaspat
cu parbrizele infulecand frunzisul roz de castani.
ai devenit o mare putere straina.
din zodiac, satelitii tai ma fotografiaza in mii de pozitii, imi spioneaza secretia insulinei
iau interviuri pana si trusei mele de barbierit
si imi invrajbesc de moarte numele cu prenumele, varsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe cand in crivatul de pink floyd imi beau cu orbire cafeaua.
de-acum, pana si soferului tau ma adresez cu efendi
pana si lustragiului tau ii dau voie sa-mi zica baiete
ii spun da, massa, gulerasului tau cu dantela
ii croiesc si agrafei tale de par rochii din zeci de metri patrati de vitrina
vin intr-un suflet cand lenea ta clopoteste...
parca esti un paun, cu bucurestiul infoiat in spatele tau.
hoteluri clipind, damele palpaind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirand pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
in aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea
cea mai statistica rostogolindu-si buclele prin fundatiile
si canalele si metrourile si anemia si stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, casti, steckere, prize amestecate in saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu incremenite langa
peroanele garii obor
si pana si pensionarii cantarelor de precizie
si toti invalizii care vand ilustrate in relief si lozuri in plic
s-au lepadat de mine pentru rasul tau intolit, sastisit,
inamic.
lasa-ti lumea ta uitata,
asterne un strat de pudra peste imperiul tau iesit ca un cos pe tenul bronzat al amicitiei
noastre
declara-ma independent,
sa ma descurc cu rezervele mele de manioc, patate si tapioca,
converteste-ma in ceva mai putin dureros,
inveleste-ma cu o floreasca mai calda,
flutura-ti pleoapa ca o scanteie electrica si indoaie-ti genunchiul
ca sa imi pot pune in fine pe roate
afacerea mea cu ezitari colorate
in serile acelea care, zice-se mai revin...
(era timpul florilor
era anotimpul dragostei
era deceniul razboiului nuclear
era crima perfecta din zece maine mititei
era ali-baba si cei douazeci si patru de ani
era pieptul tau gri trecand cu un decibel de rasa in zgarda
era o flacara de magneziu imbratisand o petarda.)
ai devenit, femeie, o mare putere straina.
ai devenit marea iubire a plamanilor mei
ploaia mea te curbeaza in orice boaba, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
tie iti trimite in fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te ilumineaza
imperiu bancar si discret,
cauciucata zaraza.
DE FAPT
Vsevolod Ciornei
Apar eu. Apare ea. Ei, şi ce?
Umbrele noastre se culcă sub sfeşnice,
iar sfeşnicele pot fi de aur, de argint sau de cupru.
Apar eu. Apare ea. Apare un cuplu?
Pe afară şi pe dinăuntru se întâmplă în permanenţă ceva.
De parcă hoinăreşte fără braţ secera care ne va secera.
Dar noi apărem mereu. Apare ea. Apar eu.
Apar într-o plasă cartofii ce nu se visează pireu.
Cinăm. Ne sărutăm. Probabil, cineva e Iudă.
Dar ce mai contează trădarea atunci când carnea e nudă?
Oricum, chiar şi după trădare e programată-nviere..
Somnul consună cafea, iar nesomnul îşi ia somnifere.
Nu avem deşteptător. probabil nu avem nici deşteptare.
Ne trezeşte transportul urban ce la orele şase apare.
Apare ea. Apar eu. Dejunul. O mică ceartă.
Aceasta e, de fapt, dragostea. Restul e literatură şi artă.
POEM DE DRAGOSTE
Dan Coman
când e foarte frig o femeie înaltă mă scapă dintre
braţele ei
şi începe să umble prin încăperi aşa cum numai ea
e în stare:
repede-repede şi sunând din încheieturi ca din bice.
când e foarte frig trupul meu stă claie peste grămadă
pe covor
moale şi pătat de cafea. atât aşteaptă soarele cel nou: mai precis decât un ţânţar ţâşneşte dintre pereţi şi-mi ciupeşte obrajii. mişc greu dar când reuşesc să-l pocnesc crapă
într-o parte a sa
şi aerul său închis umple imediat camera.
când e foarte frig încep să-mi lovesc un capăt al
trupului
ca pe o sticlă cu vin şi ca pe un borcan cu muştar dar loviturile acestea moi şi neîndemânatice nu reuşesc să-mi scoată umbra din corp.
noroc cu tristeţea acestei femei: când e foarte frig vine şi-mi ridică trupul de pe covor şi vreme de zece
cafele
îl poartă în jurul umerilor ca pe o blană argintie
de vulpe.
ÎNTR-O SARĂ
Costache Conachi
Cu ce să te-asemanez,
O, împodobită fire?
Să-ţi zic stea ce luminezi,
Eşti mai mult, căci porţi samtare.
Să-ţi zic înger? Covârşeşti,
Căci, pe lângă frumusăţa,
Eşti tot nuri şi, când grăieşti,
Farmeci cu delicateta,
Iar zicandu-ţi Dumnezău,
M-apropii de-a ta fiinţă,
Pentru-aceea mă-nclin eu
Taie cu-atâta credinţă.
FĂPTURA TA
Ştefan Aug. Doinaş
Făptura ta e ca o rezervaţie
de magneţi ca o muzică -
oare cum se va întrece în graţie
pe sine o ramură andaluzica?
Despre neant despre seminţele
care astâmpără flacăra jocului -
ce-ar putea să spună dorinţele
mai mult decât inima socului?
nici măcar răcoarea nopţii siderice
nu pune peste patima noastră copastie -
plutim ca păpădiile sferice
lunecând jubilând în prăpastie.
SCOALA FRUMUSETII
Geo Dumitrescu
Tu vei fi
scoala frumusetii si a iubirii — prin tine, bucuriile lumii le voi spori: uite, iti incredintez acesti fluturi, o mie de fluturi tineri, frumosi — ia-i si invata-i sa zboare, banuit sa zboare, in calde furtuni de culori, in furtuni de culori nestiute, subtiri, mereu schimbatoare si pure, invata-i sa zboare precum freamatul fin al genelor tale pe obrazul meu ars, de argila.
Un pui de pantera am sa-ti aduc,
sa-l inveti
neprihanita, lenesa pinda felina,
spaimele crude, intunecoase, ale padurii,
sa-l inveti iscusinta de-a ucide cu gratie
indelung alintindu-si prada, fosforescent.
Am sa-ti aduc apoi corcodusul, laleaua,
sa-i inveti sa-nfloreasca
iubindu-se prin nevazute fire de pulbere.
Si stinca oarba, informa, de marmora
ti-o voi aduce — invat-o tu
taina tulburatoare
a rotunjimilor albe, trandafirii.
Am sa-ti aduc deopotriva
lacul verzui de sub munte,
sa-l inveti tacerile rodnice, adinci,
in care argintiu sageteaza fagaduite revelatii, cintece, ori intrebari, sa-l inveti sa luceasca, sa cinte sub luna linistit, pur, adinc, ca ochii tai...
Tu vei fi
scoala frumusetii si a iubirii,
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:
voi, minuni si averi ale firii
sa fiti cuminti, sa fiti silitoare!
ÎN OCHII MEI NIMICA DE AZI NU ARE PREŢ
Mihai Eminescu
În ochii mei nimica de azi nu are preţ
Decât ciudata taină a dulcii-ţi frumuseţi -
Căci ce-ar mai fi şi alta în lume decât tu
Să facă să-mi pierd viaţa în vremea de acu
Pe basme, pe nimicuri, cuvintele gonind
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind?
Căci te iubesc... Nu poţi tu măcar să te gândeşti
Cum inima-mi te-admiră, ce scumpă îmi mai eşti,
Ce-mi pasă de gândeşti tu la mine - dacă-ţi plac...?
De spirit, de avere, de frumuseţi sărac
În taină cugetări-mi ascund de orişicine
Tot ce-am mai scump în lume, comoara mea, pe tine.
De-ncerc câte odată a pune pe hârtie
Un şir... De cer imagini la goală fantezie
Nimic nu am de-a spune, de n-oi vorbi de tine
Şi singură icoană-ţi în veci în minte-mi vine.
Gândeşti, pricepi tu oare cât pot fi de sărac
Să fii a mea nu este putinţă să te fac
Cu mintea mea casteluri în Spania câştig
Mă vezi plângând cum suflu în mâinile-mi de frig
Şi urmărind pieirea visărilor deşarte
Eu văd menit că-mi este să n-am de tine parte.
Când totul îmi lipseşte, când soarta mi-i mai rea
Atunci alese dansa, că tu să fii a mea...
Atuncea când coturnul voi-voi să-l discalt
Să fiu o secătură cum sunt şi cialalti
La orice... cu laude să mă plec
Şi să proclam de geniu pe orişicare sec -
S-ajung la un renume, ce azi s-ajung nu pot
Căci n-am învăţat încă să-nalţ pe-un idiot
Când voi ajunge şi eu la arta de-a trăi
Şi moale îmi va merge şi bine-oi grămădi
Când voi ave asemeni ce lume poate da...
Mă tem, iubita dulce, că nu-i mai fi a mea.
Şi de-i şi fi ... ave-vei în ochi-mi acel preţ
Ce azi ţi-l da sfială sărmanei mele vieţi?
Voi fi supus duioasei, ne mai simţitei munci
Din toat-a mea putere să te iubesc şi-atunci?
L'OREILLE QUI VOIT MA VOIX
Şerban Foarţă
"Sună-mă şi spune-mi că mă iubeşti", mi-ai scris (într-un mesaj, aseară, pe mobil). "Eu te voi asculta şi voi închide. Nu voi emite nici un sunet." - Dar sunetele respiraţiei tale? Dar răsuflarea ta întretăiată? Dar, inaudabil aproape, câte-un AH? Dar grăitoarele-ţi tăceri? Dar murmurul, în scoica urechii mele drepte, al celei mai iubite dintre mări? Dar interminentele-ţi suspine? Dar cvasigeamatu-ţi final? Dar, de atâta întuneric şi fără zare, senzaţia vitregă de mediu submarin şi, ca printr-un sonar, chemarea noastră de cetacee sau delfini în rut? Dar, insonor, sărutul nostru, ca prin, opac, vitrajul prearecelui acvariu? Dar temerea-mi de a închide soptpfonul (!), nedornic să-i pun capăt unui discurs şoptit şi tot mai tandru, însufleţindu-mă în vreme ce-l rosteam, - destinatara căreia erai : ezitarea-mi de a-l gâtui, lăsându-te, dint-odată, sur ta soif? ... O mon collier de lierre, ma lavalliere verte-noire, a la lisiere de la foret, a l'ore du bois dormant et sans clairierest! Ma chevaliere en jade et or, toi que j'adore, mon adore... Est-ce que tu etais tout l'oreilles? Ou bien un(e) oroeil, - l' oroeil qui voit la voix? Ma voix...
FEMEIE LUMINOASĂ
B. Fundoianu
Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă,
da-mi gâtul tău, cuib moale cu păseri de azur,
dă-mi manele, mai pure ca pietrele din râuri -
femeie cu gândirea ca un polen netrebnic
şi carnea ca oricare gândire mai zamoasa.
Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc,
aş vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer, să-l macin,
pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei,
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,
pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.
Şi vreau - în ciuda celui ce seamănă-n deşert
nisip şi foc, cu umbră la brâu şi soare-n ceafă -
grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă;
aş vrea să-l ar, să-l semăn să-l secer şi să-l macin
şi-aş vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătai,
pământ, matrice dată din ziua cea dintâi,
în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.
FOST-AM ŞOARECE DE BIBLIOTECA ODATĂ
Emilian Galaicu-Păun
fost-am şoarece de biblioteca odată: gustând
din anafura de-mpartasanie-a trupului ei
de muiere pe loc mă făcui liliac.
mi-au crescut între membre - membrană pe care
(din voia cui?) se proiectează GRĂDINA
DESFĂTĂRILOR - noaptea: cu ea, desfăcută exact cât
opt fusuri orare, planez
peste carnea ei învăluind trupul de bucurie
supremă ca o
auroră polară, de-abia acoperind o treime. ea este
plăsmuită din spaţiu şi timp în proporţie
(dumnezeiască) de unu la
trei: şi totuşi visez s-o cuprind dintr-odată de jur
împrejur, ca mormântul în care
prin puterea de preobrajenie-a frumuseţii ei, viermii
de mormânt, transformaţi toţi în viermi de mătase,
vor ţese-un
aer cu ADORMIREA FECIOAREI
CÂNTĂREA MIRESEI
Mihail Gălăţanu
Ca benzile de magnetofon, încâlcite, ca bobinele de film călcate-n picioare în sala proiectorului, acolo, sus, în Camera Luminată, aşa este părul tău, iubita mea. Slavă Ţie, Doamne al cinematografului de noapte, care-ai izvodit-o pe iubita mea, unduitoare şi plină de surprize ca 32 de programe de satelit! Cu nuri care promit delicii fără de sfârşit, desprinse din serialele teve.
Regele ecranului m-a luat în cămările sale şi mi-a descoperit a şaptea pecete a artei.
Minunată eşti tu care mă chemi la rugăciune înaintea mesei, muezinul pătimaş al lecturilor horror şi interzise.
A îmbătrânit lângă tine cedrul şi chiparosul s-a mutat pe etichete. Un superb parfum de toaletă se face astăzi din sămânţă de cedru, pentru ca tradiţia să se păstreze.
Din elitrele suave ale tranzistorilor frumoase agrafe ai face din părul Tău. Şi apoi să privim, împreună să privim, nunta noastră pe video, întâmplată acum două mii de ani.
O, Christoase, Dumnezeul nostru, mai cântă-ne un cântec de dragoste pe sintetizator. Bagă un acord, Doamne, care să ne bucure, un marş nupţial care să trezească nunta vlăguită din oasele noastre.
Eu n-am trăit, Savaotul meu, decât pentru nunta asta din cer, cu ceata Heruvimilor şi corul Serafimilor pe o bucată la orgă electronică, în Ierusalimul ceresc. Pune un claiderman acolo, un janmişeljar sau un vanghelis, ceva uşor să ne dezmorţim din extazul cuplului.
C-am băut şi-am vomitat pe portative de-atâtea ori, că ne-au dat la gioale băieţii din cartier şi ne-au pocit mutra până le-am dat şi banii de ţigări, c-a venit fiscul să ne ia uşa de la intrare în gaj, asta nu mai contează. Acum suntem o parte a nunţii, acum suntem şi taraful şi tacâmurile şi florile de hârtie gofrată din pieptul invitaţilor, şi nunul mare şi socrul mic, acu suntem luna de miere şi călătoria de nuntă, totul.
Am ajuns să ajungem una cu lucrurile nunţii noastre de cartier, săvârşită-ntr-un cort sub umbrarul casei părinteşti. Hai, mesean destoinic şi beat îndeajuns cât pentru un nuntaş vrednic şi cuviincios, sărută, rogu-te, pariura miresei, voalul ei alb şi soarbe din talpa condurului care-o strânge, prima ei sudoare de femeie măritată, că, zic bătrânii, asta vindecă boli.
Cică vindecă aprinderea la plămâni, vindecă de rău descântec, de legătură şi făcătură.
GAVOTA
D. Iacobescu
În clipe dulci de seară, când gândul alb se plimbă
Pe strune demodate şi forme rococo,
Subtila fantezie ne fură şi ne schimbă
Pe tine-n Colombină, pe mine-n Pierrot.
Atunci ne luăm de mână şi palizi, pe terase
Dansăm gavota moartă, în taină ascultând
Cum sufletul îngână un foşnet de mătase
Ce ne conduce paşii lâncezitor de blând.
Dansăm în umbra serii... şi tot mai mult mă-mbată
Pudrata eleganţă a timpului apus,
În timp ce tu, naivă, sau poate-nduioşată,
Ridici molatec trena din ce în ce mai sus...
DRAGOSTEA
Bogdan Iancu
când eşti mică
dragostea e atunci când primeşti mărţişoare
(Tina are cea mai pufoasă şi mai mare
colecţie de mărţişoare din bloc)
şi dragostea-i atunci când scrie în oracol
"ce culoare au ochii lui?" şi
"aţi vrea să fiţi prieteni sau să vă căsătoriţi?"
şi până la urmă el întoarce ochii în altă parte
şi se împrieteneşte sau se căsătoreşte cu altcineva
şi fumează apoi o ţigară şi atunci
dragostea e atunci când suferi-ca-proasta,
când îţi pare rău,
când începe un blues la un chef şi îţi dau lacrimile
şi lui îi transpiră palmele,
ar vrea să ştie totul despre tine.
dar mai ales dragostea-i atunci când e vară
şi ţi se rupe tocul pantofului în asfaltul încins
- e semn că cineva se gândeşte la tine.
face vrăji, te vrea înapoi.
pe trotuarul din faţa blocului
zeci de tocuri strălucesc în lumina după-amiezii,
sfărâmate dar demne.
ca laserele lui Jean-Michel Jarre în concertul de la Shanghai,
desenând hotarul dintre noi şi restul oraşului.
şi dragostea cea mai mare e
atunci când George de la trei face avioane
- scrisori pentru tine
şi atunci când cafeaua-i fierbinte
iar TÂNĂR ŞI NELINIŞTIT s-a terminat,
tot dragoste e.
şi tot în inima te pişcă
şi-ţi urlă: mi-e dor!
dragostea claxonează în faţa blocului
când te faci roşcată la coafor
are nervi, dă din picior.
dar şi mai dragoste e atunci când din blocul de vis-a-vis
un voyeur te atinge cu o pată de soare(aşa ca-ntr-un vis)
reflectată-ntr-o oglindă, tu în faţa altei oglinzi te machezi.
şi între blocul B0 şi blocul A4
voyeurul acela îţi dă şah-mat cu pata lui de lumină
întinsă curajos peste stradă.
dragostea-i şi atunci când va despărţiţi
şi el "nu-ţi dă papucii"
doar că "tu meriţi ceva mai bun", te sărută pe frunte,
apoi tu nu-l mai laşi sa-ţi şteargă lacrimile
şi vine vara şi se termină şcoala,
vin femeile de serviciu şi spală tabla
şterg pe jos, spală băncile
şi nicăieri nu mai scrie "I love you" şi dragostea
încape toată în apa plină de detergent,
apoi încape toată-ntr-o cârpă
murdară şi ruptă pe margini şi-apoi
rămâne să petreacă vara într-o găleată roşie
pe care femeia de serviciu o uită în fiecare an
într-un colţ al cancelariei.
MÂNA TA
Magda Isanos
Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau
usoara ;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul,
bunaoara.
E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa
steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti
sau nu esti suparat.
In parul meu ce albe-s degetele miinii
tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate
pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei
jar.
Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit
de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar
mai putea vrodata.
PRIMAVARA FUTURISTA
Adrian Maniu
Uite, primavara reînvie, si toti pomii au flori de hârtie.
Cerul e sumar ca un decor. Araturile sunt pline de noroi.
Vino, vreau sa ne plimbam si noi. Poate crezi în declaratii de amor.
Cântecul atât de monoton zârâit în sârme de telefon.
Salcia imobila cu ciucuri înfloreste.
Oile de bucurie stau cu capu-n jos.
Trenul trece, fumul cade gros
când pe ape frigul se cojeste.
Frigul pentru fiecare an, alb ca dintii tai - clape de pian.
Clinchetind cu zgomotul de foarfeci radioase, rândunele trec pe carti postale,
cucul din ceasornic suna-n vale, câmpul putrezit miroase.
Vino, paradox sentimental, tuse înflorita în spital. -
Uite, primavara reînvie, pentru cei ce nu se pot uita.
Vino, sa privesti uitarea ta si sa calci flori de hârtie.
LIED DOMESTIC
Alexandru Muşina
Prinţesa mea e o femeie oarecare,
Are sânii căzuţi şi fundul cam mare,
Îmi spune "eşti leneş, nimic nu te interesează",
Îmi zice "se vede că nu-ţi pasă,
Nu-ţi pasă".
Eu îi cânt într-o limbă pe loc inventată,
O mângâi pe gât şi-i spun că e minunată,
Ea îmi zice "lasă-mă, lasă-mă, mai bine
Ai căuta capul de la aragaz". Îmi spune "iar
Ai uitat să iei sana, bine
Că n-ai uitat de revistele tale". Apoi
Plânge şi ţipă şi sparge o farfurie
Eu îi spun că e cam rea pentru o aproape soţie,
Ea îmi strigă "eşti un ticalo, ticalooos,
Nu-ţi pasă de nimic" şi se apleacă
Şi strânge cioburile de pe jos.
Prinţesa mea e o femeie oarecare,
Când facem dragoste îmi spune că o doare.
Ea zice; "mai încet, dragule, mai încet,
Ştii..."Ea aproape plânge şi zâmbeşte şi zice:
"Dragule, dragule, dragul meu, încet..."
Ion Mureşan
Ea are ochii ca două legi abrogate.
Ea are ochii ca două încăperi de arhivă
în care eu peste mine, eu peste mine, eu peste mine stau stivă
legat şi mă umplu de praf şi păcate.
Ea are ochii încercuiţi de gheruţe,
Ea are ochii încercuiţi de ţepi foarte dulci,
Încât îţi vine s-o legi şi s-o culci
într-un pat cu mămăruţe.
Ea e sălbatică şi-i mereu gata-gata să sară
şi să muşte şi-i gata-gata să adoarmă la mijlocul săriturii.
Ea are capcane cu miere în jurul gurii,
încât îţi vine să tragi peste ea carceaful pădurii.
Ea este verde şi amară.
Ea este foarte blândă, foarte frumoasă şi foarte periculoasă.
Cetăţeni, n-o lăsaţi să iasă din casă!
ZENOBIA
Gellu Naum
Printre exodurile mele
exista şi una Zenobia supranumită refuzul falsei conştiinţe
pe o şosea cânta purta baticuri
ne adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscută
eu treceam singur ca orice fihinţă umană o adoram mă făceam că nici n-o observ
îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate şi busturi de marmură
în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam un număr oarecare îmi ceream scuze
apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilă
era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea unei străvechi adoraţii
cu ochii noştri lucioşi înăuntru era o puternică adoraţie
filozofam prostii ne simţeam bine
departe rătăciţi orbiţi de faruri
nu se putea să nu mă adore era o fihinţă umană
ţinea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsă
ne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte
(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adoraţia celuilalt)
să nu uiţi adoraţia asta ce fihinţă ai fi tu fără ea
cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara pe frunte
ne poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia pe o şosea internaţională
de fapt ce fihinţă ai fi şi mai vrei să plantezi busturile astea pe stânga şoselei
notează în carnet adoraţia
stăteam aşa cu degetele bine întinse
era o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţă
respiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna liniştit
mă speria ferocea mea luciditate
IOANA NICOLAIE
Într-un oraş de sclipici
Ne-am oprit
în ceaiul băut rar
şi în bere
aş fi vrut aşa să mai stăm,
dar seara era grea
cu mişcări în relanti
înceţoşate
în seara de praf coboram la metrou
iroseam staţiile să spunem
prostii
neatent învelite-n staniol
stângaci ne fardăm mimica
unul pe altul ne fardăm
pe un bănuţ de nimic
pe o buburuză forjată
în rotulele tarabelor lângă care
aşteptând să urc în 69
tu m-ai sărutat
m-am lipit de geaca ta
din căptuşeala ei scapă încăperea
în care într-un fel
am încremenit la priveghi
palma îţi pleacă din încheietura mea
de-acum nu se mai poate da înapoi
e dragoste,
dragoste...
PETER PAN SE INTOARCE
O. Nimigean
când apari
se deschid toate uşile
şi toate ferestrele
din oraşul fără ieşire la mare
miroase a iod
a alge
a femei pudrate de sare
îmi place la tine
că eşti inteligentă fără a spune un cuvânt
deşi sporovăi vrute şi nevrute
despre poţiuni de slăbit despre parfumuri
despre rochii la prima piruetă descusute
încerc să citesc
mut de uimire
hieroglifele ce ţi se citesc în privire
literele atât de ciudat
ce fulgeră când îţi dai părul pe spate
alfabetul dintr-o dată sonor
când scapi prin crăpătura fustei un picior
arămiu până sus la coapsa rotundă
apărată de bikinii cu fundă
amestecate-n transparenţa pielii
surate din Coran şi Evanghelii
desfid cu graţie şi graţii
ciocnirea de civilizaţii
arcanele lui Hohenheim
le descifrez şi le îngaim
în limba proaspătă şi veche
ce te-a atins după ureche
găsesc în nonşalanţa-ţi de codană
un rezumat la mistica renană
legănarea ta mă poartă
de la Marea Moartă
la Marea Artă
de la Qumram la Lull
o manuscrisul rochiei de tul
fîţîiala ta vie
cuprinde o doxologie
care mă-nvaţă spontan
cum să devin din taliban
uşor ca însuşi Peter Pan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu