marți, 19 decembrie 2017

Cărți de citit la gura sobei - Cristian Patrasconiu


„Peste Marea Mânecii, în formă de cea­pă, de pară, apoi cilindrică și cu umeri drepți. În Franța, mai degrabă ovoidă, cu umeri înclinați, atât în Champagne, cât și în Burgundia sau la Bordeaux unde, din secolul al XIX-lea, s-au impus tot formele cilindrice cu umeri drepți. Dar creatorii au mers mai departe cu ima­ginația: fluierul renan, sti­cla îmbrăcată în paie din Toscana, bocksbeutel-ul în formă de tărtăcuță din Fran­conia, sticla clavelin din Jura, butelia mică de Tokaji cu gâtul alungit sau constantiadin Africa de Sud.“ Aș deschide lista cu acest volum – despre Istoria sticlei de vin. E o carte apărută la noi la Editura Baroque Books and Arts, scrisă de Jean-Robert Pitte, între altele, președintele Academiei Vi­nului din Franța și, între 2003-2008, președintele Universității Paris Sorbona. O carte care face o istorie „din lateral“, cu un subiect-obiect în centrul său care cunoaște o evoluție spectaculoasă de-a lun­gul ultimelor secole.

Lângă vin, merge – nu-i așa? – și poezia. Aș opta pentru un poet mare și o poezie de mare anvergură – volumul cuiva des­pre care antologatorul acestuia, Marius Chi­vu, a fost foarte inspirat să considere că „Petre Stoica este, probabil, cel mai ma­re poet postbelic pe care nu l-ați citit încă“. Cartea pe care o am în minte se nu­mește Singurătatea noblețele ei, a fost pu­blicată la Editura Cartier din Chișinău și e de puțin timp în librăriile de la noi.

 


miercuri, 13 decembrie 2017

Poeta de anvergură națională și europeană, Nora Iuga, a fost distinsă cu Premiul “Petre Stoica”, la Timișoara


http://www.banatulazi.ro/poeta-de-anvergura-nationala-si-europeana-nora-iuga-a-fost-distinsa-cu-premiul-petre-stoica-la-timisoara/


Poeta de anvergură națională și europeană, Nora Iuga, a fost distinsă cu Premiul “Petre Stoica”, marți 12 decembrie, de la ora 16.00, în prezența a numeroși scriitori și oameni de cultură, în Aula Bibliotecii Universitare Timișoara.
Evenimentul a fost organizat de Uniunea Scriitorilor filiala Timișoara și Asociația Pax 21. În cuvântul său, poeta și traducătoarea, Nora Iuga, a vorbit de regretatul Petre Stoica și de relațiile pe care le-a avut cu el încă din studenție.

„Noi ne-am născut în același an. El era foarte blond, eu foarte brunetă. Această diferență coloristică nu ne-a apropiat. Pe Petre Stoica l-am cunoscut când eram studenți. Cred că ne-a atras faptul că am studiat amândoi limba germană. Mai era ceva: și eu și el, dar în alte registre, făceam o poezie neasemănătoare. El a descoperit în literatura noastră poezia culturilor și se debarasa pe cât putea de giuvaerurile lingvistice, de podoabe –metafore, comparații epitete. Era foarte modern în acest limbaj mai frust, mai curat și mai concret, care se poartă astăzi mai degrabă, decât atunci. Poetul Petre Stoica a fost un mare inovator. Eu voiam să readucem în memorie suprarealismul. Din cauza acesta am intrat în grupul oniric. Era unul foarte mic. Nu cred că eram mai mulți de șapte poeți foarte nebuni și foarte boemi, foarte turbulenți și foarte aroganți, foarte cu nasul pe sus și obrăznicuți, cum îi șade bine fiecărui poet tânăr. Printre noi au fost poeți cu adevărat buni. Noi am încercat să revoluționăm iarăși acel interminabil discurs realist socialist. Mi-ar fi plăcut să fiu muză nu poetă”, a povestit laureata din acest an.

Scriitorul Marcel Tolcea a vorbit despre semnificația Premiului Petre Stoica: “Premiul înseamnă perpetuarea memoriei celui mai important poet al Banatului, iar datorită numelor de mare rezonanță culturală ale celor care au fost premiați până acum arată că miza este una națională, pentru că Petre Stoica a fost un poet de anvergură nu numai națională, ci europeană. Petre Stoica a fost un om admirabil care merită admirația noastră.”, a subliniat Tolcea.
Alegerea noului premiat se face de către premiații din anii precedenți, împreună cu prof. Cornel Ungureanu, președintele Uniunii Scriitorilor filiala Timișoara.

Uniunea Scriitorilor din Timișoara și Asociația Pax 21 au acordat Premiul “Petre Stoica” 2017 poetei și traducătoarei Nora Iuga, marți 12 decembrie, seara, în Aula Bibliotecii Universitare a UVT.


http://www.ziuadevest.ro/uniunea-scriitorilor-din-timisoara-si-asociatia-pax-21-au-oferit-premiul-petre-stoica-2017-poetei-nora-iuga/


La manifestare au participat personalităţi ale vieţii culturale sociale și economice din Timiş și din București. Horia Gligor a deschis evenimentul și a precizat că prima ediția a avut loc în urmă cu șapte ani, iar de atunci premiul a tot “crescut”. Cu acest prilej, prof. univ. dr. Marcel Tolcea, care a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Petre Stoica, a povestit mai multe episoade inedite pe care le-a trăit alături de marele poet bănățean. Despre semnificația acestei distincții, autorul lucrării Eliade ezotericul a spus: “Premiul înseamnă perpetuarea memoriei celui mai important poet al Banatului, iar datorită numelor de mare rezonanță culturală ale celor care au fost premiați până acum arată că miza este una națională, pentru că Petre Stoica a fost un poet de anvergură nu numai națională, ci europeană”, a spus prof. Tolcea. Amintim că alegerea noului laureat se face de către premiații din anii precedenți, împreună cu prof. univ. dr. Cornel Ungureanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Timișoara.
Nora Iuga a depănat, de asemenea, amintiri despre Petre Stoica. „Pe poetul Petre Stoica l-am cunoscut când eram studenți amândoi. Noi ne-am născut în același an. El era foarte blond, eu foarte brunetă. Această diferență coloristică nu ne-a apropiat. Cred că ne-a atras faptul că am studiat amândoi limba germană. Mai era ceva: și eu și el, dar în alte registre, făceam o poezie neasemănătoare. El a descoperit în literatura noastră poezia culturilor și se debarasa pe cât putea de giuvaerurile lingvistice, de podoabe –metafore, comparații epitete. Era foarte modern în acest limbaj mai frust, mai curat și mai concret, care se poartă astăzi mai degrabă, decât atunci. Poetul Petre Stoica a fost un mare inovator. Eu voiam să readucem în memorie suprarealismul. Din cauza acesta am intrat în grupul oniric. Era unul foarte mic. Nu cred că eram mai mulți de șapte poeți foarte nebuni și foarte boemi, foarte turbulenți și foarte aroganți, foarte cu nasul pe sus și obrăznicuți, cum îi șade bine fiecărui poet tânăr. Printre noi au fost poeți cu adevărat buni. Noi am încercat să revoluționăm iarăși acel interminabil discurs realist socialist. Mi-ar fi plăcut să fiu muză nu poetă”, a spus Nora Iuga. În mod surprinzător, la manifestare a fost prezent și un reprezentant al mediului economic, Sebastiano Stoppa, un mare iubitor al poeziei lui Petre Stoica și al culturii române, directorul administrativ al Emiliana West Rom din Dudeștii Vechi, firmă specializată pe agricultură. „Eu sunt foarte pasionat de poezia scrisă de Petre Stoica, de cultura română în general. În Timiș și în Timișoara, există mulți poeți foarte talentați, iar dintre ei, iese în evidență regretatul Petre Stoica. Este un personaj emblemă al culturii bănățene. Prin acest premiu se scot în evidență adevărații scriitori și oameni de cultură ai României și ai Banatului”, a declarat Stoppa.
Amintim că până acum au mai primit această distincție Șerban Foarță, Dorin Tudoran, Ion Pop, Nicolae Prelipceanu, Ileana Mălăncioiu și Ion Barbu. „Foarte puțini poeți de azi – poeți venind dintr-un alt timp al literaturii – s-au apropiat de scrisul tânăr al Norei Iuga. Prezența vie la numeroase festivaluri literare, capacitatea de dialog direct, sincer, deschis, asumarea timpului trăit în poezie sau proză, în note de călătorie sau eseu au modelat scrisul mai tânăr. Cele mai vii întâmplări ale cărților Norei Iuga vin mai ales din partea criticilor de vârf ai ultimei generații. Desigur că ar mai fi nevoie de nuanțări și nuanțările vin din poezia înseninării într-o lume feroce”, a fost mesajul prof. Cornel Ungureanu.

marți, 12 decembrie 2017

Scriitoarea Nora Iuga, laureata „Premiului Petre Stoica” în 2017



Fundația Pax 21, în parteneriat cu Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, acordă, începând cu anul 2011, „Premiul Petre Stoica”.
Premiul se acordă, pentru întreaga activitate culturală, scriitorilor sau artiștilor de referință ai culturii române. Laureații „Premiului Petre Stoica” au fost, în ordine cronologică, Șerban Foarță, Dorin Tudoran, Ion Pop, Nicolae Prelipceanu, Ileana Mălăncioiu, Ion Barbu.  Pentru anul 2017, Juriul a hotărât ca „Premiul Petre Stoica” să îi revină poetei și traducătoarei Nora Iuga.
Ceremonia de acordare a premiului va avea loc în Aula Bibliotecii Universitare Eugen Todoran, marți, 12 decembrie a.c., de la ora 16,00. Prof. Univ. Dr. Petru Ștefea Președintele Fundației Pax.

duminică, 26 noiembrie 2017

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017




Celei care iese din apă (vol. "Pietre kilometrice, 1963)

din antologia "Singurătatea nobleței ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Acum ieși din apă, arătându-mi
culoarea soarelui, a mierii, a untdelemnului,
a pământului, toamna - îmi arati
culoarea veșniciei revărsate în mine.
Sprijinita ușor de ceva nevazut
capul ți-l arunci pe spate, ca pasărea diminetii
inainte de a-și începe strigătul dulce;
arcuit și lucitor ca o bucată de fildes
gatul tău întruchipează bucuria naturii.
Si apa se odihnește privindu-te,
in oglinzile-i pure ar vrea să te soarba
pana la trecerea amurgului. Dar captiva
imaginea ta se zbate în mine.
Pe o scară a vazduhului
sufletul meu ar luneca ne-ntrerupt
peste norul ce mai poartă conturul verzui
al cercului închis peste tine
cand ai coborât spre adâncimile apei.
O, umerii tăi de foc rotund,
pe gura, pe părul de aur, dintre coapsele netede,
fiecare picătură ascunde un soare mic -
un soare rostogolit peste anotimpuri
cu ceasornice oprite în coacere.
Din armonie descresti în armonie
si răsuflarea mea încremenește margean
pe buzele îndurerate de frumusețea
clipitei







Bătrânul podar ((vol. "Pietre kilometrice, 1963)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea nobleței ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Îl iubesc pestriţele păsări cu gâturi prelungi
trezindu-l înaintea zborului pe cursul apei, în jos
femeile îndreptate spre piaţa oraşului
cu coşuri grele pe cap. Îl iubeşte
drumeţul întârziat, cu faţă de bronz
în lumina felinarului ridicat...
Grăbit desprinde lanţul podului plutitor
arătându-le braţele-i arse de soare
pline cu ancore şi inimi tatuate frumos.
Nu ştie ce-i tihna şi nici nu o caută. Uneori
împingând pălăria de pai către ceafă
trece cu cineva sub sălcii cu mâţişori
vorbindu-i despre mersul stelelor şi recoltele noi
sau vechi bătălii din Galiţia
unde glonţul în atacul de noapte l-a nimerit în picior.
Ziua sa trece ca o ploaie înmiresmată.
Spune glume şi trudeşte pentru trecători,
fericirea drumeţiei le-o urează mereu.
Doar iarna cunoaşte odihna, iarna când toate
stau sub zăpadă, numai vulpea alergând pretutindeni
simfonia albului să nu fie prea monotonă.
Atunci fumează ghemuit lângă sobă
amintindu-şi o iubire frumoasă
sau vechi întâmplări cu hoţii de cai.
Adormind cu fruntea lăsată în linişte
i se pare că aude chemări de pe celălalt mal
dar nu-i decât gheaţa pregătită să plece
în sloiuri, departe...











Vechi târg în Banat (vol. "Pietre kilometrice, 1963)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea nobleței ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Ah, cai furtunoşi sau resemnaţi, cai de plug,
mângâiaţi pe bot, cǎutaţi pe-ndelete la dinţi,
cai goniţi în cerc sǎ se vadǎ cǎ nu sunt bolnavi,
şi armǎsarul ridicat în douǎ picioare subţiri
arǎtându-şi pântecul argintiu cu pale del foc –
şi nebunul privea mângâind nevǎzute obiecte,
copilul plângea ingrozit, uneori asculta
melodia flaşnetei monotonǎ ca zilele verii
ce-aveau sǎ nu mai revinǎ vreodatǎ –
ah, şi planetele papagalului nu spuneau niciodatǎ nimic
despre viaţa celor îngenuchiaţi cu pǎlǎria în faţǎ,
a celor lungiţi ca reptilele, veşnic cerând
banul coclit de sudoarea din palmǎ…
Strǎlucirea paielor risipite pe haine! Strǎlucirea
Pǎpuşii de turtǎ dulce culcatǎ pe braţ –
Şi chipul îmi fugea ca mercurul pe-oglinda
Pǎpuşii turtite… Şi trompetele lungi de carton
Anunţând cǎderea îngerilor în visele noastre
De copii purtaţi de vârtejul cǎluşeilor trişti!
Nebunul privea îndrǎgostiţii fotografiaţi
Lângǎ peisajul cu avion şi palmieri violeţi,
orbul cânta din vioarǎ un imn lui Dumnezeu,
râului în care neauzit cobora. Sprijinit
peste vise, bǎtrânul tǎcut ca un patriarh
vindea lipitori şi rǎdǎcini de lecuit milioane de boli,
nebunul ridica boabele porumbului strivite în praf
semǎnându-le-n ogoare pe cari numai el le vedea.
Mugetul taurului gonind cutremura o clipitǎ pe cei
Ce fumau vorbind despre recolte şi dragoste –
Sau blestemau şi râdeau şi plângeau
În zgomotul monedelor aruncate
Prin praf, pe tejghea…







Baladă cu trei vânători ("Miracole", 1966)
Petre Stoica - din antologia "Singurătatea nobleței ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017
Sunt numai stele prietenoase pe cer,
Inghetand, zăpada smaltuieste
campul ridicat în tangaj.


Trei vânători se întorc spre oras.
Tremurand departe, luminile caselor
pier în luminile stelelor - sau asa
li se pare celor trei vanatori
porniti să-și încerce norocul
cu mult înainte de zori.

Repede le îngheață aburii respiratiei,
pe fețe nerase, păianjenii gerului
tes o pânză prea fina,
imbracamintea lor impermeabila
s-a transformat în hermina.

Nici umerii nu-i mai dor.
Duc în tolbă câțiva iepuri,
si fazani care-n zbor
au fost rachete de aur, diamante și purpura.

Podetul rasuna
ca butoiul fără vin.
Ajungand printre salcii
se opresc obosiți - unul dintre ei
isi închipuie că vede miscand
o turmă de lei.

Unde e marginea orasului?

Cu litere de fosfor, subtiri,
stelele caligrafiaza cuvintele
pe cari cei trei vanatori
ar dori să le auda
in camere calde
cu miresme de brad și femeie.






Moment din copilărie ("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Manjiti pe obraji cu boabe de bozii
ne cățărăm pe grilajul ruginit
de unde privim
sarbatoarea din curte -


pe masa așezată printre dalii inalte
pahare și sticle cu dop de cocean
inconjura gramofonul pictat
cu îngeri zburând peste cai,

si discul se răsucește repede repede

in aerul toamnei plutesc funigei,
porumbeii venind și plecand
sunt explozii albastre,

din pâlnia de foc a gramofonului
cresc povești despre valurile Dunarii
si nouă acum ni se pare
ca oamenii din curte sunt veseli
fara să știm că sumedenii de ganduri
cu pietre ascutite
le bat întruna în tample

cineva se gândește la datoria de la Banca Albina
cineva se gândește la soția bolnavă în pat
cineva se gândește la inundația de anul trecut
cineva se gândește la viile distruse de filoxera

si discul se răsucește repede repede

aerul e plin cu pleavă, cu viespii
ce coboară și sug din perele strivite în prag
si cad apoi în apa verzuie din jgheab

si discul se răsucește repede repede

iar noi privim fermecati;
cand pași se aud venind către noi
fugim și ne ascundem în sant,
ne spunem că odată și noi vom fi mari
si atunci vom cumpără gramofoane cu pâlnie de aur
si ascultăm cât vrem
povesti minunate...






De pe vremea filmului mut ("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Aşteptăm gâtuiţi de emoţie.
În sală e miros de tutun şi carbid.
Lovim puternic din palme; deodată
lumina se stinge şi uşile se închid.


Pe pânza ca o batistă uriaşă de doliu
apar maimuţe, lei, rinoceri,
admirăm piramidele grave
şi faraonii dezgropaţi din tăceri.

După pauza de zece minute
vasul Titanic se scufundă-n ocean
în timp ce orchestra adunată pe punte
suflă din alămuri cu mare elan.

Ni se arată şi războiul cu burii,
vedem explozii, arme, râuri de sânge.
Cu fitilul aprins trece suspinul prin sală,
lângă tata cineva plânge.

Ieşim cu felinarele în stradă,
lacrimi ne curg întruna pe faţă.
Nimeni nu vorbeşte pe drum.
Florile salcâmului sunt stele de gheaţă.




 Caii ("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Caii galopează spre mine,
se adună inspumati
la poartă poemului.

Le arunc trifoi și fân - fiecaruia
ii leg la grumaz saculeti
cu ovăz din cel mai bun.

ii duc la jgheabul din drum:
beau însetați și necheaza și-și scutura
stelutele de apă adunate pe bot.

Sunt caii mei. Niciodată nu pot
sa-i uit...

Cu ei plecăm călare spre luminile vantului,
cu lancia mă aplecăm să ucid
balaurul venind din icoana.

Vara îi duceam la scaldat,
capetele lor înălțate din apa
straniu pluteau, că butucii
porniti din preistorie.

Ei trăgeau căruță de foc a nuntasilor,
iarna sania o ridicau în vazduh
ametiti de clopoțeii atinsi
de diavolii cu duh de zapezi.

O, într-o zi i-au mănat în piata
la Târgul Mortii.
Pe pielea lor de atlaz
soldatii imprimau hieroglife de jar
si caii au fost așezați în vagoane și dusi
sa le mănânce ochii
pasarile cu pene de tus.

Ii recunosc, sunt caii mei, banateni...

Stau la poartă poemului,
le mângâi coamele aeriene
si despărțindu-mă de ei
le bat potcoave de aur
sa revină cu urme sfinte
in amintirile mele.






Frizerul (("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Pornea dis-de-dimineață cu lădița sub braț,
ciocănea discret în geam până când auzea
o tuse ușoară, un răspuns mormăit...
Povestea ce s-a-ntâmplat peste noapte în sat,
afla cine se duce la târg să cumpere cai,
cine se căsătorește curând, cine s-a spânzurat.
Era calendar; știa prețul porumbului nou;
nimeni nu punea ventuze mai bine ca el!
Cu pămătuful ca o crizantemă-nfoiată
arăta un punct în aer - și vorbea, și vorbea...
Mie îmi plăcea când pulveriza odecolon.
Acoperit de zăpadă și ploaie, tras între umeri
alerga cu lădița din casă în casă...
De sărbători felicita familia întreagă,
deseori era poftit să rămână la masă.
Duminica după-amiaza îmbrăcat în haine negre
juca popice sau farbel cu cărți ungurești,
mândru cerceta pe fiecare parte: - Da,
eu v-am făcut frumoși, cu briciul și cu priceperea mea!
Afla el primul noutățile din sat.
Nimeni nu s-a supărat vreodată pe el -
pe toți i-a făcut pentru o zi, două, frumoși,
tuturor le-a spus taine la ureche
dimineața, aplecat peste capete somnoroase
cu briciul ascuțit și lucios...







Vecinul nostru ("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Vecinul nostru, rudă îndepărtată a mamei,
a fost marinar la Pola.
Răsucindu-şi mustăţile îngălbenite de tutun
se laudă c-a stat pe catarg printre păsări,
că a făcut în Marea Adriatică baie -
toate fetele din portul vestit îl iubeau
doar pe el, bărbatul înalt, bărbatul spătos...
Despre orice s-ar vorbi la marginea şanţului
el aminteşte : "să ştiţi, am fost marinar"...
Celor ce râd socotindu-l bătrân mincinos
le arată pieptul cu peşti şi colaci de salvare
acoperite cu linii strâmbe : Pola - 1906.
Trec zile şi trec anotimpuri să lase
urmele altor vremi. Tot mai des
îl aud pe vecinul nostru spunând trecătorilor :
- Să ştiţi, am fost marinar...







Moment romantic ("Miracole", 1966)
Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017
Era o zi senină de vară, când menta
colorează în verde lumina,
iar ei erau cu toţii veseli,
erau puţin înroşiţi de vin şi emoţie
(îmi amintesc : erau cu toţii uşor ameţiţi),
au ieşit împreună în curte,
pe gard au pus un covor (să nu-i vadă
moartea ascunsă în ochii vecinului!)
şi fotograful i-a aşezat după un fel consacrat
(bunicul, de-abia sosit din America
desigur, în mijloc, pe scaunul nou!). Şi-apoi
fotograful a bătut din palme iar ei au zâmbit,
aparatul Agfa a ţăcănit discret
şi cu toţii au răsuflat uşuraţi
şi au spus:
"O, azi e-o zi minunată, să bem mai departe" ;
şi au ras şi au cântat
(Îţi mai aduci aminte, doamnă
şi în fânul de curând cosit),
au cantat si deodată, spre seară,
cerul s-a umplut de nori şi de fulgere
şi a coborât o ploaie torenţială
şi inundaţia i-a înghiţit pe toţi...








Calendarul îngălbenit ("Miracole", 1966)
Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017
Previziunea timpului:
ploaie soare lapoviță,

apicultura, programul
vântului: prepelițe, iepuri-vulpea
tot anul,
Lindbergh(zborul peste ocean),
zilele postului mare,
istorioare de consumat la gura sobei
și pilde ambalate în celofan
-per aspera ad astra-
și iarăși previziunea timpului
și totuși, bunica a murit






Balada păpușii ("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017


După miezul nopții
păpușa coboară din landou
și hoinărește prin cameră
fragilă că un ou


Dansează cu pași de ceară
și râde cu moliciuni de vată.
Se așează ușor pe o mușcată
și extrage carminul
să-și pună viață
in obrajii ei de moartă.


Admiră picturi cu pepeni și iepuri,
curioasă intră în abisul oglinzii:
o intamoina cu ură
ochii din timpul zilei
dar ea nu-i înjură.


Păpușa se-nalță-n fereastră,
înmărmurită privește cerul
și aflând de lumina stelelor
plânge și plânge

și plânge cu lunecări de arcuș -
până vine pisica
și-o sfâșie
lăsând pe covor rumeguș.





 Din copilărie ("Alte poeme", 1968)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

De pe crengi curg fire subțiri de staniol

Bunica răsfoiește calendarul nou
citește că la anul nu vor fi șoareci pe câmp
și ne spune că un frig atât de mare
nu s-a mai pomenit de cinzeci de ani

"Doamne, dă-ne sănătate și belșug
Doamne iartă-i pe păcătoși"

Vrăbiile dansează mecanic pe bălegar
din grajd izbucnesc întruna comete de aburi
și caii necheaza la fel ca în basm

Roata fântânii cântă bucuria teama speranța

mama îndeasă paie multe in cuptor
ca să fie cald pentru seara crăciunului
da, în cameră e miros de brad luminos

nucile, aurite, sunt nasturi de pe hainele îngerilor
câte sclipiri duioase o, și câte lumânări colorate
iar merele au crescut în grădinile raiului
așa ne spunea bunica - ea le știa pe toate

Roata fântânii cântă bucuria teama speranța

Câinii iadului latră și deodată
din întunecate oglinzi de grădină
ies irozi cu tiare albastre galbene roșii
vocile cad peste moarte cu săbii groase de lemn
vocile care ucid balauri ascunși
poate chiar în sufletele noastre

Și nouă ni se face milă
de pruncul din ieslea pe care o poartă prin străzi
prin frigul cum nu s-a mai pomenit
de cinzeci de ani

"Doamne, dă-ne sănătate și belșug
Doamne, iartă-i pe păcătoși"

Roată fântânii cântă bucuria teama speranța

Bat clopotele undeva pe pământ






Șopron ("Alte poeme", 1968)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Copilul întră speriat,
tărâmul fantomelor rămâne afară
în inimi și-n iadul fântânii, în alunii intunecosi
dindaratul grădinii,

aici e-o împăcare caldă, un cântec
cu glas de rumeguș, o bucurie naivă,

brusc se face lumină de rai,
rândunica țâșnește frumos de sub grindă
și se duce la Dumnezeu ca să-i spună
un psalm de argint,

aici sunt inelele și literele de metal
pentru hamurile uscate ca șerpii
de pe drumurile verii,
sunt clopoțeii - sufletul lunii decembrie, sunt
potcoavele rupte, care par niște inimi ciobite,
sunt o mie de obiecte rămase de la străbunici -
oare mai pot folosi la ceva?

Aici e felinarul orbit de treizeci de ani,
e presa pentru storsul strugurilor -
așteaptă să se umple fagurii toamnei,
atunci din jgheabul ei va curge mustul, ofrandă
pentrul sfântul Dionisos
care hoinărește din sat în sat și discută cu țăranii
prin cârciumi,

aici e coasa și grebra, sunt toate uneltele
pentru rastignitul porcilor, iarna
într-un colț picoteste roata de tors a bunicii -
este o lume care moare într-un anotimp
și reinvie în alt anotimp
ca până la urmă să nu mai reînvie niciodată.

Aici, ziua veghează rândunica,
noaptea veghează luna care-și vâră craniul palid
pe ferestruica de sus.

Aici, sub prag
e îngropată inima mea de copil.







Vine circul ("Alte poeme", 1968)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

foto: Cosmin Bumbut

Vine circul Vine
pe roţi albastre şi roşii
pe roţi de frunze şi fum

Pe case din scânduri cenuşii pe nave
înaintând prin valuri de praf
circul se îndreaptă spre orăşelul nostru tihnit
aduce o lume de vise încuiate în lăzi
cu inele cu greutăţi şi cuţite

Vin pentru serile iluminate cu lămpi de carbit
orchestra cu alămuri va cânta puţin răguşit
marşuri bavareze arii de operă
şi cineva imitându-l pe Chaplin
schimonosit ca în faţa morţii
va săruta pe covorul de rumeguş
aripile artei sale căzute

Vine circul
din casele pe roţi prin hublourile cu flori de mătase
iese fumul bucătăriei
care murdăreşte aurul toamnei din pădure
printre poneii obosiţi aleargă câinii flămânzi -
prietenii artiştilor flămânzi

Iată-i intră în orăşelul nostru credincios
- aici unde oamenii spun că artiştii sunt deberdei
aici unde o fată care s-a dăruit iubitului
a fost alungată cu pietre -
intră pe străzile atât de curate
melancolica maimuţă îi salută pe toţi trecătorii

O femeie la fel de frumoasă ca Greta Garbo
- femeia circului -
se dă cu roşu pe faţă
şi duce trompeta spartă la buze
vestindu-i pe oamenii orăşelului nostru
că mâine seară
îngerii şi diavolii vor dansa pe pământ

La marginea orăşelului nostru cinstit
e coborâtă ancora artei
 O gară ("Melancolii inocente", 1969)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

foto: Cosmin Bumbuț

Brusc mor greierii aparatului Morse

a trecut și ultimul tren personal
în urmă a rămas o tristețe
de iască de ceară de păcură

la etajul enigmatic în geam
mușcatele cu ochi mărunți de mărgean
pândesc un nou eveniment

pe cărare vine bicicleta factorului poștal
aduce hârtii cu semne de moarte
și fruntea șefului de gară
tresare din somn milenar

sub pulberi fine
cu brațele deschise ca aripile albatrosilor
fetele hingherului aleargă pe șine
ele își pierd echilibrul
și cad într-un hău nevăzut

treptat-treptat pe cer crepuscular
apar bărci roșii în cari
cască lei cu boturi de foc

leii îl înghit pe șeful de gară
care se gândește la o partidă de poker
sau își amintește ceaiul de mentă
din seara precedentă

la etajul enigmatic
unde plâng mușcate cu ochi de mărgean
degetele unei zane
sărută clape dulci de pian

aleluia
 De profundis (I) ("Melancolii inocente", 1969)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Vecinul cu cap de vulpe cântă din clarinet
în faţa verandei cu mult portolac dansează pitici -

sunt clipe duioase nici nu simt
cum în gură mi se topeşte bomboana de menta cainele îmi linge cu credinţă picioarele

citesc o carte groasă despre îngerii morţii
mă întrerupe bunica îmi aduce agrişe -
în grădină sunt şerpi şi comori îngropate de turci
aşa îmi spune bunica speriată

este o după-amiază sfânta şi caldă
curând izbucnesc duhurile oţetarilor râioşi
câinele îmi linge cu credinţă picioarele

funcţionarii de la primărie
dorm cu muşte roindu-le pe gură
şi-n somn iscălesc cu cerneală violetă
propria lor avansare

hingherii târăsc un cal cu nările pline de lintiţă
copiii trag cu praştia în corbii la pândă
şi corbii se prefac în cenuşă

plictisit frizerul se rade a două oară
în aceeaşi zi apoi de unul singur joacă domino

spre seară fulgeră peste munţii din cer
pitpalacul înnebuneşte-n trifoi Trenul
aduce o fată studiază canto la conservator
sub pălăria largă zâmbeşte chipul Ofeliei
nopţile se anunţă cu febră

vecinul cu cap de vulpe cântă din clarinet
beau răcoarea câmpului Rugineşte Christul de tablă
între două drumuri : spune-mi
pe care din ele mă pierd?





 De profundis (II) ("Melancolii inocente", 1969)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

foto: Cosmin Bumbuț

Mă culc de-abia când alţii se şcoală
veghiez conclavul morţilor în grădina Morţii
sosesc din fântâni din ziduri din poduri Vin
cu foşniri selenare şi pleacă pe aripi de cocoşi

ascult nechezatul calului zăvorât în pământ
e-o lungă înjunghiere în inimă
departe cineva respiră greu şi adânc
cu însumi mă înăbuş acum

din eleşteul lunii curg în fereastră bancuri de peşti
în otrava oglinzii din cameră
peştii plutesc cu burţile-n sus

aud grinzile sărind din încheieturile vechi
prin tavan cad şoareci Liliecii
izbucnesc spre mine ca nişte mici meteori
şi pe muchia streasinei leagănă sprinten
copilul vecinului, mort

soldatul pierit la Piave coboară dintr-un portret în culori
îmi pune mâna pe umăr şi mă roagă şoptit
să-i dau o bucată de pâine:
n-a mâncat de cinzeci de ani!

se înfiripă zgomote care de-abia înspre zori
au sânge de zgomote Doamne scrâşnetul uşii
este un geamăt al lumii -
nemărturisit şi acuns în pietre spălate de foc

şi când se scoală cu toţii iar clopotul
anunţă naşterea luminoasă a graiului
şi satul pluteşte în fumul laptelui ars
plec în somn şi purificat mă închid
în fluturii rechemaţi în unghiere






Florile de hartie ("Melancolii inocente", 1969)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

foto: Cosmin Bumbuț

Florile de hârtie din atelierul fotografului bătrân
le îndrăgesc soldaţii şi mirii care vin aici în caleşti de-mprumut
aici unde florile sunt pururea vesele

dar flori de hârtie stau părăsite pe dulapul spălătoresei
plâng în tăcere printre cutiuţe pătate de muştar
zadarnic aşteaptă o mângâiere - agonizează
lângă ceasul desteptattor care nu mai deşteaptă nimic

şi sfinte-s buchetele din geamul cu amurg
unde o femeie visează încă să se mărite şi
timpul o priveşte cu ochi de cărbuni
şi ea nu ştie că-i albă demult

din câte răni plânge lumea!

şi florile bâlciului suavele flori
pline cu polen de pucioasă
sunt câştigate la ţintă şi puse
pe pieptul poetului care s-a sinucis
pentru că lumea îl voia cuminte

toate au crescut în serele umilinţei
lumina au primit-o de la lămpi afumate
ca să fie adevărate podoabe
pentru cei trăind cu fantomele

vai, noaptea iubirii lângă noaptea florilor de hârtie!
(când mor aşezaţi-mi şi mie-n sicriu
flori de hârtie crescute lângă inima lui Hristos
acolo în casele mici)






La scufundarea vasului Titanic ("Melancolii inocente", 1969)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

foto: Cosmin Bumbuț

Bila albă tocmai se îndrepta spre bila roşie
era ultima lovitura dintr-o partidă de biliard
brusc bilele s-au smuls îndărăt

brusc s-au stins şi luminile roz, de pluş
credeam că-i o farsă aici pe Atlantic
masa plutea ca la o şedinţă de spiritism

pasagerii începuseră să alerge pe punte
era o turma de gazele gonită de un tigru nevăzut
poate printre noi apăruse o hidră

eram cu toţii fiii miraculosului veac douăzeci
încrezători în forţa aburilor în iubire şi sport
eram cu toţii mistuiţi de jarul
valsului Fascination

am fugit pe punte cu tacul în mână � nu stiu de ce
poate să mă apăr de beznă � nu ştiu
chipurile pasagerilor era marmoreenele măşti
de la balul din palatele morţii

unii alergau cu jobenul în mână � nu ştiu de ce
poate să se apere cu ele de beznă � ca mine
cineva ducea sub braţ o casetă cu bijuterii
caseta părea un alb sicriu de copil
cineva târa dupa el un olog
cineva îşi smulgea părul din cap şi părul lua foc
cineva zbura cu aripi de liliac uriaş
uitaserăm că plutim pe ocean
că suntem numai păienjeni pe firele subţiri ale lumii

îmbrăcaţi pe jumătate goniţi din culcuş
îndrăgostiţii se lipeau unul de altul
de parcă veneau calareţii sălbatici să-i târască în stepele lunii

căpitanul vasului veghea coborârea solemnă
în criptele apei dar căpitanul murise încă de ieri
poate murise într-o veche bătălie navală
poate era amiralul îngerilor negri din cer

era un tumult de parcă veneau barbarii
să stingă luminile cu gaz aerian ale veacului douăzeci
să-i fure altarele şi toate ideologiile
să-şi lase urina în pinacotecile sale
să-i siluiască fecioarele

dar nu erau decât valurile, maiestuoase
în nepăsarea lor noi eram doar păienjenii
tremurând pe firele subţiri ale lumii

pe punte capela sufla din alămuri eroic
marşuri de nuntă arii de paiaţă valsuri de moarte
cu Verdi a căzut şi ultima pagină
sărisem în apă cu tacul în mână � nu ştiu de ce

apoi am rămas în singurătate
neputincios şi speriat asemenea primului om
în peşteră � dupa facerea lumii

planetele îmi picurau stilete în ochi
lângă mine cădeau meteorii groazei
veniră însă şi zorile sfinte
înălţând un imn de triumf
după drumuri lungi cu alţi corăbieri
am revenit norocos în Ithaca

de atunci în grădinile lumii s-au născut şi alţi filozofi
s-au scufundat şi alte vase s-au scufundat
ţări în supunere au pierit ideologii şi statui-şi zorile
au mângâiat ruinele fumegânde rănile calde

şi azi regret partida de biliard
în care urma să fiu victorios
când bila albă se îndrepta spre bila roşie
şi brusc cele două bile s-au smuls îndărăt
 Poem umil ("Melancolii inocente", 1969)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

O masă părăsită
paharul răsturnat
pete de vin
Doamne cineva a plâns
cineva s-a gândit la moarte
cine - poate chiar eu



















 Bărbații elecronici ("Melancolii inocente", 1969)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Dimineața bărbațîi electronici își beau cafeaua cu lapte
se parfumează își atârnă la piept decorațiile
și pleacă la vernisajul pictorilor sosiți de pe lună
mai târziu își pun costume supraelastice
și plonjează într-un bazin de înot
după-amiază își vizitează rudele sărace
din azilul degradatilor tehnic
cei mai activi dintre ei
participă la ședințele foștilor combatanți
pentru transformarea omului în mașînă electronică

seara se prezintă la petreceri suave
joacă table și dansează polka (se spune
că moda revine mereu)
și când obosesc îl comentează pe Joyce
ori pun la cale o banală farsă atomică

din două în două săptămâni declară război
bărbaților electronici de rasă inferioară
pe prizonieri îi trimit în lagărul de fiare vechi
noaptea fac dragoste cu doamnele electronice
aducând pe lume un soi de furnici
dar conform legii selecției
cei mai buni dintre ei vor zămisli rinoceri





 Și când ne trezim ("O casetă cu șerpi", 1970)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Plouă argintiu şi toate se înnegresc
şi lemnul crucii şi chipul tău de fecioară
perdeaua atârnând afară putrezeşte - e steag
de doliu albinele au băut polen otrăvit
vine seara cu lumini de mucegai şi rugină
cresc negri bureţi pe indicatoarele drumurilor
şi bâjbâind intrăm deodată în somn
ploaia ne întunecă până şi stelele din vis
dormim îmbrăţişaţi ca să nu rătăcim
şi când ne trezim e iarnă de mult
memoria noastră neagră naşte pietre albe
eşti încă tu şi foarte palidă mă întrebi
de ce acum




 E timpul beatitudinii ("O casetă cu șerpi", 1970)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Noapte bunã fericire şi trage zãvoarele grele
sã nu între furnicile vietãţile acestea blindate
îţi mãnancã idealurile trage perdelele jupoaie pielea
lupului din oglindã ora e foarte mentolatã foarte altfel
luna îşi înfoaie coada verzuie sub plãpumi uzate
bãtranii cãsãtoriti recitã alfabetul e timpul beatitudinii
ascultã cum îţi creşte barba de cupru în hăţişul ei
apostolii aruncã sãmanta încercãrii mai ştii
poate în zori te şcoli rãzvrãtit dar fii fãrã grijã
potopul se amânã cu câteva zile cisternele
sunt incã pe drum







Spre rozmarinul din basm ("O casetă cu șerpi", 1970)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Suntem iarăşi la ţară
îţi aduc în casă lemne apă dovleci
câinele vrea să-şi împartă visul cu noi
dar aţipeşte lângă focul de peşteră sfântă
aprind lumina şi o clipă eşti zâna din icoană
şi fiindcă e toamna miroase a petrol lampant
iar merele de pe scrin au gust de veşnicie
până târziu citim din calendare vechi
totul e galben sau cafeniu şi nespus de uitat
noi înşine suntem litere în sicriele păgânilor
dar nu te speria – curînd nechează caii
înhămaţi la sania din fotografia de sus
şi ne vor duce prin câmpul alb
spre rozmarinul din basm






 În jurul unui gheridon ponosit ("Bunica se așează în fotoliu", 1972)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Dacă rămâi la fel de gingaşă ca în luna de miere
deschid revista cenuşie depusă în bazarul din scrin
şi-ţi cumpăr corsetul oferit cu îndemnuri naïve
în reclama publicată în urmă cu aproape nouă decenii
trupul tău va cunoaşte o sărbătoare fără sfârşit
şi toate femeile moderne din oraşul nostru gentil
vor afla cu invidie de cadoul meu cumpărat
de la casa de mode a moliilor mici de argint
apoi plecăm pe o insulă pustie şi-n mijlocul ei
ne lăsăm filmaţi în jurul unui gheridon ponosit
tu în chip de Diana iar eu cu mustăţi preluate
de la cel mai frumos străbunic





 Sambelan la curtea coniacului ("Bunica se așează în fotoliu", 1972)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

lui Mircea Scarlat

Doamne cât de trist am fost aseară
literele mele au luat-o razna prin ploaie
m-a salvat în cele din urmă credeţi-mă
amintirea unei vieţi trăite de mult
eram şambelan la curtea coniacului
scriam partituri de dragoste şi iarna
mă duceam la french cancan pe atunci
stăpâneam şi aerostate cu heliu parcă mă văd
suflând în trâmbiţă deasupra oraşului
în prezent sunt un biet poet premiat
cu frunze de urzici Doamne cât de trist
am fost aseară pe când alergam prin ploaie
după ultima literă





 Unde urzicile cad copleșite ("Bunica se așează în fotoliu", 1972)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Plantaţi-mi crucea acolo unde cărările se opresc
în cimitirul fiarelor vechi unde urzicile cad copleşite
şi unde nimeni nu vine pe amurg cu pălăria în mâna
să murmure rugăciuni pentru fiica fecioara pierdută
nu am merite merinde nu am bust am brusturi sunt numai
o aripă târâtă cu moleşeala tunurilor în ploaie
sunt numai un ochi obosit de atâta privit spre treptele
urcate de sorii pantofilor voştri la urmă urmei
aruncaţi-mă oriunde furnica sau capra vecinului
mă caută oricând





 Poposind în ultima gară ("Bunica se așează în fotoliu", 1972)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

foto: Cosmin Bumbuț

Zăpada se topeşte asemenea incrancenelilor mele
în schimb soseşte primăvara pe roţi de staniol
în grădină vor creşte morcovi mărar şi lăptuci
şi alte legume mai puţin metafizice în schimb
din pieptul meu va ţâşni palmierul alcoolului
umbră cui să-i ţină? seara poposind în ultima gară
pe adresa ta voi trimite o telegramă în care
te sfătuiesc cum să procedezi cu penarul meu
ce ascunde boabele de orez de pe vremea
când studiam umilinţa doar ştii prea bine
te uram şi atunci

Un poet retro al timpului său Marius CHIVU





















 Petre Stoica, Singurătatea nobleţele ei, selecţie de Marius Chivu, fotografii de Cosmin Bumbuţ, Editura Cartier, 2017.
Petre Stoica (1931-2009) este cel mai mare poet postbelic pe care, probabil, încă nu l-aţi citit. Eu însumi l-am descoperit tîrziu, citind întîmplător unul dintre ultimele sale volume de poezie, o carte subţire cu poeme de(spre) bătrîneţe. Eram tînăr şi aş fi putut rata întîlnirea, dar versurile sale au rezonat în locuri interioare pe atunci încă necunoscute mie. I-am căutat cărţile mai vechi prin anticariate, iar la un moment dat l-am şi cunoscut în timpul unui festival literar şi am schimbat cîteva vorbe. Încă nu-i cunoşteam opera foarte bine şi am continuat să-l citesc pe sărite, astfel că, lucrînd pentru antologia de faţă, am avut revelaţia unui poet încă şi mai mare decît îmi imaginasem, unul dintre cei mai importanţi ai deceniilor ’60-’80.
Mi-am format gustul de cititor de poezie citind ediţiile în cîte două volume din poezia universală traduse în colecţia „Biblioteca pentru toţi“. Aşa se face că, de fapt, îl citisem pe Petre Stoica cu mult înainte de a-i cunoaşte propria poezie în postura sa de traducător din lirica modernă germană şi scandinavă (Poezia germană modernă, Poezia austriacă modernă, Poeți ai expresionismului sau Poeme din lirica secolului XX sînt doar cîteva antologii traduse de el, în colaborare, în anii ’70). Iar acesta poate fi unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut întotdeauna acest poet cu un stil familiar şi totuşi altfel, în măsura în care expresionismul german s-a suprapus prozaismului melancolic balcanic.
Petre Stoica a scris ca nimeni altul despre obiecte şi animale, despre timp şi natură, despre singurătate şi bătrîneţe. O poezie deopotrivă a micilor miracole domestice şi a marilor drame umane, care a conturat un univers al lucrurilor mărunte şi al obiectelor vechi, al fiinţelor fragile şi al personajelor dispărute, al tabieturilor personale şi al manifestărilor naturii, al ritualurilor cotidiene şi al micilor sărbători, cu momente schimbătoare de lumină, nelinişte şi reverie. E multă candoare, delicateţe, graţie, ironie şi melancolie în versurile sale de o simplitate uneori copleşitoare. Provincia, pădurea, cătunul, gara, birtul, prăvăliile, podurile caselor, albumele vechi de fotografii formează geografia poemelor sale: locuri marginale sau tranzitorii, retrase sau restrînse, ascunse sau uitate. El însuşi s-a definit prin contrast şi excludere: „Atîţia doctori în drept atîţia profesori de gălăgie / atîţia pantaloni călcaţi impecabil / cartea mea de vizită e-o petală de iasomie“.

... "Poet din familia unor Adrian Maniu, Leonid Dimov sau Emil Brumaru. Petre Stoica face figura unui boem anonim, deopotrivă domestic și oniric, intim și suprarealist, comic și grav, care descrie peisaje și scrie elegii în spații desuete și periferice. E un poet retro în mijlocul unui univers vintage, sensibil la schimbarea anotimpurilor, trecerea timpului, degradarea obiectelor, desfășurarea singurătății și apoi a bătrâneții. De aceea, în ciuda instrumentarului banal și a cheii minore, poezia sa este doar aparent umilă. Cu o simțire de Bacovia și Blecher și cu o privire de Bruegel și Magritte, Petre Stoica este un poet ceremonios și grav, uneori tragic, desori metafizic, amestecând stranietatea, delicatul și derizoriul cu fine tușe de umor: "Și ce dacă sunt adeptul ceaiului de sunătoare? / și ce? înseamnă oare că nu am dreptul să număr / petecele de pe fundul istoriei?" Exilul interior și în natură, predilecția pentru trecut și nostalgia imperială, fascinația pentru lucrurile lipsite de grandoare și elogiul anonimatului, toate acestea au avut, în epocă, și o nuanță politică. De fapt, la o lectură atentă, observi că practică subtilitatea ca subversiune și o anume dedublare, așezând întotdeauna aparențele și esențele între oglinzi pentru a conferi adâncime și a spori sensurile, pentru a da greutate sau acuitate perspectivei sale. Precum în acest faimos distih-polaroid al poemului: "O furnică traversând nepăsătoare / tăișul securii".
Un aspect cu adevărat unic este ecologismul lui Petre Stoica. Nici un alt poet român nu a fost atât de sensibil la degradarea naturii sub impactul uman și la mișcările animalelor sălbatice, la pericolul nuclear, poluarea și alienarea din cauza tehnologiei. Multe dintre versurile sale sunt adevărate elegii ecologice, iar dacă le adăugăm și elogiile aduse bicicletei, ne-am putea gândi că Petre Stoica este un poet retro mai actual și mai relevant ca oricand.
E timpul ca vechii cititori ai lui Petre Stoica să-l reviziteze încântați, iar cei noi să-l descopere cu uimire și să-l intampine cu un potop de simpatii."

Marius Chivu prezinta antologia "Singuratatea nobletele ei" - Petre Stoica, Gaudeamus noiembrie 2017

Petre Stoica - "Singuratatea nobletele ei" (2017) Poeme culese de Marius Chivu, fotografii de Cosmin Bumbut, Ed. Cartier



Mii de multumiri Marius Chivu, Emilian Galaicu-Păun, Cosmin Bumbut, Gheorghe Erizanu si Editurii Cartier pentru minunata antologie! - cu Marius Chivu, Cosmin Bumbuț, Emilian Galaicu-Paun, Gheorghe Erizanu şi Editura Cartier.

duminică, 5 noiembrie 2017

Din 14 Noiembrie 2017, o noua antologie Petre Stoica: "Singuratatea nobletele ei" (antologator: Marius Chivu), Ed. Cartier



Marius Chivu:

Petre Stoica este, probabil, cel mai mare poet postbelic pe care încă nu l-aţi citit. Eu însumi l-am descoperit târziu, citind întâmplător unul dintre ultimele sale volume de poezie, o carte subţire cu poeme de(spre) bătrâneţe. Eram tânăr şi aş fi putut rata întâlnirea, dar versurile sale au rezonat în locuri interioare pe atunci încă necunoscute mie. I-am căutat cărţile mai vechi prin anticariate, iar la un moment dat l-am şi cunoscut în timpul unui festival literar şi am schimbat câteva vorbe. Încă nu-i cunoşteam opera foarte bine şi am continuat să-l citesc pe sărite, astfel că, lucrând pentru antologia de faţă, am avut revelaţia unui poet încă şi mai mare decât îmi imaginasem, unul dintre cei mai importanţi ai deceniilor ’60 – ’80.”

duminică, 22 octombrie 2017

Unicul muzeu al presei din țară, la ceas aniversar - Eugen Rogojan la 22. octombrie 2017


Se află la Jimbolia, iar în aceste zile a împlinit zece ani de existență. Muzeul Presei „Sever Bocu” a fost înființat în 2007 de regretatul poet și publicist Petre Stoica.


„Un muzeu de 10…ani” a fost motto-ul întâlnirii de vineri, 20 octombrie 2017, de la Jimbolia, județul Timiș. Primul deceniu de existență a singurului muzeu al presei din România și Europa Centrală și de Est a fost marcat printr-un eveniment care a reunit o serie de nume marcante ale presei bănățene – și nu numai.

Au fost prezenți reprezentanți ai unor publicații precum Revista 22 (București), Revista Sinteza (Cluj-Napoca), Adevărul (București) sau Banater Zeitung (Timișoara) dar și profesori universitari din țară și străinătate. Întâlnirea de vineri a debutat cu un microrecital de vioară și acordeon oferit de artiștii Laura Roman și Marko Ristić.

„Nu a colecționat pentru el”

Discuțiile au fost precedate de un moment de reculegere în memoria lui Petre Stoica, cel care a lăsat în urma sa, pe lângă textele valoroase, și o colecție incredibilă de publicații din spațiul românesc. Sala de conferințe a muzeului, devenită neîncăpătoare pentru cei prezenți, a amuțit timp de un minut în amintirea celui care a fost „un om care a colecționat nu pentru el, ci pentru ceilalți”, așa cum l-a descris prof. dr. Marcel Tolcea.

Invitat din SUA

Printre alții, au luat cuvântul primarul orășelului timișean, Darius Postelnicu, prof. dr. Marcel Tolcea și prof. univ. Brîndușa Armanca, aceasta din urmă moderând și dezbaterea prin care s-a încercat a se răspunde la întrebarea „de ce moare presa scrisă?”. Invitat special a fost dr. Peter Gross, timișorean stabilit la vârsta de 13 ani în SUA, actualmente profesor al Universității din Tennesee, Knoxville. 

Nu printul, ci calitatea…

În urma dezbaterii s-a ajuns (și) la concluzia că presa scrisă nu este afectată de mediul online doar prin faptul că dispare suportul tipărit, ci – mult mai important – prin dispariția calității actului jurnalistic. Cei prezenți au căzut de acord că odată cu dezvoltarea „world wide web”-ului, cea mai afectată de viteza cu care circulă informația -fie ea reală ori falsă- este calitatea presei. „Datoria unui ziar care apare în continuare în format fizic, nu doar online, este să publice materiale ample, anchete, interviuri, investigații – și nu știri. Locul știrilor este în online”, au concluzionat cei de la pupitru.
O colecție imensă
Din colecția Muzeului Presei „Sever Bocu” din Jimbolia fac parte valori cu greu cuantificabile, cum ar fi „Albina Românească”, „Gazeta de Transilvania” sau „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, cuprinzând publicații de la începutul secolului XIX până în zilele noastre.
Miile de ziare și publicații în limbi precum româna, maghiara, germana, sârba, franceza, engleza, bulgara, rusa, ucraineana, croata, italiana, ebraica sau turca, ar trebui să facă din acest muzeu un mic sanctuar al jurnaliștilor și istoricilor români, dată fiind valoarea incomensurabilă a colecției. Din păcate, însă, prea puțină lume știe de existența muzeului.

Orașul cu șase muzee

Un lucru imposibil de trecut cu vederea este acela că Jimbolia, un orășel cu mai puțin de 11.000 de locuitori, are șase muzee. Aceste adevărate incubatoare de cultură și istorie fac din orășelul bănățean localitatea cu cele mai multe muzee pe cap de locuitor din țară. Cele șase sunt Muzeul „Stefan Jäger”, Muzeul Pompierilor, Muzeul Călătoriei Ferate Române, Casa Memorială „Dr. Karl Diel”, Casa Memorială „Petre Stoica”, dar și muzeul aniversat pe 20 octombrie. Acestea au fost inaugurate între anii 1993 și 2007, cel mai recent fiind cel al Căilor Ferate.

Petre Stoica

A fost un poet, traducător, publicist, colecționar de presă și bibliofil. Născut la Peciu Nou în 1931, acesta s-a stabilit la Jimbolia în 1995. Ne-a părăsit la 21 martie 2009, fiind răpus de o boală incurabilă. Poetul Petre Stoica a făcut parte din pleiada Generației 60, alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu sau Mircea Ivănescu.
Muzeul Presei „Sever Bocu” se află pe strada Lorena din Jimbolia, la numărul 35, putând fi vizitat de luni până vineri, între orele 8-16:30.

duminică, 8 octombrie 2017

Daniel Ionita - ContraDictie (fragmente), Editura Pim, 2017



ContraDicţie

Daniel Ioniţă

Te revăd uneori prin ferestre crăpate
Ca pe-n duh străveziu care fumegă dus
Şi-mi răsar amintiri dintre lacrimi uitate,
Ca iubiri ce-au apus,
Ca iubiri ce-au apus.

Îmi întinzi spre infern paradisuri precare,
Le apuc tremurat, ştiind bine că mor;
Încleştată te simt, deşi trupul mă doare,
Mi-e atâta de dor,
Mi-e atâta de dor.

Te împing ca să pleci, dar te vreau lângă mine.
Dorul meu eşti de-o viaţă, deşi moartea-ţi cerşesc.
Mă robeşti cu-amintiri, cunoscute, străine,
Te iubesc, te urăsc,
Te urăsc, te iubesc.








Degete prin părul meu

Daniel Ioniţă

Strângeam amândoi în braţe primăvara -
Împliniserăm oare şaisprezece ani?
Îmi amintesc că într-o zi
m-am aşezat să-ţi cant ceva la pian -
iar tu ai început să-ţi plimbi degetele
prin părul meu.
Eu am continuat să cânt,
cu mare pasiune şi distinsă mediocritate,
preludiul pe care Johann Sebastian
l-a dedicat cândva Annei Magdalena.
Preludiul meu, urmat de vârful degetelor tale
mângâind părul meu bogat, castaniu, ondulat.

Mai târziu am fost iubit de multe ori -
dar niciodată mai dulce.

duminică, 24 septembrie 2017

Virgil Mazilescu, scriitorul care a murit din dragoste: „Rodica. Rodica. De ce m-ai părăsit?”




Dacă întrebi un specialist în literatură ce scriitor din judeţul Olt i-a atras atenţia, acesta îţi va spune cu siguranţă, în afară de numele lui Eugen Ionescu, şi pe cel al lui Virgil Mazilescu. Scriitor, poet, eseist şi traducător născut în oraşul Corabia, acesta şi-a lăsat definitiv amprenta asupra literaturii nu doar prin stilul său aparte, dar şi prin destinul tragic ce ar putea fi oricând subiectul unui scenariu de film.
Virgil Mazilescu este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori pe care i-a dat judeţul Olt. S-a născut pe 11 aprilie 1942 în oraşul Corabia şi a murit la numai 42 de ani din cauza alcoolului, pantă pe care a alunecat însă din cauza unei iubiri neîmpărtăşite. Creaţia sa literară, împreună cu scrisorile către un prietenul pe nume Dumitru Ţepeneag din Franţa, a încăput între coperţile unui volum postum de numai 166 de pagini intitulat “Poezii”. Virgil Mazilescu a fost însă şi un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deşi cunoştea foarte bine limba franceză. Ca într-o veritabilă dramă shakesperiană, poetul născut pe meleaguri oltene parcă şi-ar fi regizat sfârşitul în urma unei despărţiti de o anume “Rodica”, peste care nu a putut trece atât de uşor. „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”, nota acesta în opera ce i-a marcat destinul şi intitulată, simplu - “Jurnal”.
Dumitru Augustin Doman a scris, în cartea sa intitulată “Eseuri vesele şi triste” şi dedicată parcă prietenului său Virgil Mazilescu, cât de special era poetul corăbian. Acelaşi scriitor descrie însă, în acelaşi volum, începutul sfârşitului pentru Virgil Mazilescu pe care îl cunoscuse atât de bine. Cu câteva luni înainte de a muri, spune Dumitru Augustin Doman în cartea mai-sus menţionată, Virgil Mazilescu s-a hotărât să ţină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Este radiografia începutului sfârşitului pentru un poet profund cum puţini are literatura română contemporană.
“Mi-e dor de Rodica… Redă-mi-o, Doamne!”
Caietul începe abrupt şi rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morţii constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute, o anume “Rodica”. “Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beţie, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document preţios pentru istoria literară, pentru cunoaşterea omului, mai puţin a poetului Virgil Mazilescu”, scrie Doman.
Primul rând, continuă Doman în cartea sa despre Mazilescu, e totdeauna definitoriu pentru agitaţia permanentă în care trăia. Iată cum scria Virgil Mazilescu: „Vineri, 4 dimineaţa. Beau”. Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără votcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?”. Ori: „Trezit la 12. Un rest de votcă. Apoi Ştefania mi-a adus o sticlă”. Şi: „Ora 10 dimineaţa: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o votcă. Se întrevede anestezia…”.
De fapt, “anestezia” este cuvântul care revine obsesiv în text precum greaţa în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar pe de altă parte îl linişteşte pentru scurte perioade, scrie acelaşi Dumitru Augustin Doman în “Eseuri vesele şi triste”. Mazilescu încerca să-şi provoace starea de anestezie cu votcă pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus.
„Băutura nu prea îşi mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…”. Şi reia: „Se sfârşeşte vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi uşor căzuţi, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…”.
“Jurnalul” lui Virgil Mazilescu arată că acesta şi-a întrevăzut clar moartea, nu de puţine ori gândindu-se, serios sau nu, la sinucidere.
„E 6 fără 20 dimineaţa. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuşi că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!”. Era în februarie 1984. Peste o lună notează: „E 7 dimineaţa. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanţe de exasperare: „Viaţa ca o povară! Dar lipsa ei? A vieţii? Liniştiţi-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!”.
Dar, de fapt, ca şi Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă şi cu obsesia iubirii pentru Rodica, "dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: „RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?”.
Virgil Mazilescu se stinge din viaţă la 10 august 1984, în Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul de la Mănăstirea Cernica.
http://adevarul.ro/…/virgil-mazilescu-scriitorul…/index.html