vineri, 7 august 2015

FACHIRUL CU ŞEPCUŢA DE APAŞ, Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)



Florin Pucă (n. 24 aprilie 1932, București - d. 23 februarie 1990) a fost un artist plastic, poet și actor român.
A fost colaborator al mai multor scriitori, ale căror cărți le-a ilustrat, printre care pot fi numiți Gheorghe Pituț, Mircea Micu, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Ion Băieșu, Modest Morariu, Leonid Dimov, Constantin Marafet, Mircea Ivănescu.








 Stau deseori la masa lui Florin Pucă, genialul creator al unei fabuloase lumi surprinse în tuş, omul cu figură de diavol, de Rasputin, de bau-bau, de cascador în retragere, de fachir cu şepcuţă de apăs, de jongler cu stele. Blândeţea, gingăşia şi humorul îi sunt proverbiale, nu numai la restaurant, ci şi printre batranele cartierului pe care îl părăseşte dimineaţă, după vânzarea laptelui. Între mine şi el există simetria armoniei. Avem aceleaşi gusturi (în materie de etilice) şi aceiaşi Weltanschauung, cum se spune în limba Majestăţii-Sale Goethe. Îndeobşte, el tace ca o libelulă oprită pe firul de iarbă de la malul lacului acoperit cu broderii de lumina. Uneori însă îşi deschide aripioarele albastre şi mă completează. Ne cunoaştem de un sfert de veac, ba mai mult. Semnăm condica de prezenţa la fosta fabrică de cărţi(E.S.P.L.A.) de pe Bulevardul Ana Ipătescu, eu în funcţie de frânar la vagoanele de greşeli tipografice, el ca retuşor al imaginilor ieşite din aparatul fotografic cu şi fără burduf - exista şi o asemenea meserie pe vremea copilăriei noastre nevinovate. Purtăm deci uniforma umililor, cu galoane de păpădie ieşite din oul asfaltului. Azi ne mândrim cu chiulul pe care l-am tras şi invocăm superiorii cu darul iertării. Dar amintirile ne sunt altele. Eu îi vorbesc de Adrian Maniu, de Stelaru, de Baconsjy, prietenul Pucă de cei pe care i-a cunoscut prea bine: Marin Preda, Teodor Pâcă, Teodor Mazilu-fiinţe cu sufletul colindând acum printre stele şi candele. Florinel dă din cap, cu mâna îşi matură barba înmuiată în smoala nopţilor, apoi îşi zvântă lacrima. Deunăzi am adus vorba despre Baconsky. "Mă , mă întâmpină el, ieşind din muţenie, ştii ce mi-a spus într-o zi la Uniune? Domnule Pucă, eşti foarte talentat, de ce nu te duci la Paris? Eu i-o întorc cu n-am pantaloni. Răspunsul lui Baconsky: Brâncuşi a pornit-o spre Paris pe jos". În această fărâmă de dialog, l-am recunoscut pe marele poet, inegalabil în replici, ca de altfel în atâtea. Dar şi Florin Pucă este inegalabil în replici sau în redarea unor evenimente şi depănări de anecdote. Eu mai uit unele, el pezevenghiul, reţine tot. Nu uită păţaniile frumoase, ţi le povesteşte cu glas pe portativul melancoliei. Pe cele apăsate de ghiara tristeţii, le ocoleşte. De ce? De ce să nu vorbească de mai-marii breslei sale, care pun coroane de hârtie ceruită pe frunţile tinerilor genii în ameţitoare ecloziune, pe el, artistul născut iar nu făcut, gonindu-l din bastionul lor. Gonindu-l spre ruşinea lumii-pentru că, vezi Doamne, ar fi inactiv, adică şi-ar pierde vremea uitând să deschidă vreo expoziţie( a avut, totuşi, citiţi, cinci la număr!) fie chiar şi într-un gang cu scârnă de pisici şi foi de curechi plimbate de muşte. Cum, te întrebi, o carte ilustrată (şi câte a ilustrat regal Florin!) n-ar fi şi ea o expoziţie, şi încă permanentă? Şi de ce să nu vorbească şi de altele, aşa, să ne putem mira de câte se petrec pe pământ. Dar tac, să nu-i trezesc anumite ceasuri pe care le vrea moarte. La urma urmelor, important e că Florin Pucă are numeroşi prieteni. Ei îi susţin arta ajunsă la treaptă vulturilor, îi susţin cu silabă încurajatoare, căci bani nu prea au să-i cumpere tablourile care pe străini i-ar încânta să le aibă pe pereţi. Şi la fel de important e faptul că îl găsesc oricând, sănătos şi voinic la aceaşi masă de la Casa Scriitorlor, unde putem povesti, eu în stilul meu zgomotos, el în limbajul libelulelor.
(1981)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu