sâmbătă, 18 februarie 2017

Nichita Stănescu: Un poet naiv România literară 3/46-1970




















De la ARHEOLOGIE BLÂNDĂ, de la MELANCOLII INOCENTE, la O CASETĂ CU ŞERPI: ne aflăm în faţa unei schimbări de viziune, de orizont poetic. Şi totuşi universul lui Petre Stoica este acelaşi, scăldat doar într-o altă lumina, mai scăzută, mai tristă, mai crudă uneori. Dacă ne gândim bine, ar fi fost nefiresc (imposibil chiar) ca poetul să-şi abandoneze lumea sa, obsesiile sale fundamentale. Interesul recentului volum de versuri al lui Ptere Stoica vine tocmai de-aici: jocurile lui Altfel şi Altceva în lăuntrul lui Acelaşi. Modificarea aparentă nu face decât să redescopere o identitate de cuvinte, dar la fel de încăpăţânate ca lucrurile.
Scriind acum vreo zece ani despre Petre Stoica, descifrăm în lirica lui o tentativă asemănătoare celei din pictură a Vameşului Rousseau; mutând, bineînţeles, tot ce trebuia mutat. cred că nu m-am înşelat. Farmecul acestei poezii ţine de inefabilul stângăciei, de "naivitatea" răbdătoare a compoziţiei, de oscilaţia permanentă între poncif şi sinceritatea dezarmată, dezarmantă.
Dintre poeţii generaţiei sale, Petre Stoica este cel care şi-a construit cu mai multă migală, cu o tenacitate prin ea însăşi impresionantă, un univers făcut din materiale umile, cotidiene, dintre care cele mai notabile sunt abia prozaic poetice: înger de gips, vechi gramofoane cu pâlnie, calendare ilustrate de la 1900, melancolice flaşnete. O notă de sentimentalism care ar fi putut să supere n-a făcut, în cele din urmă, decât să integreze acest univers într-o dimensiune şi mai accentuat fictivă. Petre Stoica a izbutit - poate că nedeliberat, dar asta n-are importanţă - să dezvăluie falsitatea cotidianului, s-o adâncească până la ficţiune: şi s-o convertească într-un soi particular de mărturie plină de autenticitate: ca şi când aceasta ar începe abia de la cartonul naiv imitativ al decorurilor, de la senzaţia de praf pe care ţi-o dă recuzita învechită, de la sentimentul de irealitate cu care, brusc, banalitatea te poate covârşi.
O CASETĂ CU ŞERPI se înscrie, deci, în evoluţia firească a poetului. Remarcabilă este aici mai pronunţată dezarticulare a limbajului, dar în primul rând o stare de anxietate, care nu era absentă nici înainte, deşi semnele ei erau mai puţin vizibile.
Substantive vivandiere, cu toate migrând în sintaxa către epitet. Un substantiv în cazul poeziei pe care o scrie Petre Stoica nu joacă niciodată rolul subiectului. Subiect cu translaţie spre predicat. Refuzând verbul - diavolul verbului se mută cu tot calabalâcul semantic în epitet. Şi epitetul! - un fel de iubită platonică. Un fel de părăsire a staticului. Un fel de umbră a punctului, cum ar zice Euclid la capătul unei beţii.
Dar aceasta a fost o remarcă. Îmi veţi cere un exemplu. Manuscrisele poetului mi-au alunecat printre mâini.
Nu citez, citiţi-l şi veţi vedea că am dreptate. S-ar zice că el este înnebunit de prezentul acut. Da şi nu.
Prezentul, în cazul acestei poezii, este un prezent mai degrabă istoric, un prezent translat către prezentul general al umanităţii. De aceea, poetul în mijlocul unei zarve de substantive particulare brusc ia la subţioara o liră aidoma cântăreţului latin. E desuet? Da şi nu.
Este desuet pentru că are de tot strania plăcere să cânte la liră lumea armelor atomice şi nu este desuet pentru că emotionandu-se cu propria noastră emoţie face acest lucru pe coardele abstracte ale unei lire.
Obişnuieşte să fie neprevăzut. Când te aştepţi să-i curgă substantivele, ele se înţepenesc deodată într-un altfel de înţeles.
Paradoxurile lui de fapt au translaţie către o dogmă individuală.
Ne face să râdem ca să fie sigur că ne da lacrimă la ochi. Ne vorbeşte despre patefonul cu pâlnie ca să ne fie dor de pământul pe care-l părăsim în rachetă.
Poetul este frumos, are ochi albaştri înfundaţi în cap. Poetul înjură şi iubeşte rachetele în timp ce stă drept, în mâna dreapta cu hăţurile unei cvadrige.

 http://petrestoicaremembernecesar.blogspot.ro/2015/08/petre-stoica-o-caseta-cu-serpi1970.html

duminică, 12 februarie 2017

Petre Stoica in dialog cu Viorel Marineasa: (fragment)




..."Nu ştiu cum Dumnezeu se face, dar toate marile evenimente ale vieţii mele au pornit de la momente banale. Locuiam, în 1951, într-o pivniţă cu Dimitrie Stelaru, boemul boemilor. Într-un rând, pişcat bine de alcool, cum era de fapt cam tot timpul, m-a apostrofat în felul lui, spunându-mi că eu niciodată nu voi fi în stare să mă sinucid, aşa cum a făcut Georg Trakl. Mărturisesc că m-a şocat. Trakl. Au mai trecut doi ani, poate mai puţin, şi împrejurările vieţii m-au dus la Liebling, ca un hăituit al soartei. Nu mai aveam unde locui, ai mei fiind deportaţi în Bărăgan. Am venit cu statut de pasager, pentru o zi-două, dar, prin generozitatea vărului meu, mi s-a oferit sălaş pentru mai multe luni. "Rămân cu plăcere", i-am spus, "dar n-am ce citi". Mi-a replicat: "Nu-i nimic, există aici un negustor neamţ care are o bibliotecă frumoasă". L-am vizitat şi am avut surpriza să găsesc, printre cărţi româneşti (Între timp am aflat că fiul lui, poet, trăia în Germania), un volum de Trakl. Un nou şoc. I-am cerut cartea, am dus-o acasă, am deschis-o. Nu prea cunoşteam limba germană pe atunci, totuşi m-a frapat acea concreteţe inconfundabilă a poeziei lui Trakl: roşu, albastru, alb. M-am gândit la ce-mi spusese Stelaru (că nu voi avea niciodată curajul să mă sinucid). Desluşind prefaţa, am aflat că se sinucisese la 23 de ani. Plecam în fiecare zi cu cartea la subsuoară (o am şi astăzi, pentru că mi-a dăruit-o acel om minunat pe nume Erk), mă opream în cimitir, unde descifram textele. Venind în Bucureşti, m-am pus vârtos pe învăţatul limbii germane şi, tărâş-grăbiş, am înaintat în lectura lui Trakl. Am văzut că nu e tocmai uşor, că poezia lui nu se reduce la culoare, că e vorba de o întreagă concepţie despre lume. O lume în dispariţie. Am făcut multă agitaţie în cercul prietenilor mei, pe atunci Nichita Stănescu, Grigore Hagiu... Toţi au fost fascinaţi de plasticitate, de metafore, de viziune, de universul foarte sumbru, foarte întunecat al lui Trakl. Devenise o obsesie, nu mai puteam dormi. Am ajuns la o prima formă a traducerilor, care nu mă mulţumea. Până la cea definitivă aveam să trec prin zeci de variante. Nu mai spun că au fost momente când m-am poticnit, nici germaniştii n-au putut să-mi vină în ajutor; am purtat o vastă corespondenţă în acest sens.

.........................................................

Nu trebuie uitat că trăiam în plin realism socialist. Nicio clipă nu mi-am imaginat că e posibilă apariţia unui Trakl. Însă la şirul marilor mele nefericiri am avut câte un strop de noroc. S-a ivit în viaţa mea acel poet total nedreptăţit astăzi, A.E.Baconsky. I-am mărturisit că traduc din Trakl. Publicasem câteva poezii în revista "Steaua", deci nu eram chiar un necunoscut pentru el. M-a rugat să-i trimit imediat câteva traduceri care au şi apărut în 1956. Ecoul a fost restrâns. În răstimp, însă, am aflat că Editura pentru Literatură Universală (unde lucram ca măturător, aş putea spune, mai precis măturător de greşeli tipografice), s-au prezentat doi traducători ai lui Trakl, fapt ce m-a intrigat. Mi-am luat inima-n dinţi şi am venit cu propria-mi traducere. Lumea a fost surprinsă. Au citit-o şi au stat în cumpănă. Ce şi-au zis? "Ia să vedem ce se întâmplă cu acest nebun". Au dat manuscrisul profesorului Papu, ca să facă un referat. Mare surpriză! Profesorul Papu a venit cu un referat în care scria:"Nu am nicio obiecţie. Este o traducere de nota 10". Cartea a apărut în colecţia "Poesis", în condiţii grafice excelente pentru acel moment. M-am bucurat, deşi nu mă aşteptam, de un succes ieşit din comun. Până şi "Scânteia m-a lăudat, lucru total curios.Traducerea a făcut o carieră neobişnuită pentru România. Oamenii mă opreau pe stradă întrebându-mă dacă eu sunt traducătorul lui Trakl. M-am simţit frustrat. Poetul din mine era strivit. Nu mă visasem traducător. Din amor am făcut totul: mă îndrăgostisem de versurile bietului poet austriac. Aproape instantaneu, s-au ivit în poezia noastră foarte mulţi imitatori ai lui Trakl. Au mai trecut luni, poate un an, au aflat străinii de această traducere. Zice-se că a fost supusă verificării şi germaniştii au tras concluzia că e cea mai bună traducere din câte s-au făcut, vreo 70 în lume. Aşa a început cariera mea de traducător al lui Trakl. Recunosc că dacă aş fi ştiut că poetul se va confunda cu traducătorul, nu m-aş fi incumentat la o asemenea intreprindere. Mai cu seama că am avut iluştri tălmăcitori ai lui Trakl, cum ar fi Ion Pillat, Ştefan Baciu, Mircea Străinul. Pentru mine a existat şansa ori neşansa întruchipată în acel diavol care se chema Stelaru, ca el să arunce cuvântul "Trakl", fără să ştie prea multe: era un autodidact, cânta mai mult după ureche.Oricum, el a fost declanşatorul acestei nebunii în care am intrat, o nebunie de care nu voi scăpa niciodată. Voi face totul pentru a demonstra că Trakl este un poet în bună măsură descoperit de români, întrucât s-a bucurat de cea mai mare receptivitate în România. Pe vremea când era cvasi-necunoscut în Austria, s-au găsit două personalităţi ca oOscar Walter Cisek şi Ion Pillat având curajul să afirme că este unul dintre cei mai importanţi poeţi ai lumii, cel mai mare poet al Austriei. Să nu uitam că-n acea vreme trăiau un Hofmannsthal şi un Rilke."...

duminică, 22 ianuarie 2017

Petre Stoica, 11 iunie 2003, Cenaclul "Euridice" (2)



Petre Stoica: „Eram foarte, foarte solidari. Noi priveam cu sfintenie aparitia unui scriitor. Invidia noastra avea ceva frumos. Eram bucurosi daca unul dintre noi avea succes. La un moment dat existenta lui Nichita atarna de un fir de par. Demostene Botez a spus „sus” ca scrie poezie legionara. Paul Georgescu l-a salvat, a scris o noapte intreaga poezii pe care i le-a atribuit lui Nichita, s-a dus cu ele la Leonte Rautu. Generatiile de azi n-au habar prin ce-am trecut. Printr-o baie de acid.” (11 iunie 2003)

Petre Stoica, 11 iunie 2003, Cenaclul "Euridice" (1)



Petre Stoica:
„Totdeauna mi s-a spus ca sunt poet de avangarda – asta si pentru ca eram colaborator permanent al Stelei, revista care a insemnat enorm in evolutia poeziei noastre, chiar si atunci cand realismul socialist era inca lege" (11 iunie 2013)

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Anamaria Smigelschi - Gustul, Mirosul si Amintirea, Ed. Humanitas 2013

O lectura fascinanta! Are dreptate Andrei Plesu:

"Proze-liteleAnamariei Smigelschi m-au luat prin surprindere. O stiam ca un artist plastic foarte talentat si ca pe o femeie iradiind vitalitate si farmec. O descopar acum ca pe un scriitor inzestrat, ca pe un histrion hatru, ale carui simturi sunt inteligente si a carui tristete e plina de umor. "Proze-litele" (pe drept cuvant numite asa: nu simple proze, ci proze-obiect, proze cu miros si gust, cu petice decolorate si franjuri misterioase) sunt deopotriva instantanee de epoca, documnete de generatie, junghiuri, oftaturi, glume si lacrimi. Va veti pierde, bucurosi, in lumea lor, vie, plina de haz, ca un dans euforic, ca o fotografie ingalbenita, ca o amintire recuperata, cu gratie, din propria ei cenusa.

joi, 19 ianuarie 2017

Petre Stoica - Pietre kilometrice (1963)




ÎN TOAMNĂ

Petre Stoica din "Pietre kilometrice (1963)

Aşteptându-te,
la picioare cad lampioanele fructelor, stinse,
îşi înclină umbra spre mine
nava norului cu pupă diamantină
în care călătoreşte grăbită
ultima pasăre...
Apari sub bolţile cerului, coborâte,
sunt atât de fericit încât
aud în mine puternic pulsând
viitoarele sclipiri ale iernii,
mătasea privirilor tale îmi îmbracă umerii goi,
trupul ţi-e treapta focului mare -
de ea îmi apropii
îngheţatele mâini.
Dar tu dispari
asemenea anotimpului ce lasă pe câmpuri
ruguri de ceaţă
1961



 MĂ REVĂD LÂNGĂ TINE

Petre Stoica din "Pietre kilometrice (1963)

Lunecă norii peste nemărginirea gândului -
imagini se desprind din trunchiul anilor,
asemeni unor crengi reînflorite
ele vin acoperindu-mă
cu altă lumină.
...Mă revăd lângă tine ocrotitor,
îţi şoptesc nimicuri frumoase,
frunzăresc o carte între filele căreia
tremură umbrele profilului tău
de medalie.
Ne turnăm nisip din palmă în palmă
măsurând timpul dragostei
cu nevăzutele-i catarge
înclinate armonios către noi.
Târziu, vântul ne înfăşură
în aceiaşi plasă de argint,
şi cei de pe dig privindu-ne
îşi închipuie că se clatină
o singură flacără...
Dar norii pleacă prin poarta de bronz a serii
destramându-se cu aceste imagini
şi singur rămân pe plajă să le repet...

marți, 17 ianuarie 2017

Fragment dintr-un interviu luat lui Petre Stoica de Robert Serban in 2001:



"S-a întâmplat, totuşi, să aveţi parte şi de cronici negre…

Mie mi-au apărut “Poeme” în 1957, dar eu nu mă pregătisem să public o carte. Ce s-a întâmplat? A venit un val de liberalizare, care a fost de scurtă durată, iar editurile nu aveau nimic în portofoliu. Eu publicasem în “Steaua” şase poezii, simultan cu altele în “Tânărul scriitor”. M-a întrebat Vulpescu, care era redactor la secţia de poezia a ESPLA: Nu îmi aduci un volum de versuri? Am zis: gata! Graba mea. A apărut, iar toată lumea a zis: A, uite, în sfârşit un volum apolitic. Eu trecusem de la o formulă suprarealistă la un simplă. Am considerat că simplitatea aduce noutate. Am fost lăudat, a scris despre mine Ion Rotaru… Dar a avut loc contrarevoluţia din Ungaria, în ’58, şi imediat la noi a fost o reacţie ideologică. Eu am fost descoperit şi de faptul că, esteticeşte, cartea mea nu era consolidată, am mai spus-o. În plus, era de bon ton să se găsească exemple negative. M-a înjurat Baranga, m-au înjurat diverşi… Venea la mine Sabin Bratu, eu eram corector, mă înjurase în “Scânteia”, şi îmi cerea ţigări. I-am spus: otravă, nu ţigare, îţi dau! Nu era o revistă, de la “Foaia vitelor de pripas”, până la nu mai ştiu care, unde să nu fiu înjurat. Veneau prieteni, ţi-o jur, şi-mi spuneau: Petrică, mi-au trasat sarcină de partid să scriu rău de tine. Bă, îi spuneam, scrie. Ce-o fi o fi. A fost foarte greu şi au trebuit să treacă şapte ani ca lucrurile să se schimbe.

Cine v-a susţinut în toată perioada asta?

Morţiş, m-a susţinut “Steaua”. Am fost publicat consecvent. Chiar a apărut o notă în “Scânteia”: Până când îl mai publică “Steaua” pe Petre Stoica? Dar pe cei de la „Steaua” îi durea în cur.

De unde independenţa asta a revistei clujene? Şi ea apărea tot în România. Era numai meritul lui Baconsky?

Atunci, contau foarte mult bisericuţele. Baconsky avea aliaţi puternici în Paul Georgescu”, “Gazeta literară” şi “Contemporanul” lui Ivaşcu. Mai avea susţinere şi sus, la C.C., până când l-au debarcat pe Miron Constantinescu. Pe vremea aceea dacă un număr de revistă întârzia să apară era un lucru fenomenal, însemna că s-a întâmplat ceva. Îmi amintesc, avea Matei Călinescu o poezie, “Moartea hoinarului”, care trebuia să apară în numărul din februarie, ’59, cred. Mi-au spus şi mie la telefon, eu eram la Bucureşti, că sunt probleme cu poezia lui Matei, pentru că avea în titlu cuvântul “moarte”. Baconsky nu era în ţară. Iar revista nu apărea din cauza cenzurii. Când a venit, Baconsky s-a dus la Leonte Răutu şi i-a spus: Tovarăşu’, este această poezie a lui Călinescu împotriva socialismului? Nu este, a spus Răutu, care erau un pervers. Îţi vorbea de libertatea creaţiei, trăgea un sertar şi îl scotea de-acolo pe Baudelaire şi îţi citea din el. Ca după aceea să îţi dea în cap. Revista a apărut prin iunie. Pentru că steliştii n-au vrut să scoată o poezie! De ce să facă anumite concesii? Revistele de provincie aveau un regim cu mult mai dur decât cele din Bucureşti. Era cenzura locală, cenzura lui Beniuc şi instituţia de profil din Bucureşti. Prin toate trei trebuia să treacă un număr ca să apară. Iar dacă erau probleme, ajungea şi la Comitetul Central. “Steaua” era într-o veşnică întârziere. Să revin. Baconsky mă considera creaţia şi omul lui. Într-o vreme nici nu mi-a dat voie să public în alte reviste. Îmi spunea: Eu te plătesc foarte bine, dar numai în “Steaua” te rog să publici. Era un principiu cultivat şi în perioada interbelică. Petroveanu, prieten bun cu Baconsky, mi-a făcut o cronică negativă la “Poeme”. A scris ceva de genul: Ce tot face caz prietenul meu Baconsky de modernitatea lui Petre Stoica, când el, de fapt, e un tradiţionalist? M-a comparat cu Coşbuc, şi asta m-a durut cel mai tare. Dar tot Petroveanu mi-a făcut la “Pietre kilometrice” o cronică ultraelogioasă. Cartea asta a făcut o vâlvă formidabilă şi n-am înţeles nici azi de ce."

sâmbătă, 31 decembrie 2016

Poezie de FRANZ THEODOR CSOKOR in traducerea lui Petre Stoica (poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre bpt, editura minerva (1970)



CHEMAREA LUI MATEI

FRANZ THEODOR CSOKOR

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Tu, cel de-aici - ridică-te!
Trebuie să urmezi calea!
E nevoie de tine!

Iţi grămădeşti averile?
Niciodată n-au fost ale tale!
Îţi proslăveşti lucrările?
Uită-le!
Te ia în braţe femeia?
Îţi aduce durere!
îţi plânge copilul?
Unde-i suferinţă, plânsul e şi mai mare.

Te biruie somnul?
Treaz să rămâi!
Te bucură tihna?
Se cere să lupţi!
Eşti însetat de fericire?
Te aşteaptă mizeria!

Nu întreba ce!
Aleşii te ascultă!

Cel însemnat eşti tu!
Nu cel de alături.
Deci, vino!