duminică, 5 noiembrie 2017

Din 14 Noiembrie 2017, o noua antologie Petre Stoica: "Singuratatea nobletele ei" (antologator: Marius Chivu), Ed. Cartier



Marius Chivu:

Petre Stoica este, probabil, cel mai mare poet postbelic pe care încă nu l-aţi citit. Eu însumi l-am descoperit târziu, citind întâmplător unul dintre ultimele sale volume de poezie, o carte subţire cu poeme de(spre) bătrâneţe. Eram tânăr şi aş fi putut rata întâlnirea, dar versurile sale au rezonat în locuri interioare pe atunci încă necunoscute mie. I-am căutat cărţile mai vechi prin anticariate, iar la un moment dat l-am şi cunoscut în timpul unui festival literar şi am schimbat câteva vorbe. Încă nu-i cunoşteam opera foarte bine şi am continuat să-l citesc pe sărite, astfel că, lucrând pentru antologia de faţă, am avut revelaţia unui poet încă şi mai mare decât îmi imaginasem, unul dintre cei mai importanţi ai deceniilor ’60 – ’80.”

duminică, 22 octombrie 2017

Unicul muzeu al presei din țară, la ceas aniversar - Eugen Rogojan la 22. octombrie 2017


Se află la Jimbolia, iar în aceste zile a împlinit zece ani de existență. Muzeul Presei „Sever Bocu” a fost înființat în 2007 de regretatul poet și publicist Petre Stoica.


„Un muzeu de 10…ani” a fost motto-ul întâlnirii de vineri, 20 octombrie 2017, de la Jimbolia, județul Timiș. Primul deceniu de existență a singurului muzeu al presei din România și Europa Centrală și de Est a fost marcat printr-un eveniment care a reunit o serie de nume marcante ale presei bănățene – și nu numai.

Au fost prezenți reprezentanți ai unor publicații precum Revista 22 (București), Revista Sinteza (Cluj-Napoca), Adevărul (București) sau Banater Zeitung (Timișoara) dar și profesori universitari din țară și străinătate. Întâlnirea de vineri a debutat cu un microrecital de vioară și acordeon oferit de artiștii Laura Roman și Marko Ristić.

„Nu a colecționat pentru el”

Discuțiile au fost precedate de un moment de reculegere în memoria lui Petre Stoica, cel care a lăsat în urma sa, pe lângă textele valoroase, și o colecție incredibilă de publicații din spațiul românesc. Sala de conferințe a muzeului, devenită neîncăpătoare pentru cei prezenți, a amuțit timp de un minut în amintirea celui care a fost „un om care a colecționat nu pentru el, ci pentru ceilalți”, așa cum l-a descris prof. dr. Marcel Tolcea.

Invitat din SUA

Printre alții, au luat cuvântul primarul orășelului timișean, Darius Postelnicu, prof. dr. Marcel Tolcea și prof. univ. Brîndușa Armanca, aceasta din urmă moderând și dezbaterea prin care s-a încercat a se răspunde la întrebarea „de ce moare presa scrisă?”. Invitat special a fost dr. Peter Gross, timișorean stabilit la vârsta de 13 ani în SUA, actualmente profesor al Universității din Tennesee, Knoxville. 

Nu printul, ci calitatea…

În urma dezbaterii s-a ajuns (și) la concluzia că presa scrisă nu este afectată de mediul online doar prin faptul că dispare suportul tipărit, ci – mult mai important – prin dispariția calității actului jurnalistic. Cei prezenți au căzut de acord că odată cu dezvoltarea „world wide web”-ului, cea mai afectată de viteza cu care circulă informația -fie ea reală ori falsă- este calitatea presei. „Datoria unui ziar care apare în continuare în format fizic, nu doar online, este să publice materiale ample, anchete, interviuri, investigații – și nu știri. Locul știrilor este în online”, au concluzionat cei de la pupitru.
O colecție imensă
Din colecția Muzeului Presei „Sever Bocu” din Jimbolia fac parte valori cu greu cuantificabile, cum ar fi „Albina Românească”, „Gazeta de Transilvania” sau „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, cuprinzând publicații de la începutul secolului XIX până în zilele noastre.
Miile de ziare și publicații în limbi precum româna, maghiara, germana, sârba, franceza, engleza, bulgara, rusa, ucraineana, croata, italiana, ebraica sau turca, ar trebui să facă din acest muzeu un mic sanctuar al jurnaliștilor și istoricilor români, dată fiind valoarea incomensurabilă a colecției. Din păcate, însă, prea puțină lume știe de existența muzeului.

Orașul cu șase muzee

Un lucru imposibil de trecut cu vederea este acela că Jimbolia, un orășel cu mai puțin de 11.000 de locuitori, are șase muzee. Aceste adevărate incubatoare de cultură și istorie fac din orășelul bănățean localitatea cu cele mai multe muzee pe cap de locuitor din țară. Cele șase sunt Muzeul „Stefan Jäger”, Muzeul Pompierilor, Muzeul Călătoriei Ferate Române, Casa Memorială „Dr. Karl Diel”, Casa Memorială „Petre Stoica”, dar și muzeul aniversat pe 20 octombrie. Acestea au fost inaugurate între anii 1993 și 2007, cel mai recent fiind cel al Căilor Ferate.

Petre Stoica

A fost un poet, traducător, publicist, colecționar de presă și bibliofil. Născut la Peciu Nou în 1931, acesta s-a stabilit la Jimbolia în 1995. Ne-a părăsit la 21 martie 2009, fiind răpus de o boală incurabilă. Poetul Petre Stoica a făcut parte din pleiada Generației 60, alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu sau Mircea Ivănescu.
Muzeul Presei „Sever Bocu” se află pe strada Lorena din Jimbolia, la numărul 35, putând fi vizitat de luni până vineri, între orele 8-16:30.

duminică, 8 octombrie 2017

Daniel Ionita - ContraDictie (fragmente), Editura Pim, 2017



ContraDicţie

Daniel Ioniţă

Te revăd uneori prin ferestre crăpate
Ca pe-n duh străveziu care fumegă dus
Şi-mi răsar amintiri dintre lacrimi uitate,
Ca iubiri ce-au apus,
Ca iubiri ce-au apus.

Îmi întinzi spre infern paradisuri precare,
Le apuc tremurat, ştiind bine că mor;
Încleştată te simt, deşi trupul mă doare,
Mi-e atâta de dor,
Mi-e atâta de dor.

Te împing ca să pleci, dar te vreau lângă mine.
Dorul meu eşti de-o viaţă, deşi moartea-ţi cerşesc.
Mă robeşti cu-amintiri, cunoscute, străine,
Te iubesc, te urăsc,
Te urăsc, te iubesc.








Degete prin părul meu

Daniel Ioniţă

Strângeam amândoi în braţe primăvara -
Împliniserăm oare şaisprezece ani?
Îmi amintesc că într-o zi
m-am aşezat să-ţi cant ceva la pian -
iar tu ai început să-ţi plimbi degetele
prin părul meu.
Eu am continuat să cânt,
cu mare pasiune şi distinsă mediocritate,
preludiul pe care Johann Sebastian
l-a dedicat cândva Annei Magdalena.
Preludiul meu, urmat de vârful degetelor tale
mângâind părul meu bogat, castaniu, ondulat.

Mai târziu am fost iubit de multe ori -
dar niciodată mai dulce.

duminică, 24 septembrie 2017

Virgil Mazilescu, scriitorul care a murit din dragoste: „Rodica. Rodica. De ce m-ai părăsit?”




Dacă întrebi un specialist în literatură ce scriitor din judeţul Olt i-a atras atenţia, acesta îţi va spune cu siguranţă, în afară de numele lui Eugen Ionescu, şi pe cel al lui Virgil Mazilescu. Scriitor, poet, eseist şi traducător născut în oraşul Corabia, acesta şi-a lăsat definitiv amprenta asupra literaturii nu doar prin stilul său aparte, dar şi prin destinul tragic ce ar putea fi oricând subiectul unui scenariu de film.
Virgil Mazilescu este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori pe care i-a dat judeţul Olt. S-a născut pe 11 aprilie 1942 în oraşul Corabia şi a murit la numai 42 de ani din cauza alcoolului, pantă pe care a alunecat însă din cauza unei iubiri neîmpărtăşite. Creaţia sa literară, împreună cu scrisorile către un prietenul pe nume Dumitru Ţepeneag din Franţa, a încăput între coperţile unui volum postum de numai 166 de pagini intitulat “Poezii”. Virgil Mazilescu a fost însă şi un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deşi cunoştea foarte bine limba franceză. Ca într-o veritabilă dramă shakesperiană, poetul născut pe meleaguri oltene parcă şi-ar fi regizat sfârşitul în urma unei despărţiti de o anume “Rodica”, peste care nu a putut trece atât de uşor. „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”, nota acesta în opera ce i-a marcat destinul şi intitulată, simplu - “Jurnal”.
Dumitru Augustin Doman a scris, în cartea sa intitulată “Eseuri vesele şi triste” şi dedicată parcă prietenului său Virgil Mazilescu, cât de special era poetul corăbian. Acelaşi scriitor descrie însă, în acelaşi volum, începutul sfârşitului pentru Virgil Mazilescu pe care îl cunoscuse atât de bine. Cu câteva luni înainte de a muri, spune Dumitru Augustin Doman în cartea mai-sus menţionată, Virgil Mazilescu s-a hotărât să ţină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Este radiografia începutului sfârşitului pentru un poet profund cum puţini are literatura română contemporană.
“Mi-e dor de Rodica… Redă-mi-o, Doamne!”
Caietul începe abrupt şi rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morţii constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute, o anume “Rodica”. “Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beţie, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document preţios pentru istoria literară, pentru cunoaşterea omului, mai puţin a poetului Virgil Mazilescu”, scrie Doman.
Primul rând, continuă Doman în cartea sa despre Mazilescu, e totdeauna definitoriu pentru agitaţia permanentă în care trăia. Iată cum scria Virgil Mazilescu: „Vineri, 4 dimineaţa. Beau”. Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără votcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?”. Ori: „Trezit la 12. Un rest de votcă. Apoi Ştefania mi-a adus o sticlă”. Şi: „Ora 10 dimineaţa: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o votcă. Se întrevede anestezia…”.
De fapt, “anestezia” este cuvântul care revine obsesiv în text precum greaţa în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar pe de altă parte îl linişteşte pentru scurte perioade, scrie acelaşi Dumitru Augustin Doman în “Eseuri vesele şi triste”. Mazilescu încerca să-şi provoace starea de anestezie cu votcă pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus.
„Băutura nu prea îşi mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…”. Şi reia: „Se sfârşeşte vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi uşor căzuţi, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…”.
“Jurnalul” lui Virgil Mazilescu arată că acesta şi-a întrevăzut clar moartea, nu de puţine ori gândindu-se, serios sau nu, la sinucidere.
„E 6 fără 20 dimineaţa. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuşi că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!”. Era în februarie 1984. Peste o lună notează: „E 7 dimineaţa. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanţe de exasperare: „Viaţa ca o povară! Dar lipsa ei? A vieţii? Liniştiţi-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!”.
Dar, de fapt, ca şi Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă şi cu obsesia iubirii pentru Rodica, "dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: „RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?”.
Virgil Mazilescu se stinge din viaţă la 10 august 1984, în Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul de la Mănăstirea Cernica.
http://adevarul.ro/…/virgil-mazilescu-scriitorul…/index.html

Regele Mihai intampinand-o pe Regina mama Eleana, la intoarcerea din exil! Poze originale aflate in colectia Casei Memoriale " Petre Stoica" Foto: Muhleroth












Petre Stoica, Parcul Cismigiu in 1953


Poezii de ERICH FRIED in traducerea lui Petre Stoica din "Poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre" bpt, editura minerva (1970)




 ÎN PARCUL PENTRU PROTECŢIA PĂSĂRILOR

ERICH FRIED

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Vulturul dusese trei funcţionari
şi un ministru

Acvila dusese un general
cu onoruri militare

Barza luase doi copii
şi o carte despre o naştere nouă

De-aş fi o pasăre mică
aş zbura la tine









NOSTALGIE

ERICH FRIED

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Casa mea se găseşte pe munte
nu-i greu de zărit de pe mare
Pereţii ei sunt răni

Casa mea se găseşte pe munte
pe muntele fără fântână
fără băutură pentru sete
Ferestrele ei sunt ochi de febre

casa mea se găseşte pe munte
un steag pe întinderi
dar scorţos dar bolnav
Ferestrele ei sunt ochi însetaţi
Treptele ei sunt pulsuri ce bat

Casa mea se găseşte pe munte
în soarele mânios
Dacă vântul poartă scântei
va trebui să se mistuie
Dacă vântul poartă fulgi de zăpadă
va trebui să îngheţe
Un steag bolnav
e casa mea de pe munte

casa mea se găseşte pe munte
ca s-o pot zări
Pulsuri bătând sunt treptele ei
pe care nu le cobor
ochi însetaţi sunt ferestrele ei
pe care nu le deschid

Dacă vântul poartă fulgi
mă simt îngheţat
Dacă vântul poartă scântei
mă simt arzând
nu-i greu de zărit de pe mare
bolnav un steag uscat
în casa mea de pe munte
în care nu sunt

ERICH FRIED - poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre bpt, editura minerva (1970) traduceri de petre stoica



ERICH FRIED


prezentare de Petre Stoica din
poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)

ERICH FRIED (Născut: 6 mai 1921, Viena, Austria
Decedat: 22 noiembrie 1988, Baden-Baden, Germania) a emigrat în anul 1938 în Anglia, stabilindu-se definitiv la Londra. Ani în şir a fost muncitor într-o fabrică, bibliotecar, chimist şi redacor la B.B.C. De la un timp îşi câştiga existenţa exclusiv din scris. Poeziile sale, foarte originale, au un caracter melancolic dar şi satiric, sunt simple şi angajate pentru cauza omului în confruntarea dramatică cu vicisitudinile istoriei contemporane. Prin volumele ŞI VIETNAM ŞI - 1966 şi ELIBERAREA DE REFUGIU - 1968, Eric Fried şi-a angajat poezia problemelor politice "la zi", hotărând să mobilizeze conştiinţa lumii împotriva celor care intretin focul războaielor. Tonul poemelor sale, despuiate acum de orice lirism, este deosebit de vehement şi "agresiv".
Erich Fried şi-a legat numele şi de o serie de traduceri din lirica engleză modernă şi din opera lui Shakespeare.