marți, 19 decembrie 2017

Cărți de citit la gura sobei - Cristian Patrasconiu


„Peste Marea Mânecii, în formă de cea­pă, de pară, apoi cilindrică și cu umeri drepți. În Franța, mai degrabă ovoidă, cu umeri înclinați, atât în Champagne, cât și în Burgundia sau la Bordeaux unde, din secolul al XIX-lea, s-au impus tot formele cilindrice cu umeri drepți. Dar creatorii au mers mai departe cu ima­ginația: fluierul renan, sti­cla îmbrăcată în paie din Toscana, bocksbeutel-ul în formă de tărtăcuță din Fran­conia, sticla clavelin din Jura, butelia mică de Tokaji cu gâtul alungit sau constantiadin Africa de Sud.“ Aș deschide lista cu acest volum – despre Istoria sticlei de vin. E o carte apărută la noi la Editura Baroque Books and Arts, scrisă de Jean-Robert Pitte, între altele, președintele Academiei Vi­nului din Franța și, între 2003-2008, președintele Universității Paris Sorbona. O carte care face o istorie „din lateral“, cu un subiect-obiect în centrul său care cunoaște o evoluție spectaculoasă de-a lun­gul ultimelor secole.

Lângă vin, merge – nu-i așa? – și poezia. Aș opta pentru un poet mare și o poezie de mare anvergură – volumul cuiva des­pre care antologatorul acestuia, Marius Chi­vu, a fost foarte inspirat să considere că „Petre Stoica este, probabil, cel mai ma­re poet postbelic pe care nu l-ați citit încă“. Cartea pe care o am în minte se nu­mește Singurătatea noblețele ei, a fost pu­blicată la Editura Cartier din Chișinău și e de puțin timp în librăriile de la noi.

 


miercuri, 13 decembrie 2017

Poeta de anvergură națională și europeană, Nora Iuga, a fost distinsă cu Premiul “Petre Stoica”, la Timișoara


http://www.banatulazi.ro/poeta-de-anvergura-nationala-si-europeana-nora-iuga-a-fost-distinsa-cu-premiul-petre-stoica-la-timisoara/


Poeta de anvergură națională și europeană, Nora Iuga, a fost distinsă cu Premiul “Petre Stoica”, marți 12 decembrie, de la ora 16.00, în prezența a numeroși scriitori și oameni de cultură, în Aula Bibliotecii Universitare Timișoara.
Evenimentul a fost organizat de Uniunea Scriitorilor filiala Timișoara și Asociația Pax 21. În cuvântul său, poeta și traducătoarea, Nora Iuga, a vorbit de regretatul Petre Stoica și de relațiile pe care le-a avut cu el încă din studenție.

„Noi ne-am născut în același an. El era foarte blond, eu foarte brunetă. Această diferență coloristică nu ne-a apropiat. Pe Petre Stoica l-am cunoscut când eram studenți. Cred că ne-a atras faptul că am studiat amândoi limba germană. Mai era ceva: și eu și el, dar în alte registre, făceam o poezie neasemănătoare. El a descoperit în literatura noastră poezia culturilor și se debarasa pe cât putea de giuvaerurile lingvistice, de podoabe –metafore, comparații epitete. Era foarte modern în acest limbaj mai frust, mai curat și mai concret, care se poartă astăzi mai degrabă, decât atunci. Poetul Petre Stoica a fost un mare inovator. Eu voiam să readucem în memorie suprarealismul. Din cauza acesta am intrat în grupul oniric. Era unul foarte mic. Nu cred că eram mai mulți de șapte poeți foarte nebuni și foarte boemi, foarte turbulenți și foarte aroganți, foarte cu nasul pe sus și obrăznicuți, cum îi șade bine fiecărui poet tânăr. Printre noi au fost poeți cu adevărat buni. Noi am încercat să revoluționăm iarăși acel interminabil discurs realist socialist. Mi-ar fi plăcut să fiu muză nu poetă”, a povestit laureata din acest an.

Scriitorul Marcel Tolcea a vorbit despre semnificația Premiului Petre Stoica: “Premiul înseamnă perpetuarea memoriei celui mai important poet al Banatului, iar datorită numelor de mare rezonanță culturală ale celor care au fost premiați până acum arată că miza este una națională, pentru că Petre Stoica a fost un poet de anvergură nu numai națională, ci europeană. Petre Stoica a fost un om admirabil care merită admirația noastră.”, a subliniat Tolcea.
Alegerea noului premiat se face de către premiații din anii precedenți, împreună cu prof. Cornel Ungureanu, președintele Uniunii Scriitorilor filiala Timișoara.

Uniunea Scriitorilor din Timișoara și Asociația Pax 21 au acordat Premiul “Petre Stoica” 2017 poetei și traducătoarei Nora Iuga, marți 12 decembrie, seara, în Aula Bibliotecii Universitare a UVT.


http://www.ziuadevest.ro/uniunea-scriitorilor-din-timisoara-si-asociatia-pax-21-au-oferit-premiul-petre-stoica-2017-poetei-nora-iuga/


La manifestare au participat personalităţi ale vieţii culturale sociale și economice din Timiş și din București. Horia Gligor a deschis evenimentul și a precizat că prima ediția a avut loc în urmă cu șapte ani, iar de atunci premiul a tot “crescut”. Cu acest prilej, prof. univ. dr. Marcel Tolcea, care a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Petre Stoica, a povestit mai multe episoade inedite pe care le-a trăit alături de marele poet bănățean. Despre semnificația acestei distincții, autorul lucrării Eliade ezotericul a spus: “Premiul înseamnă perpetuarea memoriei celui mai important poet al Banatului, iar datorită numelor de mare rezonanță culturală ale celor care au fost premiați până acum arată că miza este una națională, pentru că Petre Stoica a fost un poet de anvergură nu numai națională, ci europeană”, a spus prof. Tolcea. Amintim că alegerea noului laureat se face de către premiații din anii precedenți, împreună cu prof. univ. dr. Cornel Ungureanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Timișoara.
Nora Iuga a depănat, de asemenea, amintiri despre Petre Stoica. „Pe poetul Petre Stoica l-am cunoscut când eram studenți amândoi. Noi ne-am născut în același an. El era foarte blond, eu foarte brunetă. Această diferență coloristică nu ne-a apropiat. Cred că ne-a atras faptul că am studiat amândoi limba germană. Mai era ceva: și eu și el, dar în alte registre, făceam o poezie neasemănătoare. El a descoperit în literatura noastră poezia culturilor și se debarasa pe cât putea de giuvaerurile lingvistice, de podoabe –metafore, comparații epitete. Era foarte modern în acest limbaj mai frust, mai curat și mai concret, care se poartă astăzi mai degrabă, decât atunci. Poetul Petre Stoica a fost un mare inovator. Eu voiam să readucem în memorie suprarealismul. Din cauza acesta am intrat în grupul oniric. Era unul foarte mic. Nu cred că eram mai mulți de șapte poeți foarte nebuni și foarte boemi, foarte turbulenți și foarte aroganți, foarte cu nasul pe sus și obrăznicuți, cum îi șade bine fiecărui poet tânăr. Printre noi au fost poeți cu adevărat buni. Noi am încercat să revoluționăm iarăși acel interminabil discurs realist socialist. Mi-ar fi plăcut să fiu muză nu poetă”, a spus Nora Iuga. În mod surprinzător, la manifestare a fost prezent și un reprezentant al mediului economic, Sebastiano Stoppa, un mare iubitor al poeziei lui Petre Stoica și al culturii române, directorul administrativ al Emiliana West Rom din Dudeștii Vechi, firmă specializată pe agricultură. „Eu sunt foarte pasionat de poezia scrisă de Petre Stoica, de cultura română în general. În Timiș și în Timișoara, există mulți poeți foarte talentați, iar dintre ei, iese în evidență regretatul Petre Stoica. Este un personaj emblemă al culturii bănățene. Prin acest premiu se scot în evidență adevărații scriitori și oameni de cultură ai României și ai Banatului”, a declarat Stoppa.
Amintim că până acum au mai primit această distincție Șerban Foarță, Dorin Tudoran, Ion Pop, Nicolae Prelipceanu, Ileana Mălăncioiu și Ion Barbu. „Foarte puțini poeți de azi – poeți venind dintr-un alt timp al literaturii – s-au apropiat de scrisul tânăr al Norei Iuga. Prezența vie la numeroase festivaluri literare, capacitatea de dialog direct, sincer, deschis, asumarea timpului trăit în poezie sau proză, în note de călătorie sau eseu au modelat scrisul mai tânăr. Cele mai vii întâmplări ale cărților Norei Iuga vin mai ales din partea criticilor de vârf ai ultimei generații. Desigur că ar mai fi nevoie de nuanțări și nuanțările vin din poezia înseninării într-o lume feroce”, a fost mesajul prof. Cornel Ungureanu.

marți, 12 decembrie 2017

Scriitoarea Nora Iuga, laureata „Premiului Petre Stoica” în 2017



Fundația Pax 21, în parteneriat cu Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, acordă, începând cu anul 2011, „Premiul Petre Stoica”.
Premiul se acordă, pentru întreaga activitate culturală, scriitorilor sau artiștilor de referință ai culturii române. Laureații „Premiului Petre Stoica” au fost, în ordine cronologică, Șerban Foarță, Dorin Tudoran, Ion Pop, Nicolae Prelipceanu, Ileana Mălăncioiu, Ion Barbu.  Pentru anul 2017, Juriul a hotărât ca „Premiul Petre Stoica” să îi revină poetei și traducătoarei Nora Iuga.
Ceremonia de acordare a premiului va avea loc în Aula Bibliotecii Universitare Eugen Todoran, marți, 12 decembrie a.c., de la ora 16,00. Prof. Univ. Dr. Petru Ștefea Președintele Fundației Pax.

duminică, 26 noiembrie 2017

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017




Celei care iese din apă (vol. "Pietre kilometrice, 1963)

din antologia "Singurătatea nobleței ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Acum ieși din apă, arătându-mi
culoarea soarelui, a mierii, a untdelemnului,
a pământului, toamna - îmi arati
culoarea veșniciei revărsate în mine.
Sprijinita ușor de ceva nevazut
capul ți-l arunci pe spate, ca pasărea diminetii
inainte de a-și începe strigătul dulce;
arcuit și lucitor ca o bucată de fildes
gatul tău întruchipează bucuria naturii.
Si apa se odihnește privindu-te,
in oglinzile-i pure ar vrea să te soarba
pana la trecerea amurgului. Dar captiva
imaginea ta se zbate în mine.
Pe o scară a vazduhului
sufletul meu ar luneca ne-ntrerupt
peste norul ce mai poartă conturul verzui
al cercului închis peste tine
cand ai coborât spre adâncimile apei.
O, umerii tăi de foc rotund,
pe gura, pe părul de aur, dintre coapsele netede,
fiecare picătură ascunde un soare mic -
un soare rostogolit peste anotimpuri
cu ceasornice oprite în coacere.
Din armonie descresti în armonie
si răsuflarea mea încremenește margean
pe buzele îndurerate de frumusețea
clipitei







Bătrânul podar ((vol. "Pietre kilometrice, 1963)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea nobleței ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Îl iubesc pestriţele păsări cu gâturi prelungi
trezindu-l înaintea zborului pe cursul apei, în jos
femeile îndreptate spre piaţa oraşului
cu coşuri grele pe cap. Îl iubeşte
drumeţul întârziat, cu faţă de bronz
în lumina felinarului ridicat...
Grăbit desprinde lanţul podului plutitor
arătându-le braţele-i arse de soare
pline cu ancore şi inimi tatuate frumos.
Nu ştie ce-i tihna şi nici nu o caută. Uneori
împingând pălăria de pai către ceafă
trece cu cineva sub sălcii cu mâţişori
vorbindu-i despre mersul stelelor şi recoltele noi
sau vechi bătălii din Galiţia
unde glonţul în atacul de noapte l-a nimerit în picior.
Ziua sa trece ca o ploaie înmiresmată.
Spune glume şi trudeşte pentru trecători,
fericirea drumeţiei le-o urează mereu.
Doar iarna cunoaşte odihna, iarna când toate
stau sub zăpadă, numai vulpea alergând pretutindeni
simfonia albului să nu fie prea monotonă.
Atunci fumează ghemuit lângă sobă
amintindu-şi o iubire frumoasă
sau vechi întâmplări cu hoţii de cai.
Adormind cu fruntea lăsată în linişte
i se pare că aude chemări de pe celălalt mal
dar nu-i decât gheaţa pregătită să plece
în sloiuri, departe...











Vechi târg în Banat (vol. "Pietre kilometrice, 1963)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea nobleței ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Ah, cai furtunoşi sau resemnaţi, cai de plug,
mângâiaţi pe bot, cǎutaţi pe-ndelete la dinţi,
cai goniţi în cerc sǎ se vadǎ cǎ nu sunt bolnavi,
şi armǎsarul ridicat în douǎ picioare subţiri
arǎtându-şi pântecul argintiu cu pale del foc –
şi nebunul privea mângâind nevǎzute obiecte,
copilul plângea ingrozit, uneori asculta
melodia flaşnetei monotonǎ ca zilele verii
ce-aveau sǎ nu mai revinǎ vreodatǎ –
ah, şi planetele papagalului nu spuneau niciodatǎ nimic
despre viaţa celor îngenuchiaţi cu pǎlǎria în faţǎ,
a celor lungiţi ca reptilele, veşnic cerând
banul coclit de sudoarea din palmǎ…
Strǎlucirea paielor risipite pe haine! Strǎlucirea
Pǎpuşii de turtǎ dulce culcatǎ pe braţ –
Şi chipul îmi fugea ca mercurul pe-oglinda
Pǎpuşii turtite… Şi trompetele lungi de carton
Anunţând cǎderea îngerilor în visele noastre
De copii purtaţi de vârtejul cǎluşeilor trişti!
Nebunul privea îndrǎgostiţii fotografiaţi
Lângǎ peisajul cu avion şi palmieri violeţi,
orbul cânta din vioarǎ un imn lui Dumnezeu,
râului în care neauzit cobora. Sprijinit
peste vise, bǎtrânul tǎcut ca un patriarh
vindea lipitori şi rǎdǎcini de lecuit milioane de boli,
nebunul ridica boabele porumbului strivite în praf
semǎnându-le-n ogoare pe cari numai el le vedea.
Mugetul taurului gonind cutremura o clipitǎ pe cei
Ce fumau vorbind despre recolte şi dragoste –
Sau blestemau şi râdeau şi plângeau
În zgomotul monedelor aruncate
Prin praf, pe tejghea…







Baladă cu trei vânători ("Miracole", 1966)
Petre Stoica - din antologia "Singurătatea nobleței ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017
Sunt numai stele prietenoase pe cer,
Inghetand, zăpada smaltuieste
campul ridicat în tangaj.


Trei vânători se întorc spre oras.
Tremurand departe, luminile caselor
pier în luminile stelelor - sau asa
li se pare celor trei vanatori
porniti să-și încerce norocul
cu mult înainte de zori.

Repede le îngheață aburii respiratiei,
pe fețe nerase, păianjenii gerului
tes o pânză prea fina,
imbracamintea lor impermeabila
s-a transformat în hermina.

Nici umerii nu-i mai dor.
Duc în tolbă câțiva iepuri,
si fazani care-n zbor
au fost rachete de aur, diamante și purpura.

Podetul rasuna
ca butoiul fără vin.
Ajungand printre salcii
se opresc obosiți - unul dintre ei
isi închipuie că vede miscand
o turmă de lei.

Unde e marginea orasului?

Cu litere de fosfor, subtiri,
stelele caligrafiaza cuvintele
pe cari cei trei vanatori
ar dori să le auda
in camere calde
cu miresme de brad și femeie.






Moment din copilărie ("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Manjiti pe obraji cu boabe de bozii
ne cățărăm pe grilajul ruginit
de unde privim
sarbatoarea din curte -


pe masa așezată printre dalii inalte
pahare și sticle cu dop de cocean
inconjura gramofonul pictat
cu îngeri zburând peste cai,

si discul se răsucește repede repede

in aerul toamnei plutesc funigei,
porumbeii venind și plecand
sunt explozii albastre,

din pâlnia de foc a gramofonului
cresc povești despre valurile Dunarii
si nouă acum ni se pare
ca oamenii din curte sunt veseli
fara să știm că sumedenii de ganduri
cu pietre ascutite
le bat întruna în tample

cineva se gândește la datoria de la Banca Albina
cineva se gândește la soția bolnavă în pat
cineva se gândește la inundația de anul trecut
cineva se gândește la viile distruse de filoxera

si discul se răsucește repede repede

aerul e plin cu pleavă, cu viespii
ce coboară și sug din perele strivite în prag
si cad apoi în apa verzuie din jgheab

si discul se răsucește repede repede

iar noi privim fermecati;
cand pași se aud venind către noi
fugim și ne ascundem în sant,
ne spunem că odată și noi vom fi mari
si atunci vom cumpără gramofoane cu pâlnie de aur
si ascultăm cât vrem
povesti minunate...






De pe vremea filmului mut ("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Aşteptăm gâtuiţi de emoţie.
În sală e miros de tutun şi carbid.
Lovim puternic din palme; deodată
lumina se stinge şi uşile se închid.


Pe pânza ca o batistă uriaşă de doliu
apar maimuţe, lei, rinoceri,
admirăm piramidele grave
şi faraonii dezgropaţi din tăceri.

După pauza de zece minute
vasul Titanic se scufundă-n ocean
în timp ce orchestra adunată pe punte
suflă din alămuri cu mare elan.

Ni se arată şi războiul cu burii,
vedem explozii, arme, râuri de sânge.
Cu fitilul aprins trece suspinul prin sală,
lângă tata cineva plânge.

Ieşim cu felinarele în stradă,
lacrimi ne curg întruna pe faţă.
Nimeni nu vorbeşte pe drum.
Florile salcâmului sunt stele de gheaţă.




 Caii ("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Caii galopează spre mine,
se adună inspumati
la poartă poemului.

Le arunc trifoi și fân - fiecaruia
ii leg la grumaz saculeti
cu ovăz din cel mai bun.

ii duc la jgheabul din drum:
beau însetați și necheaza și-și scutura
stelutele de apă adunate pe bot.

Sunt caii mei. Niciodată nu pot
sa-i uit...

Cu ei plecăm călare spre luminile vantului,
cu lancia mă aplecăm să ucid
balaurul venind din icoana.

Vara îi duceam la scaldat,
capetele lor înălțate din apa
straniu pluteau, că butucii
porniti din preistorie.

Ei trăgeau căruță de foc a nuntasilor,
iarna sania o ridicau în vazduh
ametiti de clopoțeii atinsi
de diavolii cu duh de zapezi.

O, într-o zi i-au mănat în piata
la Târgul Mortii.
Pe pielea lor de atlaz
soldatii imprimau hieroglife de jar
si caii au fost așezați în vagoane și dusi
sa le mănânce ochii
pasarile cu pene de tus.

Ii recunosc, sunt caii mei, banateni...

Stau la poartă poemului,
le mângâi coamele aeriene
si despărțindu-mă de ei
le bat potcoave de aur
sa revină cu urme sfinte
in amintirile mele.






Frizerul (("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Pornea dis-de-dimineață cu lădița sub braț,
ciocănea discret în geam până când auzea
o tuse ușoară, un răspuns mormăit...
Povestea ce s-a-ntâmplat peste noapte în sat,
afla cine se duce la târg să cumpere cai,
cine se căsătorește curând, cine s-a spânzurat.
Era calendar; știa prețul porumbului nou;
nimeni nu punea ventuze mai bine ca el!
Cu pămătuful ca o crizantemă-nfoiată
arăta un punct în aer - și vorbea, și vorbea...
Mie îmi plăcea când pulveriza odecolon.
Acoperit de zăpadă și ploaie, tras între umeri
alerga cu lădița din casă în casă...
De sărbători felicita familia întreagă,
deseori era poftit să rămână la masă.
Duminica după-amiaza îmbrăcat în haine negre
juca popice sau farbel cu cărți ungurești,
mândru cerceta pe fiecare parte: - Da,
eu v-am făcut frumoși, cu briciul și cu priceperea mea!
Afla el primul noutățile din sat.
Nimeni nu s-a supărat vreodată pe el -
pe toți i-a făcut pentru o zi, două, frumoși,
tuturor le-a spus taine la ureche
dimineața, aplecat peste capete somnoroase
cu briciul ascuțit și lucios...







Vecinul nostru ("Miracole", 1966)

Petre Stoica - din antologia "Singurătatea noblețele ei" (poeme alese de Marius Chivu), Editura Cartier 2017

Vecinul nostru, rudă îndepărtată a mamei,
a fost marinar la Pola.
Răsucindu-şi mustăţile îngălbenite de tutun
se laudă c-a stat pe catarg printre păsări,
că a făcut în Marea Adriatică baie -
toate fetele din portul vestit îl iubeau
doar pe el, bărbatul înalt, bărbatul spătos...
Despre orice s-ar vorbi la marginea şanţului
el aminteşte : "să ştiţi, am fost marinar"...
Celor ce râd socotindu-l bătrân mincinos
le arată pieptul cu peşti şi colaci de salvare
acoperite cu linii strâmbe : Pola - 1906.
Trec zile şi trec anotimpuri să lase
urmele altor vremi. Tot mai des
îl aud pe vecinul nostru spunând trecătorilor :
- Să ştiţi, am fost marinar...

Un poet retro al timpului său Marius CHIVU





















 Petre Stoica, Singurătatea nobleţele ei, selecţie de Marius Chivu, fotografii de Cosmin Bumbuţ, Editura Cartier, 2017.
Petre Stoica (1931-2009) este cel mai mare poet postbelic pe care, probabil, încă nu l-aţi citit. Eu însumi l-am descoperit tîrziu, citind întîmplător unul dintre ultimele sale volume de poezie, o carte subţire cu poeme de(spre) bătrîneţe. Eram tînăr şi aş fi putut rata întîlnirea, dar versurile sale au rezonat în locuri interioare pe atunci încă necunoscute mie. I-am căutat cărţile mai vechi prin anticariate, iar la un moment dat l-am şi cunoscut în timpul unui festival literar şi am schimbat cîteva vorbe. Încă nu-i cunoşteam opera foarte bine şi am continuat să-l citesc pe sărite, astfel că, lucrînd pentru antologia de faţă, am avut revelaţia unui poet încă şi mai mare decît îmi imaginasem, unul dintre cei mai importanţi ai deceniilor ’60-’80.
Mi-am format gustul de cititor de poezie citind ediţiile în cîte două volume din poezia universală traduse în colecţia „Biblioteca pentru toţi“. Aşa se face că, de fapt, îl citisem pe Petre Stoica cu mult înainte de a-i cunoaşte propria poezie în postura sa de traducător din lirica modernă germană şi scandinavă (Poezia germană modernă, Poezia austriacă modernă, Poeți ai expresionismului sau Poeme din lirica secolului XX sînt doar cîteva antologii traduse de el, în colaborare, în anii ’70). Iar acesta poate fi unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut întotdeauna acest poet cu un stil familiar şi totuşi altfel, în măsura în care expresionismul german s-a suprapus prozaismului melancolic balcanic.
Petre Stoica a scris ca nimeni altul despre obiecte şi animale, despre timp şi natură, despre singurătate şi bătrîneţe. O poezie deopotrivă a micilor miracole domestice şi a marilor drame umane, care a conturat un univers al lucrurilor mărunte şi al obiectelor vechi, al fiinţelor fragile şi al personajelor dispărute, al tabieturilor personale şi al manifestărilor naturii, al ritualurilor cotidiene şi al micilor sărbători, cu momente schimbătoare de lumină, nelinişte şi reverie. E multă candoare, delicateţe, graţie, ironie şi melancolie în versurile sale de o simplitate uneori copleşitoare. Provincia, pădurea, cătunul, gara, birtul, prăvăliile, podurile caselor, albumele vechi de fotografii formează geografia poemelor sale: locuri marginale sau tranzitorii, retrase sau restrînse, ascunse sau uitate. El însuşi s-a definit prin contrast şi excludere: „Atîţia doctori în drept atîţia profesori de gălăgie / atîţia pantaloni călcaţi impecabil / cartea mea de vizită e-o petală de iasomie“.

... "Poet din familia unor Adrian Maniu, Leonid Dimov sau Emil Brumaru. Petre Stoica face figura unui boem anonim, deopotrivă domestic și oniric, intim și suprarealist, comic și grav, care descrie peisaje și scrie elegii în spații desuete și periferice. E un poet retro în mijlocul unui univers vintage, sensibil la schimbarea anotimpurilor, trecerea timpului, degradarea obiectelor, desfășurarea singurătății și apoi a bătrâneții. De aceea, în ciuda instrumentarului banal și a cheii minore, poezia sa este doar aparent umilă. Cu o simțire de Bacovia și Blecher și cu o privire de Bruegel și Magritte, Petre Stoica este un poet ceremonios și grav, uneori tragic, desori metafizic, amestecând stranietatea, delicatul și derizoriul cu fine tușe de umor: "Și ce dacă sunt adeptul ceaiului de sunătoare? / și ce? înseamnă oare că nu am dreptul să număr / petecele de pe fundul istoriei?" Exilul interior și în natură, predilecția pentru trecut și nostalgia imperială, fascinația pentru lucrurile lipsite de grandoare și elogiul anonimatului, toate acestea au avut, în epocă, și o nuanță politică. De fapt, la o lectură atentă, observi că practică subtilitatea ca subversiune și o anume dedublare, așezând întotdeauna aparențele și esențele între oglinzi pentru a conferi adâncime și a spori sensurile, pentru a da greutate sau acuitate perspectivei sale. Precum în acest faimos distih-polaroid al poemului: "O furnică traversând nepăsătoare / tăișul securii".
Un aspect cu adevărat unic este ecologismul lui Petre Stoica. Nici un alt poet român nu a fost atât de sensibil la degradarea naturii sub impactul uman și la mișcările animalelor sălbatice, la pericolul nuclear, poluarea și alienarea din cauza tehnologiei. Multe dintre versurile sale sunt adevărate elegii ecologice, iar dacă le adăugăm și elogiile aduse bicicletei, ne-am putea gândi că Petre Stoica este un poet retro mai actual și mai relevant ca oricand.
E timpul ca vechii cititori ai lui Petre Stoica să-l reviziteze încântați, iar cei noi să-l descopere cu uimire și să-l intampine cu un potop de simpatii."

Marius Chivu prezinta antologia "Singuratatea nobletele ei" - Petre Stoica, Gaudeamus noiembrie 2017

Petre Stoica - "Singuratatea nobletele ei" (2017) Poeme culese de Marius Chivu, fotografii de Cosmin Bumbut, Ed. Cartier



Mii de multumiri Marius Chivu, Emilian Galaicu-Păun, Cosmin Bumbut, Gheorghe Erizanu si Editurii Cartier pentru minunata antologie! - cu Marius Chivu, Cosmin Bumbuț, Emilian Galaicu-Paun, Gheorghe Erizanu şi Editura Cartier.

duminică, 5 noiembrie 2017

Din 14 Noiembrie 2017, o noua antologie Petre Stoica: "Singuratatea nobletele ei" (antologator: Marius Chivu), Ed. Cartier



Marius Chivu:

Petre Stoica este, probabil, cel mai mare poet postbelic pe care încă nu l-aţi citit. Eu însumi l-am descoperit târziu, citind întâmplător unul dintre ultimele sale volume de poezie, o carte subţire cu poeme de(spre) bătrâneţe. Eram tânăr şi aş fi putut rata întâlnirea, dar versurile sale au rezonat în locuri interioare pe atunci încă necunoscute mie. I-am căutat cărţile mai vechi prin anticariate, iar la un moment dat l-am şi cunoscut în timpul unui festival literar şi am schimbat câteva vorbe. Încă nu-i cunoşteam opera foarte bine şi am continuat să-l citesc pe sărite, astfel că, lucrând pentru antologia de faţă, am avut revelaţia unui poet încă şi mai mare decât îmi imaginasem, unul dintre cei mai importanţi ai deceniilor ’60 – ’80.”

duminică, 22 octombrie 2017

Unicul muzeu al presei din țară, la ceas aniversar - Eugen Rogojan la 22. octombrie 2017


Se află la Jimbolia, iar în aceste zile a împlinit zece ani de existență. Muzeul Presei „Sever Bocu” a fost înființat în 2007 de regretatul poet și publicist Petre Stoica.


„Un muzeu de 10…ani” a fost motto-ul întâlnirii de vineri, 20 octombrie 2017, de la Jimbolia, județul Timiș. Primul deceniu de existență a singurului muzeu al presei din România și Europa Centrală și de Est a fost marcat printr-un eveniment care a reunit o serie de nume marcante ale presei bănățene – și nu numai.

Au fost prezenți reprezentanți ai unor publicații precum Revista 22 (București), Revista Sinteza (Cluj-Napoca), Adevărul (București) sau Banater Zeitung (Timișoara) dar și profesori universitari din țară și străinătate. Întâlnirea de vineri a debutat cu un microrecital de vioară și acordeon oferit de artiștii Laura Roman și Marko Ristić.

„Nu a colecționat pentru el”

Discuțiile au fost precedate de un moment de reculegere în memoria lui Petre Stoica, cel care a lăsat în urma sa, pe lângă textele valoroase, și o colecție incredibilă de publicații din spațiul românesc. Sala de conferințe a muzeului, devenită neîncăpătoare pentru cei prezenți, a amuțit timp de un minut în amintirea celui care a fost „un om care a colecționat nu pentru el, ci pentru ceilalți”, așa cum l-a descris prof. dr. Marcel Tolcea.

Invitat din SUA

Printre alții, au luat cuvântul primarul orășelului timișean, Darius Postelnicu, prof. dr. Marcel Tolcea și prof. univ. Brîndușa Armanca, aceasta din urmă moderând și dezbaterea prin care s-a încercat a se răspunde la întrebarea „de ce moare presa scrisă?”. Invitat special a fost dr. Peter Gross, timișorean stabilit la vârsta de 13 ani în SUA, actualmente profesor al Universității din Tennesee, Knoxville. 

Nu printul, ci calitatea…

În urma dezbaterii s-a ajuns (și) la concluzia că presa scrisă nu este afectată de mediul online doar prin faptul că dispare suportul tipărit, ci – mult mai important – prin dispariția calității actului jurnalistic. Cei prezenți au căzut de acord că odată cu dezvoltarea „world wide web”-ului, cea mai afectată de viteza cu care circulă informația -fie ea reală ori falsă- este calitatea presei. „Datoria unui ziar care apare în continuare în format fizic, nu doar online, este să publice materiale ample, anchete, interviuri, investigații – și nu știri. Locul știrilor este în online”, au concluzionat cei de la pupitru.
O colecție imensă
Din colecția Muzeului Presei „Sever Bocu” din Jimbolia fac parte valori cu greu cuantificabile, cum ar fi „Albina Românească”, „Gazeta de Transilvania” sau „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, cuprinzând publicații de la începutul secolului XIX până în zilele noastre.
Miile de ziare și publicații în limbi precum româna, maghiara, germana, sârba, franceza, engleza, bulgara, rusa, ucraineana, croata, italiana, ebraica sau turca, ar trebui să facă din acest muzeu un mic sanctuar al jurnaliștilor și istoricilor români, dată fiind valoarea incomensurabilă a colecției. Din păcate, însă, prea puțină lume știe de existența muzeului.

Orașul cu șase muzee

Un lucru imposibil de trecut cu vederea este acela că Jimbolia, un orășel cu mai puțin de 11.000 de locuitori, are șase muzee. Aceste adevărate incubatoare de cultură și istorie fac din orășelul bănățean localitatea cu cele mai multe muzee pe cap de locuitor din țară. Cele șase sunt Muzeul „Stefan Jäger”, Muzeul Pompierilor, Muzeul Călătoriei Ferate Române, Casa Memorială „Dr. Karl Diel”, Casa Memorială „Petre Stoica”, dar și muzeul aniversat pe 20 octombrie. Acestea au fost inaugurate între anii 1993 și 2007, cel mai recent fiind cel al Căilor Ferate.

Petre Stoica

A fost un poet, traducător, publicist, colecționar de presă și bibliofil. Născut la Peciu Nou în 1931, acesta s-a stabilit la Jimbolia în 1995. Ne-a părăsit la 21 martie 2009, fiind răpus de o boală incurabilă. Poetul Petre Stoica a făcut parte din pleiada Generației 60, alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu sau Mircea Ivănescu.
Muzeul Presei „Sever Bocu” se află pe strada Lorena din Jimbolia, la numărul 35, putând fi vizitat de luni până vineri, între orele 8-16:30.

duminică, 8 octombrie 2017

Daniel Ionita - ContraDictie (fragmente), Editura Pim, 2017



ContraDicţie

Daniel Ioniţă

Te revăd uneori prin ferestre crăpate
Ca pe-n duh străveziu care fumegă dus
Şi-mi răsar amintiri dintre lacrimi uitate,
Ca iubiri ce-au apus,
Ca iubiri ce-au apus.

Îmi întinzi spre infern paradisuri precare,
Le apuc tremurat, ştiind bine că mor;
Încleştată te simt, deşi trupul mă doare,
Mi-e atâta de dor,
Mi-e atâta de dor.

Te împing ca să pleci, dar te vreau lângă mine.
Dorul meu eşti de-o viaţă, deşi moartea-ţi cerşesc.
Mă robeşti cu-amintiri, cunoscute, străine,
Te iubesc, te urăsc,
Te urăsc, te iubesc.








Degete prin părul meu

Daniel Ioniţă

Strângeam amândoi în braţe primăvara -
Împliniserăm oare şaisprezece ani?
Îmi amintesc că într-o zi
m-am aşezat să-ţi cant ceva la pian -
iar tu ai început să-ţi plimbi degetele
prin părul meu.
Eu am continuat să cânt,
cu mare pasiune şi distinsă mediocritate,
preludiul pe care Johann Sebastian
l-a dedicat cândva Annei Magdalena.
Preludiul meu, urmat de vârful degetelor tale
mângâind părul meu bogat, castaniu, ondulat.

Mai târziu am fost iubit de multe ori -
dar niciodată mai dulce.

duminică, 24 septembrie 2017

Virgil Mazilescu, scriitorul care a murit din dragoste: „Rodica. Rodica. De ce m-ai părăsit?”




Dacă întrebi un specialist în literatură ce scriitor din judeţul Olt i-a atras atenţia, acesta îţi va spune cu siguranţă, în afară de numele lui Eugen Ionescu, şi pe cel al lui Virgil Mazilescu. Scriitor, poet, eseist şi traducător născut în oraşul Corabia, acesta şi-a lăsat definitiv amprenta asupra literaturii nu doar prin stilul său aparte, dar şi prin destinul tragic ce ar putea fi oricând subiectul unui scenariu de film.
Virgil Mazilescu este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori pe care i-a dat judeţul Olt. S-a născut pe 11 aprilie 1942 în oraşul Corabia şi a murit la numai 42 de ani din cauza alcoolului, pantă pe care a alunecat însă din cauza unei iubiri neîmpărtăşite. Creaţia sa literară, împreună cu scrisorile către un prietenul pe nume Dumitru Ţepeneag din Franţa, a încăput între coperţile unui volum postum de numai 166 de pagini intitulat “Poezii”. Virgil Mazilescu a fost însă şi un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deşi cunoştea foarte bine limba franceză. Ca într-o veritabilă dramă shakesperiană, poetul născut pe meleaguri oltene parcă şi-ar fi regizat sfârşitul în urma unei despărţiti de o anume “Rodica”, peste care nu a putut trece atât de uşor. „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”, nota acesta în opera ce i-a marcat destinul şi intitulată, simplu - “Jurnal”.
Dumitru Augustin Doman a scris, în cartea sa intitulată “Eseuri vesele şi triste” şi dedicată parcă prietenului său Virgil Mazilescu, cât de special era poetul corăbian. Acelaşi scriitor descrie însă, în acelaşi volum, începutul sfârşitului pentru Virgil Mazilescu pe care îl cunoscuse atât de bine. Cu câteva luni înainte de a muri, spune Dumitru Augustin Doman în cartea mai-sus menţionată, Virgil Mazilescu s-a hotărât să ţină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Este radiografia începutului sfârşitului pentru un poet profund cum puţini are literatura română contemporană.
“Mi-e dor de Rodica… Redă-mi-o, Doamne!”
Caietul începe abrupt şi rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morţii constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute, o anume “Rodica”. “Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beţie, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document preţios pentru istoria literară, pentru cunoaşterea omului, mai puţin a poetului Virgil Mazilescu”, scrie Doman.
Primul rând, continuă Doman în cartea sa despre Mazilescu, e totdeauna definitoriu pentru agitaţia permanentă în care trăia. Iată cum scria Virgil Mazilescu: „Vineri, 4 dimineaţa. Beau”. Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără votcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?”. Ori: „Trezit la 12. Un rest de votcă. Apoi Ştefania mi-a adus o sticlă”. Şi: „Ora 10 dimineaţa: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o votcă. Se întrevede anestezia…”.
De fapt, “anestezia” este cuvântul care revine obsesiv în text precum greaţa în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar pe de altă parte îl linişteşte pentru scurte perioade, scrie acelaşi Dumitru Augustin Doman în “Eseuri vesele şi triste”. Mazilescu încerca să-şi provoace starea de anestezie cu votcă pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus.
„Băutura nu prea îşi mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…”. Şi reia: „Se sfârşeşte vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi uşor căzuţi, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…”.
“Jurnalul” lui Virgil Mazilescu arată că acesta şi-a întrevăzut clar moartea, nu de puţine ori gândindu-se, serios sau nu, la sinucidere.
„E 6 fără 20 dimineaţa. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuşi că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!”. Era în februarie 1984. Peste o lună notează: „E 7 dimineaţa. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanţe de exasperare: „Viaţa ca o povară! Dar lipsa ei? A vieţii? Liniştiţi-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!”.
Dar, de fapt, ca şi Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă şi cu obsesia iubirii pentru Rodica, "dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: „RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?”.
Virgil Mazilescu se stinge din viaţă la 10 august 1984, în Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul de la Mănăstirea Cernica.
http://adevarul.ro/…/virgil-mazilescu-scriitorul…/index.html

Regele Mihai intampinand-o pe Regina mama Eleana, la intoarcerea din exil! Poze originale aflate in colectia Casei Memoriale " Petre Stoica" Foto: Muhleroth












Petre Stoica, Parcul Cismigiu in 1953


Poezii de ERICH FRIED in traducerea lui Petre Stoica din "Poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre" bpt, editura minerva (1970)




 ÎN PARCUL PENTRU PROTECŢIA PĂSĂRILOR

ERICH FRIED

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Vulturul dusese trei funcţionari
şi un ministru

Acvila dusese un general
cu onoruri militare

Barza luase doi copii
şi o carte despre o naştere nouă

De-aş fi o pasăre mică
aş zbura la tine









NOSTALGIE

ERICH FRIED

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Casa mea se găseşte pe munte
nu-i greu de zărit de pe mare
Pereţii ei sunt răni

Casa mea se găseşte pe munte
pe muntele fără fântână
fără băutură pentru sete
Ferestrele ei sunt ochi de febre

casa mea se găseşte pe munte
un steag pe întinderi
dar scorţos dar bolnav
Ferestrele ei sunt ochi însetaţi
Treptele ei sunt pulsuri ce bat

Casa mea se găseşte pe munte
în soarele mânios
Dacă vântul poartă scântei
va trebui să se mistuie
Dacă vântul poartă fulgi de zăpadă
va trebui să îngheţe
Un steag bolnav
e casa mea de pe munte

casa mea se găseşte pe munte
ca s-o pot zări
Pulsuri bătând sunt treptele ei
pe care nu le cobor
ochi însetaţi sunt ferestrele ei
pe care nu le deschid

Dacă vântul poartă fulgi
mă simt îngheţat
Dacă vântul poartă scântei
mă simt arzând
nu-i greu de zărit de pe mare
bolnav un steag uscat
în casa mea de pe munte
în care nu sunt

ERICH FRIED - poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre bpt, editura minerva (1970) traduceri de petre stoica



ERICH FRIED


prezentare de Petre Stoica din
poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)

ERICH FRIED (Născut: 6 mai 1921, Viena, Austria
Decedat: 22 noiembrie 1988, Baden-Baden, Germania) a emigrat în anul 1938 în Anglia, stabilindu-se definitiv la Londra. Ani în şir a fost muncitor într-o fabrică, bibliotecar, chimist şi redacor la B.B.C. De la un timp îşi câştiga existenţa exclusiv din scris. Poeziile sale, foarte originale, au un caracter melancolic dar şi satiric, sunt simple şi angajate pentru cauza omului în confruntarea dramatică cu vicisitudinile istoriei contemporane. Prin volumele ŞI VIETNAM ŞI - 1966 şi ELIBERAREA DE REFUGIU - 1968, Eric Fried şi-a angajat poezia problemelor politice "la zi", hotărând să mobilizeze conştiinţa lumii împotriva celor care intretin focul războaielor. Tonul poemelor sale, despuiate acum de orice lirism, este deosebit de vehement şi "agresiv".
Erich Fried şi-a legat numele şi de o serie de traduceri din lirica engleză modernă şi din opera lui Shakespeare.

duminică, 3 septembrie 2017

Petre Stoica (amintiri)


"... am citit cât mi-a permis încă lumina ochilor amintiri literare, de la minciuni mărunte până la altele de calibrul Baronului Munchaausen. Am dat peste atâţia tineri care vorbeau despre madam Candrea fără să o fi văzut vreodată. Ce să mai spun despre amintirile cu subiectul Nichita. Despre Nichitusa puteai spune orice pentru că era într-adevăr întruchiparea boemei, cu darul unic de a dansa pe sârmă morţii. Orice ai spune despre el poate primi crezare. Destui şarlatani au profitat de acest fapt. Pentru a vorbi corect şi atrăgător despre fantastică boemă dâmboviţeană ţi-ar trebui tomuri..."

Marlene Dietrich - Lili Marleen

Nichita Stanescu & Petre Stoica


Adam Puslojic & Petre Stoica


duminică, 20 august 2017

Petre Stoica si Revista literara "Secolul 20"


"... Marcel Breslasu era directorul revistei(Secolul 20) pe atunci.(1964)
Da, si m-am inteles foarte bine cu el.
Cand eu am inceput sa citesc "Secolul 20" era de-acum Dan Haulica redactor sef. Dar am citit cateva numere care mi s-au parut foarte bune.
Revista era foarte buna, mai cu seama grafic. Dupa ce am aflat de angajare, m-am dus la "Doina", unde era locul nostru de intalnire. (Restaurantul "Doina" se afla foarte aproape de vechiul sediu al Uniunii Scriitorilor si, bineinteles, era adesea vizitat de scriitori. I.M.) Acolo m-am intalnit cu seful meu de la "Univers". Mi-a spus ca am fost concediat si atunci am scos proaspata numire de la "Secolul 20". Sau, sa-ti mai spun despre anchetarea mea de catre Securitate, cand Constantin Chirita m-a salvat, si a doua zi cand trebuia sa fiu prezent din nou in fata anchetatorilor nu a mai fost nevoie sa ma duc? Totul a depins de cateva minute petrecute in biroul lui D.R. Popescu, in care se afla si Constantin Chirita care m-a intrebat ce-i cu paloarea asta de pe chipul meu. Intamplarea a jucat intotdeauna un rol in viata mea: de cate ori eram cu un "picior in groapa", venea cineva si ma scotea.
M-am inteles excelent cu Dan Haulica.
Putini stiu ca "Secolul 20" a fost o revista foarte persecutata. La inceput Beniuc il persecuta pe Breslasu, din motivele bine cunoscute (Ema Beniuc a fost intai sotia lui Breslasu), revista era de gradul III, adica drepturile de autor erau mai mici, nu exista o masina a redactiei... Repet: m-am inteles extraordinar cu Haulica si cu ceilalti redactori. Cand am ajuns sa lucrez acolo inca erau restrictii. Mari autori, Kafka, Musil de exemplu nu puteau fi publicati. Brusc un telefon primit de foarte sus a dat o noua orientare revistei...
Si a inceput seria aceea fabuloasa de publicare a marilor scriitori.
Ma mai ocupam atat de limba germana, cat si de maghiara, ca unul care o cunoastea cat de cat. Nu exista dihonie intre noi. Pana la venirea mea am aflat ca fusesera scandaluri uriase. Au fost momente cand intervenise C.C.-ul. Terenul era defrisat cand am venit eu.
Era o revista de nivel european, ca sa nu mai vorbim de remarcabila tinuta grafica realizata de Geta Bratescu.
De multe ori exigenta lui Dan Haulica ducea la mari intarzieri pentru care era criticat. El tinea enorm la redactori si cand se dadeau prime el se taia intotdeauna si transfera banii la femeia de serviciu. Si nu era un om bogat. Facea cadouri de ziua fiecaruia. Un om de mare delicatete. Nu avea agresivitate in corectarea unor greseli. Iti arata greseala cu mare discretie.
Avea si pasiunea unor inventii lexicale.
Si a unor titluri speciale. Ii cunosteam slabiciunea si cautam sa-i fiu pe plac. Aveam mereu rezerve de titluri.
"Secolul 20" a fost si rampa mea de lansare.
Aici veneau straini si, datorita prezentei mele in redactie am putut iesi in lume. L-am cunoscut de exemplu pe Wolfgang Kraus, un mare eseist cu relatii politice din Austria care mi-a promis o invitatie, o bursa. A fost prima tara cu care am facut schimburi diplomatice..."

Petre Stoica:



"Nu stiu sa spun, dar de cateva ori fiind in situatii limita si crezand ca ma duc la fund a venit un moment extraordinar care m-a intinerit, m-a inflorit. Am fost intr-adevar un boem. Iti dau numai un exemplu: eram pe punctul de a fi dat afara de la editura "Univers", pentru ca, asta-i adevarul, veneam intotdeauna obosit, ca imi petreceam noptile cu Nichita, cu Grigore Hagiu... Tocmai cand mi se pregatea desfacerea contractului de munca, prin Uniunea Scriitorilor am aflat ca "Secolul 20" ma angajase."