marți, 10 aprilie 2018

PĂDUREA VIENEZĂ 1896 RAOUL HAUSMANN - poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre bpt, editura minerva (1970) traduceri de Petre Stoica



PĂDUREA VIENEZĂ 1896

RAOUL HAUSMANN

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de Petre Stoica


pentru Friederike Mayrocker

Pe când eram tânăr, mă duceau în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau de-a mama și de-a tata.
Se trecea prin străzi lungi cu multe case. Locul îmi era necunoscut, se numea Leopoldstadt.
Nu-l înțelegeam, căci locuiam pe Rennweg.

Am ajuns pe un pod foarte lung, cu o panglică
albastră de amandoua laturile. Mi s-a spus
că-i Dunărea, că-i lată
de o mie de metri. Putea să fie, dar eu
nu înțelegeam nimic.
Despre pădure, nici vorbă. Ceea ce se desfășura
aici se numea Prater.
Se ajungea la o mare alcătuire rotundă, era
Roata cea Mare.
De jur-împrejurul sau atârnau mici vagoane urâte.
Parcele hotărau intrarea. După o vreme, roata
cu lada ei
tremurând se ridică domol.
De sus, priveliștea era atât de vastă, încât
îmi era greu să-mi fac o părere.
Nu înțelegeam nimic.
Într-o parte erau acoperișuri enorme, în cealalalta
parte părea să fie o pădure.
Lent, lada plutitoare începea să coboare din nou.
O dată depuși, coboram și porneam către o masă.
Aici se mânca salam tăiat subțire
stropit cu bere.

Pe vremea când eram tânăr, mă duceau
în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau
de-a mama și de-a tata.
Dar mie nu-mi făcea nici o impresie, pentru că
nu înțelegeam nimic.
Astăzi sunt bătrân și nimeni nu mă duce
în pădurea vieneză.
Parcele care se jucau de-a mama și de-a tata,
au pierit de mult,
și mi se pare c-a pierit și pădurea vieneză.

RAOUL HAUSMANN Petre Stoica din "poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre" bpt, editura minerva (1970)


 RAOUL HAUSMANN (12 iulie 1886, Viena, Austria - 1 februarie 1971, Limoges, Franța) vede lumina zilei în capitala Austriei, care nu e dispusă nici azi să-i recunoască personalitatea artistică deosebit de complexă. Dar Housmann e notoriu pe alte meridiane, în Franța și mai cu seamă în Anglia. În primul rând, istoria literară îl înregistrează drept întemeietorul dadaismului berlinez ("Club Dada"), dominat odinioară de inspaimantatorii "H" Hausmann, Huelsenbeck, Heartfield și Herzfeld), infinit mai radicali decât de confrații lor din Svitera, dacă ne gândim că Huelsenbeck propunea "să se facă literatură cu pistolul"... După informațiile admiratorilor lui Hausmann, consemnăm faptul că el este inițiatorul fotomontajului (în anul 1918) și totodată precursor necontroversat al "neodadaismului" și al "pop-art"-ului. Spirit efervescent, teribil de inteligent și cu pânzele mereu îndreptate spre orizontul noului, Hausmann înscrie și alte performanțe în palmaresul "invențiilor". Astfel, i se atribuie descoperirea "complexului Clitemnestra", și a otophonului (în 1927), transferat ulterior în mașina electrică de calculat, care în anul 1935 obține patent la Londra! Totodată, numele sau e trecut în fruntea pionierilor fotografiei, domeniu în care a adus inovații dintre cele mai substanțiale. Hausmann a colaborat la numeroase reviste europene și a expus tablouri în marile capitale ale lumii. Este autorul următoarelor cărți: Hurrah (1921), Tratat de chestiuni fără soluții importante (1958), Courrier Dada (1958), Catrafuse (1961), Limbaj de țăndări (1962), poeme și lemne (1961), Pin și povestea lui Pin (1962), în colaborare cu Kurt Schwitters.



duminică, 8 aprilie 2018

Regii știu să aștepte la barieră Petre Stoica, joi 10 iunie 2018, România Liberă


În timpul războiului, Majestatea Sa regele Mihai poposea uneori la Banloc, unde3 își avea reședința regina Elisabeta. Satul în care imiimplineam copilăria stăpânea pământuri ce se întindeau până-n vecinătatea pomenitei localități. Consătenii mei povesteau despre tânărul nostru suveran lucruri pentru mine de domeniul neverosimilului: ba că Regele, solitar, se întreține cu oameni surprinși la muncile câmpului, ba că se avântă vijelios cu mașina de pe digul Barzavei, oprind brusc motorul la firul râului. Cum să umble, gândeam de unul singur, Regele? Mi-l închipuiam înconjurat permanent de generali și de curteni gata să-i satisfacă dorințele, cât de mici. Într-o zi-ne aflam în vara anului 1943-un văr de-al meu, proaspăt venit de pe front-hotărâse să plece cu căruța la Deta, cocheta reședință de plasă străbătută de șoseaua legând metropola Banatului de Stamora-Moravita. La insistențele mele, vărul îmi acceptase compania. Deși bine întreținută, șoseaua era îngustă, căruțele încărcate cu păioase fiind nevoite a parcurge un drum paralel tare prăfos. Tocmai când ne-am apropiat de haltă căii ferate din fața Detei, acarul a coborât bariera. Simultan s-a oprit, aproape lipită de noi, o mașină decapotată. Vehiculul de tip militar avea la volan un tânăr în ținută civilă. Purta jachetă sport de culoare maronie, ochelari de soare și sapcă de genul celor întrebuințate pe atunci de schiori. Vărul mi-a făcut semn ușor cu cotul, șoptindu-mi: "Regele!". Cum, Regele? El, fără nici o suită?-mi-am zis nedumerit. Și-a aprins o "Plugara", tigară cea mai ieftină din România, fabricată din tutun negru și foiță galbenă. Bariera rămânea neclintită, Majestatea Sa fuma liniștit și abia după ce și-a scos ochelarii de soare, am recunoscut chipul acela frumos, familiar mie mulțumită portretelor atârnate în sălile de clasă, alături de cele înfățișând pe Regina mamă Elena. Trecerea mărfarului pusese capăt unei așteptări de aproximativ zece minute. Mașina Majestății Sale a dispărut fulgerător, iar noi am luat-o câtinel spre țintă.
Scena trăită de mine capătă aură pe măsură ce țara noastră intră tot mai adânc în bezna socialismului invincibil. Mahării din fruntea statului se credeau acum ei regi, niște altețe nemaicunoscute în istorie. Altfel spus, grobieni care învățau mânuirea tacâmului de la chelnerii Regelui adevărat, cel iubit de intraga suflare românească, detronat cu brutalitatea specifică bolșevicilor. Față de predecesori, Ceaușescu Nicolae se credea mai mult: împărat. Pe unde gonea interminabila-i coloană de mașini trebuia să încremenească totul, chiar și cu riscul unor catastrofe ireparabile. Dar ce rost mai are să reamintesc momente coșmărești, vii încă în memoria oamenilor? Și totuși, stărui asupra unei întrebări. Ce s-ar fi întâmplat dacă, Doamne ferește, alaiul scornicestianului s-ar fi văzut întâmpinat de o barieră lăsată? Un simplu semn citit în privirile împăratului roșu ar fi dus numaidecât la decapitări începând cu amărâtul de acar, până la ministrul trenurilor, bașca totală reorganizare a serviciului de pază și protocol.
Nici în calea actualei coloane prezidențiale nu răsar bariere lăsate, au grijă băieții ca voiajul să decurgă șnur. Cât privește grija de a defaima instituția monarhică, ea îi revine actualului strașnic păzit al națiunii. Cei cu mintea întreagă știu însă că regii constituționali respectă legile, oricât de banale ar fi ele, ca bunăoară una impusă de regulile circulației. Evocarea mea cu valoare de simbol nu este adresată persoanelor care l-au cinoscut îndeaproape pe Majestatea sa Regele Mihai prețuindu-i cumpătarea dublată de proviabila modestie. Ea se adresează neinformaților duși de valul unei deșănțate propagande antimonarhice, purtată mai totdeauna de cei care mai ieri se ingrasau la privitul fastului comunist întreținut cu biciul, cu tropoțică sud-dunăreană și cu ovațiile regizate.

sâmbătă, 31 martie 2018

Petre Stoica - Coplesit de glorie (reeditare), Editura Vinea 2018



„OTRAVA DIN RĂDĂCINILE ODEIˮ SAU DESPRE POEZIA „CU SUFLETUL LA GURĂˮ

Cu Petre Stoica se realizează, în fapt, o dezinhibare de proporții a Poeziei în spațiul din spatele Cortinei de fier. Dacă Nichita Stănescu  reușea, treptat, o reluare a legăturilor întrerupte brutal (și total) două decenii la rând cu modernitatea românească interbelică (cu poezia sa se reintră în aerul tare al poemelor unor Blaga, Arghezi, Vinea, Bacovia), prin Petre Stoica occidentalizarea, cu trimiteri către lirica americană fățiș explozivă, dar și, deopotrivă, către avangardele și postavangardele vest-europene, devine  miză obsesivă.
Astăzi apare ca o evidență că numai Petre Stoica putea să scrie textele „în răspărˮ, inflamate, insurgente (individualul își exibă deopotrivă subiectivitatea și personalitatea; acumularea de șocant și derizoriu conduce, organic, la reliefarea tarelor sociale specifice comunismului primitiv de tip Ceaușescu), din volumul „Copleșit de glorieˮ.
Cartea începe percutant, cu referirea la încoronarea, deja împlinită, cu Premiul Nobel. „Deşi sunt laureat al Premiului Nobel...ˮ, scrie poetul. Sigur, afirmația ar putea fi considerată doar amuzant-teribilistă, mai ales că, pe măsură ce discursul se rostogolește, prima impresie este că autorul se autopersifleză, el trăind „într-un sat oarecare plasat la marginea continentuluiˮ, unde „cuvintele rachiurile şi supa de chimen / mai păstrează acea savoare de pe vremea lui Noeˮ.
Recitit, poemul, cum jarul în care se rotește cu îndemânare un  vătrai, dă cumva pe de lături. Iese din matca previzibilului și plonjează în subversiv. Iată textul  în integralitatea sa: „Deşi sînt laureat al Premiului Nobel deşi fac parte din clubul milionarilor deşi mă bucur de toate privilegiile de care se bucurau maharadjahii cîndva prefer să trăiesc retras într-un sat oarecare plasat la marginea continentului aici cuvintele rachiurile şi supa de chimen mai păstrează acea savoare de pe vremea lui Noe să dau şi alte explicaţii cred că nu e nevoie.ˮ
Enumerarea în prima parte a textului a trei trepte/ipostaze: (a) de laureat al Nobelului; b) de apartenență la „clubul milionarilorˮ; c) de beneficiar de privilegii precum cele ale maharadjahilor, este oare numai un gest de bravadă? Oare câți dintre poeții congeneri, la București, în plină dictatură roșie, își permiteau să se exprime astfel? 
Dar întrebarea aceasta nu poate fi altfel decât retorică. Doar Petre Stoica a îndrăznit (și a reușit, axiologic) un asemenea poem.  De fapt nu este vorba nicidecum de autopersiflare, ci de persiflarea directă și în mod repetat a realităților din țările din estul Europei, unde era imposibil să faci vreodată, scriitor ori nu, parte din vreun club al milionarilar, ori să ai, ca intelectual, privilegii de maharadjah. Cât despre deținerea unui Nobel,  pentru literatură, de către un scriitor din România socialistă, nici în cel mai optimist vis nu se putea închipui!
Intenția lui Petre Stoica de caricaturizare a societății-capcană comuniste este întărită, în poemul citat mai înainte, de versul: „prefer să trăiesc retras într-un sat oarecare...ˮ. Accentul cade pe cuvântul „preferˮ, deci „preferințaˮ de a alege retragerea într-o viață paralelă sistemului generalizat devine nu numai un gest de curaj, ci și  un gest extrem de orgolios. 
Titlul poeziei: „Precizări pentru toate agenţiile de presă din lumeˮ merită o atenție anume. Este, și el, redactat cu nedisimulată intenție satirizantă. Că, nu, nici chiar prin miracol nu ar fost posibilă prezența acestor mari agenții pe malurile Dâmboviței... Versul final, „să dau şi alte explicaţii cred că nu e nevoieˮ, poate fi citit și în acest mod: România este o țară închisă, absența libertății este vizibilă cu ochiul liber. Nu  e nevoie de „alte explicațiiˮ,  sunt inutile în fața evidenței.
Continuând lectura volumului „Copleșit de glorieˮ în cheie politică, am alcătuit, pentru uz propriu, o listă cu versurile pe care le prefer. Iătă câteva dintre ele: „descrierea vieţii mele rămână pe seama lăcustelorˮ (în poemul „de obiceiˮ); „insectele au ieşit din bezna lor milenară (în „jurnalˮ, I); „dacă mai scriu? / îmi alcătuiesc opera completă / cine mă ajută? pîndarii plasaţi lîngă sat [...] / dacă mă tem? / nu m-am temut niciodată (în „interviuˮ, II). Sau: „E timpul să spun despre mine câteva lucruri esenţiale / [...] că nu m-am bărbierit niciodată cu un brici neascuţit  / [...] că nu am călătorit niciodată inutil cu zeppelinul  / în sfîrşit că nu am avut parte de o înmormântare la înălţimea aşteptărilor / e timpul să spun toate astea / pentru ca exegeţii mei să nu bată câmpii / în anii cînd s-or apuca / să-mi perie haineleˮ („e timpulˮ).
Nu e greu de imaginat pe cine anume semnifică „lăcusteleˮ, „insecteleˮ ori „pândarii plasați lângă satˮ din poeme. Cuvântul „plasațiˮ spulberă orice ambiguitate, fiind vorba de cadrele de securitate care îi urmăreau scriitorului fiecare pas și fiecare gest. Și e de înțeles de ce consideră poetul că e foarte important să atragă, viu fiind încă, atenția „exegețilorˮ săi din viitor „să nu bată câmpiiˮ cu privirea la biografia sa, denaturând-o.

În „Jurnal, IIˮ autorul mărturisește că se află în căutarea unei „insule mai puțin poluatăˮ. Firește, mai puțin poluată decât România lăsată de Occident la cheremul Uniunii Sovietice. Versurile sunt memorabile: „în chilia mea de homme de lettres / stau aplecat peste harta maritimă a lumii / şi caut o insulă mai puţin poluată / trag zăvorul porţii şi gloriei mele îi ordon / să se plimbe în pielea goală pe stradăˮ.
Într-un alt poem foarte bun, „Interviuˮ, III, amintește, fascinate, de Valéry și cu dă cu tifla bătrânei Europa, amenințând-o că o va cuceri, neapărat, cândva în viitor: „[...] ce cred despre Valéry? /fiecare vers al său este un sicriu de cristal / [...] ce să comunicaţi Europei? / că într-o zi voi trece cu trotineta / sub arcurile ei de triumfˮ.
Există, în „Copleșit de glorieˮ, între atâtea și atâtea versuri asupra cărora s-ar putea comenta îndelung, și acestea: „Vă rog să mă anunţaţi din timp [...] / aştept cu sufletul la gură / deocamdată lucrez la o prelegere savantă / despre otrava din rădăcinile odei ava avaˮ.
Ce vers de calibru acesta din urmă! Nu oricui îi este dat să descopere „otrava din rădăcinile odeiˮ și să reflecteze asupra ei.
Petre Stoica este un poet inconfundabil. Un reper între interbelicii și posbelicii noștri de primă linie.
El scrie poeme „cu sufletul la gurăˮ. Poeme rapide. Poeme fulger. Marca sa stilistică este extrem de personală. De nu ar purta semnătura sa explicită, textele sale ar putea fi recunoscute, la lectură, în mare măsură. 

Nicolae Tzone
 

duminică, 25 martie 2018

Poemele mele...


POEMELE MELE

Petre Stoica

Vai cât de mult vă înşelaţi vai
poemele mele nu au strălucirea cozii de păun
şi nici gust de migdale nu au
iartă-mă frumoasă domnişoară ilfoveană

ştiu că-ţi plac sonetele stropite cu eau-de-cologne
şi iartă-mă iubite profesor de liceu
ştiu că adori poemele al căror sens e obscur
altfel privirea nu ţi-ar fi încruntată
până şi în clipele în care faci amor
şi iertaţi-mă cu toţii voi care acolo sus în balcon
v-aţi aşteptat să arunc din gâtlej
lungi triluri de privighetoare tradiţională
dar gâtlejul meu e răguşit după atâta ţipat în pustiu
asta e situaţia v-o spun cu deplină sinceritate
poemele mele au duritatea pământului sărac
parfumul lor e duhoarea florilor căzute în şanţ
au strălucirea lămpii afumate
gâfâie ca o roabă din secolul trecut
au gustul unturii de peşte
au gustul fructelor pădureţe
au gustul vieţii refuzate
poemele mele copii părăsiţi în ploaie
poemele mele degete îngheţate
poemele mele saci cu zdrenţe
poemele mele da poemele mele glorioase
dacă nu vă plac
suflaţi-vă nasul
şi daţi în ele cu pietre

Petre Stoica-Ceva ce gasesti numai o singura data in viata (2017)

Selectia versurilor: Ion Barbu
Fotografii: Camelia Toma, Ion Barbu, Rolland Szedlacsek
Un produs al SOCIETATII CULTURALE "CONDITIA ROMANA"
Cu sprijinul:
ASOCIATIA PAX 21
PETRILA 2017
Referinte:
www.thebarbu.ro
www.facebook.com

 Sunt nouă ani de când căutătorul de cuvinte celeste își culege inspirația fiind pe alte meleaguri. Așa că prieteni și cunoscători ai lui înainte de marea trecere, dar și după aceasta - grație scrierilor sale - s-au adunat la Muzeul Presei „Sever Bocu” din Jimbolia pentru a-și aduce aminte de Petre Stoica. Ion Barbu a și lansat, cu această ocazie, un album fotografic care vorbește despre legătura pe care Petre a avut-o cu Jimbolia, Marcel Tolcea a oferit o altă piesă din puzzle-ul despre personalitatea marelui scriitor, iar câțiva tineri jimbolieni au adus în actual file din cronica unei localități de frontieră. La final, mulțumindu-i Domnului, s-a oficiat o slujbă la monumentul funerar.







Comemorarea scriitorului Petre Stoica


Comemorarea scriitorului Petre Stoica from Televiziunea Jimbolia on Vimeo.


duminică, 18 martie 2018

Ultimul interviu cu Petre Stoica de Mihaela Schiopu şi Ion Barbu



În anul 2007, era noastră, în oraşul Jimbolia, cunoscut pe vremuri mai bine sub numele de "Perla Banatului", s-a întâmplat o minune despre care aproape nimeni nu doreşte să ştie. Poetul Petre Stoica împreună cu primarul maghiar Kaba Gabor au reuşit să aducă pe lume al doilea muzeu al presei din Europa. Petre Stoica este, probabil, cel mai mare poet român în viaţă, în acelaşi timp, cel mai cunoscut traducător al poetului austriac Trakl. După '89 a fost ani de zile redactorul-şef al cotidianului "Dreptatea", cu o activitate jurnalistică imposibil de cuprins în câteva rânduri.
Muzeul "Sever Bocu" a fost ridicat cu infinite greutăţi, traversate cu un entuziasm demn de o ţară mai iubitoare. Au apărut câteva articole în presă, prietenii s-au emoţionat în mod decent, însă nici un for cu adevărat important din România nu a acordat atenţia pe care Petre Stoica şi-o merită. între timp, realizatorul acestui proiect incredibil a cheltuit banii obţinuţi din toate premiile literare care nu au încetat să vină unul după altul, plus tot ceea ce a câştigat citind din poezia sa în ţări străine.
Ceea ce ar fi constituit suportul unei bătrâneţi senioriale, rămâne dăruit patriei, ar spera el, pentru o eternitate civilizată. în Muzeul Presei există ziarul din ziua în care a murit Eminescu şi tot felul de alte rarităţi, cărate de la Bucureşti la Jimbolia cu paşi mărunţei. Tot astfel au ajuns la Jimbolia pachete uriaşe de ziare descoperite prin garaje, subsoluri şi alte locuri insalubre unde obişnuim să ne păstrăm trecutul. Petre Stoica, primarul Kaba şi tot felul de alte persoane ciudate pentru lumea de astăzi aşteaptă ca acest muzeu să rămână viu şi speră pe tăcute că lumea jurnalisticii se va bucura (măcar) cu adevărat de acest cadou... (ne)meritat.
Lucrurile astea preţioase, ziarele astea vechi, le ţineam în bibliotecă. Le-am cumpărat pentru frumuseţea lor, nu am avut gânduri concrete imediate. Bunăoară, vedeam "Albina românească", zic, dom'le, nu găseşti în fiecare zi aşa ceva. Apoi mi-am spus: "Ce-ar fi să încerc şi eu un muzeu al presei? Dar asta era, cum să spun, o chestie utopică, aproape că nu aveam curaj să mă exprim cu glas tare, de teamă că m-ar fi luat alţii peste picior. Am stat eu, m-am frământat, făceam drumuri dese la Bucureşti. De data asta căutam special presă, nu numai ce-mi plăcea, să fie acolo, de la "Realitatea ilustrată" până la orice ziar vechi. Am început să adun şi într-o zi îi spun primarului Kaba: "Uite ce gânduri am". Primarul, care este foarte sensibil la orice iniţiativă culturală şi n-a respins nimic din ce i-am propus eu, primarul zic, de data asta, dom'le, s-a iluminat. Când am văzut că el este atât de încântat am prins şi eu curaj. Am mai stat ce am stat o lună şi am pornit. Vine într-o zi şi zice: "Hai să mergem să căutăm o clădire". Am găsit această clădire şi, cum să spun, cam nebun primarul, s-a aruncat cu capul în jos pentru că nu a avut nici un leu. Am pornit la drum fără bani. Aşa că am terminat acest muzeu, l-ai văzut cum arată, este de fason european. Ne-a costat aproape 6 milioane numai renovarea şi mobilierul.
- Banii ăştia nu includ şi colecţiile tale de ziare.
Nici vorbă. Tot ce am câştigat eu am investit în Inventarul acestui muzeu. Aşteptam ca lumea să gândească: "E acolo la Jimbolia un nebun, care împreună cu alţii a făcut al doilea muzeu al presei din Europa..."
- Ce ţi-a părut mai frumos, să visezi la presă, să lucrezi în presă, să colecţionezi presă ori să faci un muzeu?
Interesantă întrebarea. Cu 10... nu cu 20 de ani în urmă aş fi vrut să lucrez în presă. Acum am lucrat în presă şi am văzut ce eforturi fantastice cere presa şi ce poate să fie o redacţie uneori. Nu-i aşa? Acum cel mai plăcut lucru este, sigur, să colecţionezi, nu cere un efort fizic prea puternic, ci unul financiar. Cel mai greu este însă să organizezi un muzeu.
- Când ai colecţionat primul ziar?
S-a întâmplat cu multe decenii în urmă. Cred că aveam vreo nouă ani. Pe masa noastră găseam 3-4 ziare la care tata era abonat. El nu prea avea timp să citească, citeam eu şi de aici am prins gust pentru ziar. Mai cu seamă pentru "Universul". La vârsta de 14 ani m-am dus la o tipografie cu un ziar, cum se spune, tehnoredactat de mine. S-au amuzat la ideea că vine un copil în şort cu o machetă făcută de el însuşi. Asta a fost, de aici pasiunea mea pentru presă.
- Ţi se zicea micul jurnalist... aşa-i?
Nu, nu... Mi se spunea Jurnalistul, şi ştii de ce? Pentru că la Timişoara, vizavi de Loyd, era un chioşc tradiţional, cum era în România pe vremea aceea. La chioşc era un evreu foarte simpatic, Szyilagy Bacsi, care era impresionat că vine un copil şi cumpără toate ziarele, şi cele comuniste, şi "Dreptatea". Veneau patru numere din "Dreptatea", unul era al meu, ceea ce era de-a dreptul fantastic. Lumea se bătea pentru ziarul acesta. Mergeam, umpleam geanta, iar la oră, în loc să ascult lecţia, eu desfăceam ziarul şi citeam. Sigur că mulţi profesori au observat. Unul mi-a zis: "în picioare" că mai eram cu ziarul desfăcut. De aici mi s-a spus "jurnalistul". Şi azi mai întâlnesc, rar, câte un fost coleg de liceu, şi zice: "Ce faci, jurnalistule?" Ceea ce pe mine mă emoţionează profund.
- Dacă ar fi să alegi să te muţi într-un ziar sau într-o poezie, unde te-ai muta?
Ei, cum să spun, sigur că şi ziarul poate să aibă poezia lui, aşa că e puţin dificil de spus. Sigur, citind ziarul de două ori, ai epuiza totul. La o poezie poţi să revii şi de o sută de ori, dacă îţi place. Pe lângă multe tâmpenii, în ziare, poţi găsi şi poezie. Eu am găsit.
- Tu ai senzaţia că ţi-a făcut bine să lucrezi în presă, te-a alinat, a schimbat ceva din atmosfera vieţii tale?
Atunci la începuturi. în primul rând, nu visam că voi lucra la un ziar pe care îl adoram. "Dreptatea".
Era prea mult, era ceva... Cum să spun, "Dreptatea" era ziarul meu de suflet pentru că am făcut parte din organizaţia de elevi PN}, aşa se chema, şi desigur, citeam "Dreptatea". Păstram toate numerele. După aceea ele s-au împrăştiat, venea percheziţia, trebuia să le punem pe foc şi iată, au trecut 50 de ani şi am ajuns din nou la "Dreptatea".
- Fix 50 au trecut?
Păi da, în '47 mi se pare a dispărut ziarul, iar în '89 a apărut primul număr. Eu am publicat în numărul 3, primul articol, pe prima pagină, despre Iuliu Maniu. De atunci am publicat până la un punct, când a trebuit să mă despart de "Dreptatea" din pricina acelor veşnice certuri într-o redacţie unde s-au strecurat şi oameni care probabil au avut epoleţi, oameni care nu aveau ce să caute acolo.
- Consideri că eşti un ins patriot?
Da. Prin faptul că fac acest muzeu mă consider patriot. Şi pentru că pun şi presă idiş şi presă germană şi maghiară mă consider patriot.
- Ce înseamnă România pentru tine?
România ce înseamnă? O ţară înjurată pe drept şi nedrept, o ţară cu multe defecte şi cu multe calităţi, o ţară unde am mormintele părinţilor, o ţară în limba căreia scriu.
- S-ar chema că o iubeşti sau că iubeşti oamenii?
O iubesc, este, cum se spune, nu poţi fără ea, cam aşa, mai precis spus te-ai născut sub steaua pe care n-o poţi părăsi. Eu m-am născut sub steaua asta, n-aş putea, fără ea, nu pot.
- Dar te-ai gândit vreodată să pleci de aici?
Nu. Mă întrebau toţi, tu de ce nu pleci? Am spus, nu dom'le. Să ştiu că toarnă leşie pe mine şi tot m-aş întoarce.
- De ce?
Nu ştiu, gustul apei. Bunăoară la Berlin am stat, am avut o bursă acolo de opt luni. După şapte luni, am simţit deodată că apa are alt gust. Şi am zis: "Hai acasă". Sigur, mi-era dor de prieteni în primul rând, aici erau aproape toţi prietenii mei.
- Muzeul acesta este pentru români sau pentru România?
Muzeul acesta este pentru România. Pentru România, unde sigur că la ora actuală 60 la sută din inventar este românesc. Dar am şi presă germană şi mă străduiesc să adun, am deja promisiuni pentru presă maghiară. Am şi lucruri foarte rare, maghiare, dar puţine şi vreau să fac chiar o manifestare cu presă maghiară, pentru că Jimbolia 11 la sută are electorat maghiar. Deci să vină şi ei să vadă, cu un specialist.
- Contează să faci muzeul ăsta chiar dacă nu ştii dacă dăinuieşte?
Este o încercare, asta am vrut să spun. Ca şi această fundaţie pe care am înfiinţat-o bunăoară. Nu o poate duce nimeni mai departe. Chiar dacă vine unul, cum să spun eu, un germanist priceput. Să cunoşti şi literatura română, şi literatura germană, să ştii tot ce este aici, să ai grijă de cărţi, e greu. Sunt atâtea lucruri pe care nici eu nu le mai găsesc. Am adunat în anii ăştia imens. Sunt multe colecţii: colecţii de numismatică, de filatelie, de ex libris, de cărţi. Tot ce am câştigat am investit în inventarul acestui muzeu.
- Presa e un fel de a alunga nostalgia şi un fel de a face fiecare zi foarte vie, aşa e?
Presa... Eu nu am televizor, ai văzut...
- De ce nu ai televizor?
Trebuie să spun că sunt, poate, singurul din Jimbolia care nu are. Unii au spus: o să-ţi aducem cu forţa. Urăsc, am spus întotdeauna, bomba atomică şi televizorul. în primul rând vorbesc de răpitul timpului...
Să luăm ştirile de la televizor şi să zicem că m-aş uita numai pentru ştiri. Televizorul nu-mi dă timp să gândesc. Să cântăresc un fapt. Totul merge foarte repede. Sunt ameţit. Plus, poate nu atât asta, cât sistemul de manipulare. Am trăit cu toţii să vedem ce înseamnă manipulare. De la revoluţie, care a fost cea mai mare manipulare din Europa, să ştii.
- Dar uite, presa asta nu-ţi fură ţie din timp?
Fură, dom'le. Dar asta este plăcerea să stau să mă opresc să meditez, să trag şi eu câte o înjurătură, să caut...
- E un fel de drog?
Iată cuvântul cel mai potrivit. Este un drog. Un drog pe care l-am cunoscut la cineva care şi-a pierdut foarte mult din darul scrisului pentru că mânca presa.
Plus că omul este curios. O ştire banală poate să-ţi modifice gândirea.
- Oare pentru că vrei să ştii ce trăiesc ceilalţi ai senzaţia că faci parte dintr-o comunitate?
Dom'le, ai impresia că te plimbi, pe continent. Şi ideea că te ancorezi, dacă e bine scris articolul şi dacă e fotografia bine pusă la pagină. Eu mă localizez acolo pentru câteva minute. E o feerie pe care o poţi trăi. Ideea că întorci pagina şi acolo începe altceva. E o surpriză pe care o ai la un ziar foarte bun.
- Ţi-a fost frică de ceva pe lumea asta?
Am trăit într-un iad pe care-l cunoşti şi... mi-a fost şi nu mi-a fost... Am avut probleme cu Securitatea, am fost de câteva ori anchetat. în general pot să spun că moartea a alunecat pe lângă mine.
- Ţi-a fost frică de ea?
Eram inconştient, acesta era adevărul. La vârsta de 19 ani am terminat liceul, ca să vezi, ce naiv, nu naiv, ce nesocotit eram. Am terminat liceul şi prin consemn, făceam parte dintr-o organizaţie secretă. Ne pregăteam, trebuia să nu ştie nimeni că ne vom lua adio şi că planificasem să plecăm în munţi. Doar că eu m-am îmbătat şi am întârziat cu 20 de minute.
- Asta a fost salvarea?
A fost salvarea, da. Pentru că am băut trei halbe cu trei romuri. M-am făcut praf. Şi m-am trezit mai târziu, iar când am ajuns la locul secret de întâlnire nu mai era nimeni. Toţi fuseseră umflaţi şi au ajuns la Piteşti.
Am avut întotdeauna câte un noroc. Să-ţi mai dau un exemplu. După 23 august locuiam într-o zonă unde s-a mutat războiul. Trupele române luptau la Budapesta şi noi eram încă sub ocupaţie germană. Unde plecau ei, lăsau mine care erau aşa, cam cât un stilou. Eu eram copil, am găsit o mină şi am pus mâna pe ea. A venit un miliar, mi-a dat peste mână, a luat-o el şi a plecat. Cum m-am îndepărtat 2 metri am auzit o bubuitură. I-a scos un ochi, de fapt, o jumătate de faţă. Ceea ce îmi era mie destinat a ajuns la el.
- Ai o poezie şi un volum intitulate "Sufletul obiectelor".
Mie mi-au plăcut întotdeauna obiectele vechi. Erau făcute ca să existe, să supravieţuiască generaţiilor. înţelegi? Podul bunicii era plin de lucruri care trăiau 200 de ani. Astăzi se fac obiecte de unică folosinţă. Cele ale bunicii aveau o anumită frumuseţe. Dar altceva vroiam să-ţi spun. Sigur că-mi plăcea în pod să descopăr tot soiul de nebunii: cufărul bunicii, cutia cu etichete Hamburg, catarame, funde, dantele. Acolo găseam tot felul de lucruri care mă fascinau. Era un univers, cum să spun, insolit. Există în poezia modernă un curent care se cheamă animism. Reînsufleţirea obiectelor. Ele trăiesc în măsura în care le pipăim. Şi imaginaţia noastră începe să lucreze. Din clipa aceea ele prind viaţă, prind contur.
- Muzeul tău este un fel de reînsufleţire a ziarelor?
Exact, exact. A lor şi a mea în acelaşi timp. Muzeul îmi dă mie un tonus, iar acele bucăţi de hârtie capătă viaţă din nou.
- Anul trecut te-ai întors de Crăciun la Jimbolia special pentru ca să-ţi continui treburile legate de muzeu. în special să recondiţionezi ziare foarte vechi. Ai spus atunci că pentru tine e aşa, ca un fel de sărbătoare.
Da. Absolut. Primesc de la ele o aură. Mă gândesc prin câte mâini au trecut, câte destine sunt legate de acea sărmană hârtie.
- Cu care parte din Istoria României ţi se pare că te potriveşti, dacă ar fi să-ţi alegi un timp în care să trăieşti?
Aaaa! Categoric perioada interbelică. Perioada interbelică cu toate contradicţiile ei. înţelegi? Pentru că începuse deja România să se modernizeze, începuse să apară clasa de mijloc. Te duceai cu leul la Paris şi îl schimbai acolo. Nu trebuia să te duci cu valută.
Pentru că mă puteam mişca cum voiam, mă puteam duce când voiam, unde voiam. Tata spunea: "Termină liceul şi te trimit la Paris, indiferent că vând 5 hectare pe an". Aşa gândea tata atunci. Şi aşa şi puteai să faci. După aceea au venit anii ăia de restricţie când eu nu mai puteam să vin la casa părintească. Dincoace de Timişoara nu mai avea rost să vin, pentru că părinţii erau deportaţi.
- Primele trei versuri care îţi vin în minte, dintre cele pe care le-ai scris, care sunt?
Uite versul care mie îmi place atât de mult şi pe care nu l-a sesizat nici un critic. Mi se pare că Ion Mircea a vorbit despre el. "Poemul. O furnică traversând nepăsătoare tăişul securii". Nimeni nu a remarcat chestia asta.
- Ce relaţie ai cu timpul, în particular?
Acum am o relaţie foarte proastă.
- Ai declarat că ai avut o viaţă dementă.
Da. Eu nu m-am plictisit niciodată, n-am avut cum să mă plictisesc. Timpul întotdeauna a zburat la mine, dar acum parcă timpul stă pe loc, întrucât am o situaţie care nu-mi permite să fac nimic. Acum nu fac altceva decât să dirijez. Eu nu mai pot să citesc presa aşa ca toată lumea, citesc cu lupa. E foarte greu.
- Ai un dialog cumva cu cei din fotografiile de pe pereţii casei tale?
Când ai o familie risipită, care nu mai există, toţi s-au dus, măcar sub forma asta să trăiască. Ca şi obiectele vechi, deşi mai am foarte puţine lucruri care au supravieţuit. Am un obiect care stătea pe biroul tatălui meu. îmi dă un fior, ştiu că degetele lui, ani de zile, l-au pipăit. Din păcate mi-au rămas foarte puţine lucruri. Totul s-a risipit.
- Eşti un tip luptător?
Când cred în cauză, atunci lupt ca un câine.
- Da? Pe viaţă şi pe moarte?
Pe viaţă şi pe moarte, când cred în ceva.
- Ai crezut în multe lucruri importante?
Un lucru important pentru mine era să fiu socotit poet. Să fiu scriitor român. Acesta a fost visul meu. Visul meu de când eram elev la şcoala primară. Mi se părea ceva cu totul ieşit din comun să fii scriitor. Mi se părea că eşti un zeu.
- Când s-a împlinit?
Când mi-a apărut prima carte, îţi spun drept că am citit-o de o sută de ori, deşi era proastă.
- Câţi ani aveai?
Ei, aveam atunci 24 de ani. Cam târziu, dar, mă rog, nu contează. Publicasem înainte câte 6 poezii în "Tânărul scriitor" şi în "Steaua". Nu lăsam revistele din mână cu ideea asta naivă că lumea ştie, trecând pe stradă, că eu sunt autorul... Până acolo a mers nebunia. Arghezi spune o chestie frumoasă - că fiecare carte nouă îţi dă senzaţia că eşti un ucenic care devine calfă curând. Asta este. Acum a apărut cartea asta, antologia celor 100 de poezii. Neputând s-o citesc, aproape n-am mai avut bucuria pe care am avut-o altă dată.
- Când te-am cunoscut eu acum doi ani, ai spus că ţi-e dor de prietenii tăi care nu mai sunt.
Da. Mi-e dor. Trebuie să spun că vin de atâtea ori la Bucureşti cu ideea că urc într-o maşină şi încep cu Străuleşti şi termin cu Belu sau invers. Sunt împrăştiaţi şi părinţii, şi fraţii, şi prietenii mei buni până la Cernica. Să mă duc la fiecare să pun câte o floare. Dar venind la Bucureşti, mă prind cumpărăturile pentru muzeu şi cele sentimentale trec după aceea pe loc secund, ceea ce este foarte grav.
- întotdeauna au fost pe loc secund?
Nu. Când eram acolo era altă poveste, dar acum, când vin pentru trei zile aşa se întâmplă. Nu ştiu când o să mai vin în Bucureşti, dar în urmă cu 3 seri am avut o nostalgie a Bucureştiului nemaipomenită, cum nu am avut eu niciodată. Am început cu excursia primelor săptămâni ale provincialului care este student la Capitală. M-am gândit la acele străzi vechi şi frumoase care nu mai există. Când eram cu Modest Morariu şi ne plimbam şi citeam. Mi-e dor de această babilonie despre care se vorbeşte, cum fratele meu care a murit în urmă cu doi ani, spunea: "Domnule, totuşi este frumoasă şi babilonia asta, uite ce blocuri înalte, ce-o să fie şi din Bucureştiul acesta?" N-a avut niciodată o arhitectură unitară şi poate de aia este şi foarte frumos Bucureştiul. Trebuie să spun că niciodată, deci de când sunt la Jimbolia, şi se fac curânt 13 ani, nu m-am gândit cu nostalgie la Bucureşti. Numai la ideea că trebuie să ajung să fac aia, să fac ailaltă. Mi-am amintit ce spunea Ion Pilat, de ce îi place lui Bucureştiul: 1. că este Cişmigiul şi 2. că este un oraş cu 365 de bisericuţe. Asta mă obseda şi m-am gândit la asta nopţi în şir.
- Merită România sau românii efortul ăsta al tău sau nu te-ai întrebat niciodată dacă merită?
Să ştii că m-am întrebat de multe ori şi cred că de meritat, merită. Ce faci cu nădejdea că va dăinui sau se va prăpădi? Pentru că avem un dar extraordinar de a ignora valorile, de a da cu piciorul în ele. Noi am pierdut valori imense în anii comunismului, case memoriale, biblioteci uriaşe. Eu am asistat la dezastre inimaginabile, biblioteci fenomentale care au fost distruse. în 1951 eram student şi zilier cu coşul împreună cu încă doi prieteni. Căram din curtea Academiei cărţile din biblioteca (mi se pare) lui Gheorghe Brătianu, a Reginei Maria şi a Regelui Mihai. Erau cu toate coperţile umflate de apă. O nenorocire. Le-am aruncat pe toate în pivniţă. Asta ne era sarcina: totul era să nu stea în curte. Astea sunt lucruri care au murit. Dar am auzit că altele au fost aruncate în râuri. îţi povestesc o chestie reală: în timp ce Călinescu făcea elogiul regimului, "Istoria literaturii române" a lui era arsă în curte la Fundaţie. Asta ştiu de la angajaţii de atunci, pentru că eu am lucrat acolo mai târziu. Ca să vezi ce chestie cinică.
- Despre fotografiile astea pe care le ţii tu pe pereţi, ţin minte că mi-ai spus că mama ta e acolo şi că e felul tău de a-i păstra de jur-împrejur.
Cum să-ţi spun, câteodată mă gândesc la ei, mă obligă să mă gândesc la ei. Prin asta refac trecutul într-un fel. Am câteva fotografii cu mama. Atât de tare le-am ascuns pentru că nu vreau să mai văd. Dacă le văd plâng. Sunt în faza cam ultimă şi are mama nişte priviri atât de triste, ţinându-mi mâinile aşa pe cap, şi cum se lasă pe umărul meu, încât atunci când văd fotografiile acelea îmi dau lacrimile. Pur şi simplu sunt de o tristeţe nemaipomenită şi nu mai vreau să le văd.
Mihaela ŞCHIOPU şi Ion BARBU
(interviu preluat din revista Unu, noiembrie, 2008)

vineri, 16 martie 2018

Cum am ajuns redactor la revista "Secolul 20"


Petre Stoica:
..."Am ajuns redactor la SECOLUL XX printr-un miracol pe care nici azi nu mi-l pot explica. Era într-un moment în care şeful meu direct de la Editura pentru Literatură Universală se pregătea să-mi desfacă contractul de muncă. Se întâmpla în perioada în care grupul nostru (Nichita Stănescu, Modest Morariu, Vasile Gorduz, Grigore Hagiu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Eugen Mihăescu, Irina Mavrodin) îşi trăia vârful boemei. SECOLUL XX, în care am avut norocul să lucrez sub aripa redactorului şef, Dan Haulică, un om de mare inteligenţă şi cultură, înţelegător în toate împrejurările. Treisprezece ani la SECOLUL XX au fost treisprezece ani de popularizare a literaturii de limba germană. Am muncit cu o plăcere enormă, deşi multe unelte de lucru îmi lipseau, dar ştiam că efortul meu va rodi.
   Am primit numeroase felicitări pentru efortul de a pune la îndemână cititorului român pagină beletristică scrisă în limba lui Holderlin. Oamenii care m-au îmbrăţişat pentru realizările în domeniu au fost marii bărbaţi Oscar Walter Cisek şi Alfred Margul-Sperber. De altfel marele domn Cisek m-a recomandat şi mi-a facilitat primul meu drum în Germania. Mă gândesc cu mult drag la zilele când trudeam la SECOLUL XX. Mă vizitau cu materiale interesante intelectuali de bună calitate cu care între timp m-am şi împrietenit: Adrian Maniu, Edgar Papu, marele traducător din germană Ion Roman, Leopold Voita, Ned Isbasescu, Mariana Şora (ne cunoşteam demult, mi-a fost asitenta la germană), Virgil Nemoianu, Nicolae Balotă, ciudatul Ion Caraion (care pentru binele pe care mi l-a făcut mi-a dat o copită) şi mulţi, mulţi alţii care nu-mi trec acum prin fluviul memoriei."



marți, 6 februarie 2018