sâmbătă, 31 octombrie 2015

Marcel Tolcea Săptămâna vorbită. Ziua lui scrisă. din "Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale"-Cornel Ungureanu(2010)






    Marţi, în 16 martie(2009), am fost la Petre Stoica pe la 4 după-amiază. Era internat la Secţia infecţioase a Spitalului din Jimbolia. Asta după o săptămâna de stat la Municipal în Timişoara şi 3 zile la CFR. Analizele de la Municipal, la dr. Nicodin au ieşit foarte bine pentru plămâni. Se pare că operaţia a reuşit, iar metastaza stagna. Pedrino are un mare respect pentru Dr. Nicodin, accentuat şi de faptul că l-a dus la el Profesorul Petru Drăgan. (În 2007, de Sfântul Petru, povestim şi îmi spune ce gafă a făcut: l-a sunat Profesorul Drăgan să îl gratuleze, iar el a uitat că şi interlocutorul lui era tot Petru!). Minunea e mare, nu îi dădeau, acum doi ani, mai mult de 3-4 luni de când i-a fost depistat cancerul la plămân. Cam de atunci, lumea lui s-a restrâns la vreo 5-6 persoane plus Muzeul Presei pentru care trăia: Kaba, Matei, Ion Barbu şi Mihaela Şchiopu. Şi fata care-i citea seara, între 6 şi 8. Cu noi avea câteva mici secrete. Nici Dr. Nicodin, nici chiar Profesorul Ştefan Curescu, oncologul, nu ştia că el mai făcea un tratament de medicină alternativă, antroposofica, la Masloc. Şi că primise de la prietenul lui drag, Max Demeter Peyfuss, un medicament de ultima generaţie care, spunea Petre, îi salvase viaţa şi lui Grigurcu. Aşa că îl lua cu religiozitate.
    Şi totuşi, ceva era în neregulă cu el. Vorbeam în fiecare zi pentru a ne coafa blogul("globul", cum îi spunea el), iar eu constatam, de la o zi la alta, ceva ciudat. Pretextul unei oboseli, amânări, o voce puţin stinsă. Iar apoi, brusc, de la o zi la altă, o dicţie ciudată, aproape de neînţeles. Cu reveniri la normalitate după ce mânca. Obligat mai ales de nepotul lui, Matei, la care ţinea ca la ochii din cap. "E ceva cu bila", îmi spunea mereu. Cu capul, cum ar veni. Nu prea mai asculta fişierele audio pe care i le copiasem pe un Mp3 Player. Nu vroia să mai creadă ceea ce îi spunea Dr. Nicodin. Simţea că trebuie să plece de acolo. Aşa că s-a mutat la Spitalul CFR, la Profesorul Romoşan. Profesorul scria o carte despre scriitorii sinucigaşi, iar Petre era fascinat de câte ştie. Îmi povestea că l-a pus la încercare cu diverse piste false, dar nu şi nu: era valabil! Am ajuns la Spitalul CFR seara. Era internat undeva la etajul 2, într-un salon-rezervă aflat la capătul unui labirint. E limpede la minte şi vorbim despre moartea lui Modest Morariu. Avem o convenţie: îl pot înregistra fără să îi spun, dar îi citesc textul înainte de a-l posta. Îmi povesteşte tulburător şi profund tulburat cum i-a făcut ultima baie lui Modest. Despre cum Modest îl atenţiona să nu mai vorbească aiurea despre regim fiinca, se pare, semnase pactul cu Securitatea. Petre bănuia asta. Reluăm vechea discuţie: nu a trebuit să fie amabil cu "băieţii" fiindcă ieşea din ţară mereu? Îmi povesteşte iarăşi cum au vrut să-l racoleze şi cum le-a spus securiştilor că, atunci când se îmbată, nu mai ştie ce vorbeşte.
    Marţi, când l-am văzut ultima oară, la plecare l-am minţit că voi reveni după 5. Nu mi-a spus nici el că va muri doar peste 5 zile, în somn. Vorbea greu şi îmi era greu să stau cu el. Era cochet şi am înţeles că infirmiera îi admira pijamalele. În ciuda sfârşelii, era foarte frumos. Obişnuiam adesea să îl mângâi tandru, că pe un copil. A fost una dintre puţinele persoane de sex bărbătesc cărora le-am spus că le iubesc.
    Clar că fost fix aşa!

marți, 13 octombrie 2015

Petre Stoica - Miracole(1966)






O DIMINEAŢă DE IARNĂ

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Ieşim din somnul moale,
afară e noapte - şi totuşi
soarele ceasornicului
cu palide raze de fosfor
vesteşte apariţia zorilor

În bucătărie, ceainicul şuierând
înalţă zilei primele imnuri...

Fugim spre staţii pline de lume,
într-o furtună de fluturi albi
ne salutăm familiar
cu vocea puţin răguşită
de fumul ţigării aprinse
acasă, în poartă.

Rând pe rând urcăm în autobuzul
ce porneşte prin zăpada groasă
greoi ca broasca ţestoasă -

înaintea privirilor
curg ferestre, ferestre mereu arătând
lămpi liniştite, tablouri cu fructe nimbate,
oglinzi în care femeile tinere
îşi învolbură focul din păr.

De pe treptele autobuzului nins
coborâm în fluviul zilei,
şi curând atâtea roţi ale muncii
îşi încep călătoria
bogată în miracole.

Din întuneric
oraşul creşte alb şi simetric,
de parcă se ridică din palmele noastre
când le deschidem uşor
începând să muncim...


MĂREŢIA SECUNDEI

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Mama spală părul copilului,
degetele ei înfoaie repede-repede
buclele albe ca viaţă zăpezii, albe
ca spuma crinzantemei.

MAMA AUDE CÂNTECUL MARII

Cu o mâna ridică vasul,
apa descrie-n cădere
măreţia secundei.

MAMA AUDE CÂNTECUL MARII

Copilul bate nerăbdător din picioare.
Mama îi mângâie creştetul umed,
închide ochii şi simte sub degete
cum creşte copilul.



MAMA

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Mama trece pe covor cu paşi de miel,
ne veghează ultimile clipe ale somnului,
puţin mai târziu, ne trezeşte cu şoapte,
şi are pentru toţi cuvinte bune de spus
căci ea peste noapte
a ştiut să alunge măruntele supărări

Din poartă aleargă sprintenă după noi
aducând batista uitată,
şi ochiul ei ager veşnic descoperă
scama rămasă pe fular sau cravată.
Obişnuieşte să spună : "Să nu răciţi copii,
şi întorceti-va acasă la timp",
iar noi intrăm în mulţimea grăbită
fără s-o auzim.

Deretică din primele ore ale zilei,
aruncă zăpada strânsă-n fereastră,
duce la capăt treburi ocolite de toţi,
şi pentru frumoasele noastre soţii
aşează imortele în glastră.

Căutând în sertarul cu andrele şi panglici
îşi zăreşte portretul de tânără femeie,
zâmbeşte privindu-l şi-şi spune
că şi ea a fost asemenea fiilor ei :
zgomotoasă şi chiar neglijentă

Reîntorşi după-amiază, ne scoate paltoanele,
aleargă cu ele prin camera caldă
nespus de emoţionată de parcă
am sosit cu avionul
după ani, de la studii.

Când ne ceartă, o privim în ochi
dar gândurile noastre aleargă departe -
ea se preface că nu vede nimic
şi repede ne mângâie părul...



 BICICLETELE

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Soarele creşte din fântâna nopţii
şi desenează pe pieptul pământului
milioane de drumuri ;

pasărea strigă ameţită de lumină,
porţile se deschid şi bicicletele
pornesc să înconjure pământul,

şi pământul descreşte
sub roţile lacome
ce înghit una după alta distanţele.

La răscruci de drumuri
bicicletele se salută între ele
cu glasul limpede al clopoţeilor

şi clopoţeii întreabă curioşi :
- Încotro îţi duci pe umeri stăpânul?
- Dar tu?
- Şi tu?..

Bicicletele se despart,
se avăntă spre curtea uzinei,
lent coboară colinele galbene
incetandu-şi cursa lângă sonde.
O bicicletă cu morişca veselă
aleargă, ocoleşte pâlcul stejarilor
şi lasă îndrăgostitul în faţa
casei îmbrăcată-n glicină...

Aleargă, aleargă anonime.
Sunt cal şi automobil şi rachetă!

Pornesc odată cu zorile parfumate,
înfruntă ploaia, demonii prafului,
vântul le dă o mâna de ajutor
să zboare mai repede ;
şi nu obosesc niciodată bicicletele,
până şi noaptea aleargă pe Calea Lactee
în visul copilului.



TÂMPLARUL

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Îngropat până la genunchi în talaj
tâmplarul măsoară, potriveşte
scândura proaspătă,
geamănă celei adăugate
la coapsa Calului Troian.

Asudând,
tâmplarul adaugă zilnic vieţii
un leagăn, o fereastră, un pat ;
în clipele odihnei îşi aprinde o ţigară
şi fără să observe
intră în culorile vieţilor :
e poftit să se aşeze la mesele sale,
ciocneşte pahare, mângâie pe creştet copiii
şi-n ecoul ultimilor şoapte

îşi stinge ţigara
revenind la scândura sa.

Aplecat cu rindeaua în mână
priveşte în oglindă scandurei -
cruci pentru soldaţi tăiară din ea ;
cruci cu nume scrise cu păcură ;
cruci putrezite pe câmpuri amare -

şi mâinile sale
măsurând, potrivind,
ne desenează, şi mie, şi ţie,
câte-o inimă.



MIRACULOASA PIAŢă

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Ce izbucniri de forme sănătoase!

Mâinile cui peste noapte
au potrivit atâtea armonii?

Merele-s rortunde ca sânii Dianei
bătuţi de flăcări de lună.
Pepenii verzi, pe rogojină umilă
par netezimi de coapse femeieşti, împlinite -
cine-i despică
se umple cu focul din ei!

Strugurii-s aduşi de pe terasa Edenului ;
muncitori viguroşi
au urcat pe scările soarelui, culegandu-i,
purtându-i în palmă cum porţi
un cuib cu ouă mărunte de sturz -
fecioara, striveşte boabele răcoroase în dinţi
cu începerea zilei să simţi
puterea pământului urcând
în sânii tăi încă mici!

Strigaţi, strigaţi, vânzători
cu pasiunea heralzilor
care anunţă un spectacol măreţ!

O, în cartofi
aşteaptă cel mai dulce parfum ;
seara, când mi-i fierbe soţia
bucătăria pluteşte
corabie plină cu flori de la tropice

În felinarele ardeilor
soarele aruncase
câte-o flacără, să ardă sublim
pe masă, lânga pâine şi vin.

Mărire, pătlăgelei, mărire!
În auriul ceas de amiază
aşezată pe ziarul pavatorului
întrece-n strălucire şi sorii.

Alune şi nuci şi migdale...
Scot din sac un pumn şi-l arunc
pe acoperisele lumii, până târziu
s-aud în mine murmurul sfânt



 POEM DE DRAGOSTE

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

Asemenea copiilor,
cu crete colorate
ţi-aş desena faţa
pretutindeni pe ziduri.

Dar de ce să te sărute vântul?



ALT POEM DE DRAGOSTE

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

După despartire,
un greier
iese din cearcănul nopţii
şi îndoliază distanţa
dintre tine şi mine.



DINTR-O VARĂ

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

Îţi mângâiam coapsele brune
şi palmele mele se bucurau
de atâţia struguri copţi.
Mi-am culcat fruntea între sânii tăi
şi am dormit în cuibul lor de liliac
până ai spus că e noapte.
Apoi ţi-a fost frig.
Nu ştiu de ce
hainele noastre pluteau în lună.
de pace tomnatecă...



 UN POEM DE TOAMNĂ PENTRU TINE

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

A trecut şi ziua luminoasă,
îi urmează ceaţa cu pleoapele coborâte.
În păduri e multă umezeală,
ecoul dintre pomi a murit.

Dimineaţa, devreme,
bruma pune pe galbene flori
frigul ultimelor noastre mângâieri.

Am cules împreună grâul fierbinte.

Singur am rămas cu măceşii din vânt,
gândindu-mă la gâtul tău lucios,
din fructele lor
ţi-am făcut un colier -
draga mea, n-ai venit după el.

Ce haine sclipitoare trec pragul.
Duc amintirea în casă -
felinarul ei va putea să mă poarte
iarna, la tine?

Târziu, pe geamul aburit
cu degetul voi desena înspre seară
capul tău lăsat ca o frunză
pe umărul meu.



PORTRET NOSTALGIC

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

O, erai plăpândă.
Nu te speriau scaieţii,
priveai printr-o ceaţă a ta
şi aruncând peste gardul cimitirului maci
ţi se părea că morţii învie cândva.

Iarba îţi îmbracă picioarele crude
cu ciorapi de mătase verde,
ca păpădiile, sufletul tău
plutea prin casele vântului.

De câte ori cântai cu gura închisă
sănii tăi tremurau.
Când treceai cu pasărea pe umăr
pe pământ se lasă o linişte
de lume în facere.

Azi eşti numai frumoasă.



DOUĂ CAPRICII

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

Vântul
obligă pomii să mă salute:
îi apleacă respectuos, le ridică
pălăria de frunze.

Îmi resfiră pe umeri polen -
şi iată-mă deodată
comandant al câmpiei!

Îmi pune pinteni de paie,
galoane de ghindă,
coboară cu braţele deschise,
mă poartă lin
în nevăzutul său zeppelin.

Vântul, prietenul bun.

____________

Un magnet uriaş
strânge nori peste oraş.

Ploaia smulge pomii din tăcere,
crengile şuieră
din verzi gatleje.

La semnul baghetei ascunse
ploaia schimbă brusc peisajul -
acum, bunăoară,
clădirile se îmbracă în ţiplă,

chiar şi-n părul tău, femeie,
răsar steluţe de aur!

Dacă n-ar ieşi soarele
peisajele s-ar schimbă mereu
cu nepăsarea
peştilor japonezi din acvariu.



POEME DE TOAMNĂ

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

Zilele verii
intră în casa pământului
curând acoperită cu olane de ghiaţă.

Călduroasele zile rămân adunate
în grâne şi vin, în mere diamantine,
în acest ulei sclipind
ca ochii vieţuitoarelor atrase
de blândeţea palmei cu seminţe.

Ostenind, la sfârşitul culesului
trupul ni s-a făcut mai frumos
iar inima acum
prelungeşte peste zidul zilei scurtate
razele soarelui.

Am trecut prin anotimp
ca fulgerul poemelor din cartea
deschisă lângă lampa ta, cititorule!

_____________

Caleidoscopul verii s-a spart în ţăndări;
păşesc peste atâtea culori...
Din pomi se desprind
carusele de frunze -
prin rotiri nebune sau lente
focul verii mai clipeşte o dată.

Noaptea
ghiarele ploii zgârie în streşini de tablă.
Somnul nu vine:
ma gândesc la neastîmpărul mâinilor mele
ce visează mereu împliniri.

___________

luni, 12 octombrie 2015

PETRE STOICA - Poeme(1956)






Închin această plachetă tuturor prietenilor din copilărie, uitaţi sau rămaşi în memorie. Cu ei am colindat pădurile, ascultând cântecele păsărilor, murmurul frunzelor, cu ei treceam vara printre lanuri rupând spice galbene, macul roşu în drum răsărit. Tot împreună cu ei, într-o toamnă după pârguirea holdelor, am întâlnit marile drame ale războiului. 



FLOAREA - SOARELUI ŞI CURCUBEUL



FLOAREA-SOARELUI

din PETRE STOICA -Poeme(1956)

Cu basmaua galbenă pe cap
fata răsare la marginea drumului.
Cosaşul îndepărtat
o zăreşte cu spatele la soare
şi se minunează
de floarea-soarelui
care şi-a schimbat
privirea veşnic îndreptată spre soare



VÂNTUL

din PETRE STOICA -Poeme(1956)

Vântul, flăcău viclean
coboară uşor lângă garduri,
ridică fustele fetelor
mângâindu-le genunchii bronzaţi,
le sărută pe frunte şi ochi
apoi
vesel intră în noapte
valsând printre arbori, pe holde
şi stelelor, suspinând
spune vorbe de dragoste.



PLOUĂ

din PETRE STOICA -Poeme(1956)

Plouă,
plouă după zile de arşiţa şi năduf
şi o fată scoate pe fereastră
palmele albe
ca porumbeii ce-şi iau zborul spre văzduh.

Trec lângă ziduri cu plete de iederă,
trec tăcut.

Plouă şi aş vrea
fruntea să-mi stea
sub palmele ei ca un scut.



CURCUBEUL

din PETRE STOICA -Poeme(1956)

Curcubeul,
Făt-Frumos veşnic tânăr,
veşnic îmbujorat
cu picioarele opintite-n munţi
se pleacă peste ape,
peste codrii cărunţi
şi bea înebunit de sete
după lupta dusă
împotriva negrilor nori

şi-nghite Dunărea toată...

duminică, 11 octombrie 2015

O LALEA IMPERIALĂ PENTRU PRIETENI Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)






















   Îmi cade pentru a două oară în mâna SEMENICUL, o publicaţie din Reşiţa, zămislită cu elan dar şi cu vădită pricepere profesională. Îi citesc paginile cu filigrane frumoase, încântat de reuşita unor tineri crescuţi la şcoala entuziasmului neaducator de beneficii materiale. Despre viaţă şi rosturile acestui "caiet de literatură, artă şi cultură" mi-a vorbit în atâtea rânduri talentatul poet Ioan George Şeitan, copilul oacheş, trădând energii de turbină ori de câte ori zăboveşte asupra poeziei sale şi, în special, asupra celei scrise de alţii. Mulţămită lui grafiez acum cu emoţie. Şi tot datorită lui, la îndemnuri fanatice, am poposit în mijlocul scriitorilor reşiţeni. Anul trecut, când bruma mângâia merele "codrenilor". Duc mâna la inima şi spun că întâlnirea, cu până atunci necunoscuţii mei confraţi, mi-a adus nemărginite bucurii. Le-am ascultat versurile, mi le-au ascultat şi ei pe ale mele. Le-am privit ochii limpezi, clătiţi în apele sfinte ale cerului bănăţean, iar ei mi-au privit ochii poluaţi de fumul ieşit din furnalul tuturor nopţilor mele nedormite. Ne-am despărţit prieteni, ca nişte soldaţi care au dormit în aceleaşi tranşee - spre a ne regăsi în amintiri şi pe calea verbului înfăşurat în mantii tivite cu stele.
  Dacă până deunăzi pe harta literară a ţării noastre Reşiţa era consemnată numai cu litere strâmbe, azi se poate afirma că fosta capitală a locomotivei cu aburi reprezintă un punct luminos, o victorie în devenire, a spiritului. Numele celor care poartă cu siguranţă stindardul viitorului: Ion Chirescu (Chichere), Octavian Doclin, I. G. Şeitan, Ana Selena, Nicolae Irimia, Gheorghe Zincescu, Olga Neagu, Nicolae Sârbu - şi cei aşteptând în umbra crinului. "... noi putem fi în CENTRUL LUMII, prin - desigur - nivelul comunicării şi expresiei artei noastre", afirmă îndrituit Gheorghe Jurma în editorialul acestui ultim număr al SEMENICULUI. Aflându-se pe drumul actual, sunt singur, vor fi. Autorii unor asemenea poeme(le redau în întregime) : "cineva bea piatră/ altcineva bea locul ei / cel de al treilea / zideşte fără poftă" şi "Am ieşit în gradina. / Tocmai înflorise cireşul. / Mirosea grădina ca o lună arată. / Voi coborî pe-o catedrală în pământ. / Atunci să ascultaţi : un ceas de apă / va suna blând" pun umăr sigur la atingerea ţintei fixată lângă raza Luceafărului. Am înfăţişat două bijuterii, prima aparţinând lui Ion Chirescu, înger întunecat, diafan în vorbire şi fapta, cealaltă lui Octavian Doclin, şi el înger, unul cu aripile înmuiate în azur şi alcool.
  Se cuvin fraze de laudă inimilor şi mâinilor care au alcătuit pomenitul caiet, purtând numărul pereche 10. Laudă, pentru că au ştiut să alăture scrisului local, curat şi plin de inspiraţie, scrisul din diferite părţi ale ţării, şi chiar de dincolo de fruntarii. Semn că provincia nu se mai vrea provincie, că ştie să-şi lege cravată de mătase, la zi, uitând panglicile din cufărul cu molii al bunicii. Ca atare, le trimit, prin prispa primăverii, o lalea imperială.

1981



Octavian Doclin (pseudonim al lui Octavian Chisăliţă; 17 februarie 1950, Doclin, judeţul Caraş Severin) este un poet. Este fiul Mariei (născută Olariu) şi la lui Ion Chisăliţă, ţărani. Şcoala primară şi gimnaziul le urmează în comuna natală (1957-1965), liceul în comuna Grădinari (1965-1969). Este absolvent al Facultăţii de Filologie a Institutului Pedagogic din Oradea (1972). Predă limbile şi literaturile română şi franceză la Bixad, judeţul Satu Mare (1972-1977).

Începând din 1977, e referent de specialitate (literatură, teatru) la Centrul Judeţean de Creaţie Populară Caraş Severin. Este preşedintele Fundaţiei „Octavian Doclin" din Reşiţa, redactor-şef al revistei „Reflex", care apare la Reşiţa din anul 2000. Colaborează la „Arca" (Arad), „Contempo­ranul", „Convorbiri literare", „Discobolul" (Alba Iulia), „Fa­milia", „Knijevnijivot", „Luceafărul", „Meridianul Timişoara", „Orizont", „Poesis", „Semenicul" (Reşiţa), „Transilvania", „Tribuna", „Vatra" şi „Viaţa românească".

Este deţinătorul mai multor premii literare pentru volumele de poeme A te bucura de eroare (1992), Agresiunea literei pe hârtie (1996), 47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte (1998), Urma paşilor în vale (2001). În 1999, i se decernează Premiul „C.S. Anderco" la „Frontiera Poesis" (Satu Mare), pentru întreaga sa creaţie poetică. Debutează în 1970, în volumul colectiv Ritmuri din Ţara lui Iovan Iorgovan, culegere de versuri apărută la Reşiţa.

Volumul de poezie Neliniştea purpurei (1979) este un imn închinat ţării şi oamenilor, pământului ei, cinstind „mâna roditoare-a ţăranului / preacurată de atâta ţărână" (Greu încărcat de lumină). Pe fond de peisaj străvechi, se intonează o poezie de o senzualitate gravă, între neprihănit şi solemn, născută din neliniştile iubirii prevestitoare de nuntă (Bucură-te, tu, Descântec întors, Mâinile, Neliniştea purpurei).

Volumele ce s-au succedat cu o ritmicitate susţinută, Fiinţa tainei (1981), Muntele şi Iluzia (1984), Curat şi nebiruit (1986), sunt alcătuite din poeme exprimând o neîntreruptă comuniune cu natura: „te voi iubi atât de frumos / cum numai un voevod / ţine în braţe o mănăstire" (Pe râu în jos). Ca timp, debutul lui Doclin coincide cu intrarea în scena literaturii a poeţilor generaţiei '80, dar drumul său este orientat către căutarea febrilă a propriei formule poetice.

Cu gândul la metaforă (1986), A te bucura de eroare (1992), Agresiunea literei pe hârtie (1996) îl reprezintă pe autorul lor în neobosita explorare a cuvântului, în drumul spre împlinirea în poem. Reflecţii asupra conceptului de poezie proprie apar încă de la Neliniştea purpurei. Doclin este mereu altul, cu fiecare poem, atât ca formă, cât şi ca direcţio­nare a ariei de cunoaştere, rămânând mereu, în esenţă, acelaşi: „Să înveţi ca pe un risc propriu / uciderea cuvântului pe limbă / când vrea să se nască / deodată matur" (Despre o anume metodă, din volumul În apărarea poemului scurt, 1993).

Dacă în Dubla eroare (1999), Doclin insistă pe experienţa care a făcut din poezie povestea autorului ei, tot aici el încearcă să redea poemului inocenţa şi forţa sa primordială. Reducţia purificatoare, semnalată anterior chiar în titlul În apărarea poemului scurt, este operată acum la nivelul ultim al mijloacelor de expresie, fiind eliminat tot ceea ce ar putea părea îndepărtare de esenţa ideii.

La apariţia cărţii Poeme duminicale (1998), critica, pusă în faţa unei noi experimentări - poetul şi cultura lui religioasă -, acceptă că este vorba de o cotitură şi de un nou program, deşi în dialogul său, care nu poate să fie decât intelectual, cu Dumnezeu, Doclin reia în alt limbaj preocupările dintotdeauna: supunerea propriei creaţii poetice unui examen critic reînnoitor. În acelaşi stil şi pe aceeaşi temă, se manifestă poetul, în calitatea lui de personaj unic al propriei lirici. Subiectivitatea unei asemenea interpretări conduce spre un orgoliu, recu­noscut de Doclin, care îi şi place.

Nici în cele 33 de poeme, intitulate Esau (1997), cu tematica pierderii dreptului primului născut, însuşită din Vechiul Testament, şi stăruinţa pe refacerea itinerarului poeziei, de astă dată pe fundal filosofic, examenul poetului iremediabil prezent rămâne ca un laitmotiv: „Numai poetul / cel ce cu furie sau nevăzut / dispare înlăuntrul poemu­lui / primeşte înţelepciunea de a ceda / dreptul de întâi născut / cuvântului. Nu-l mai priveşte. / Cum eu vorbindu-ţi Esau / astăzi din afara lui / rămân mut şi orb / şi uitând că pe-atunci / piramida avea doar statut / de mormânt." (O anume uitare).

Noul registru este auster, criptic, existenţialist. În Poemele dinaintea tăcerii (1999) şi Intre pereţii de plută sau Moartea după Doclin (1999) se produce o altă schimbare. Discursiv, impetuos, retoric, gingaş, demonstrând temeritate în invenţia formală, Doclin îşi construieşte mental zbuciumul agoniei. Aici este folosit, când sugerat, când direct, decorul camerei de spital, într-un scenariu patetic, vizual. Procesul de descoperire şi înţelegere a lumii poeziei conduce la unitatea lăuntrică a tuturor cărţilor sale de poezie, reţinându-i şi definindu-i specificul.

Opera

Neliniştea purpurei, Timişoara, 1979;
Fiinţa tainei, Timişoara, 1981;
Muntele şi Iluzia, Timişoara, 1984;
Curat şi nebiruit, Bucureşti, 1986;
Cu gândul la metaforă, Bucureşti, 1986;
Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Reşiţa, 1991;
Ceasul de apă, îngrijită şi postfaţă de Lucian Alexiu, Timişoara, 1991;
A te bucura de eroare, Timişoara, 1992;
În apărarea poemului scurt, Timişoara, 1993;
Climă temperat continentală - Temperate Continental Climate, ediţie bilingvă, ediţie îngrijită de şi traducere de Ada D. Cruceanu, postfaţă de Lucian Alexiu, Timişoara, 1995;
Agresiunea literei pe hârtie, Timişoara, 1996;
Esau, postfaţă de Adrian Dinu Rachieru, Reşiţa, 1997;
Poeme duminicale, Reşiţa, 1998;
47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte, Reşiţa, 1998; ediţia (47 Poems about Life, Love and Death), traducere de Ada D. Cruceanu, Reşiţa, 1998;
Poemele dinaintea tăcerii, Reşiţa, 1999;
Între pereţii de plută sau Moartea după Doclin, Timişoara, 1999;
Dubla eroare, Timişoara, 1999;
Dihorul din grădina lui Laur, Iaşi, 1999;
Urma paşilor în vale, Timişoara, 2001;
Nisip, ape de odihnă, Timişoara, 2002;
Carte din inima mea, Timişoara, 2003.
Ion Chichere s-a născut în satul Fizeş, comuna Berzovia (Caraş-Severin). A absolvit liceul teoretic din Gătaia (1973) şi a urmat un curs postliceal de telecomunicaţii (Caransebeş, 1976). Debutează publicistic în 1971 cu poezie in revista “Orizont”, iar debutul editorial are loc în volumul colectiv “Argonauţii” (Ed. Facla, 1986). Colaborează la revistele: “Apostrof”, “Arca”, “Contemporanul”, “Contrapunct”, “Convorbiri literare”, “Dacia literară”, “Literatorul”, “Steaua”, “Tribuna”, “Vatra”, “Timpul”, “România literară” etc.
Din volumele sale de poezii se pot menţiona: “Şansa hârtiei” (Ed. “Semenicul”, Reşiţa, 1993), “ “Aprilie negru” (Ed. “Hestia”, Timişoara, 1994), “Viziuni” (Ed. “Amarcord”, Timişoara, 1996), “Abisaliile” (Ed. “Marineasa”, Timişoara, 1997), “Orchestra neagră” (Ed. “Vinea”, Bucureşti, 2001), “Puterea iluziei” (Ed. “Mirton”, Timişoara, 2004). Ultimul volum de poezie este “Transatlanticul şi păpădia” (Ed. “Marineasa”, Timişoara, 2004). Poetul a decedat in septembrie 2004.