sâmbătă, 8 august 2015

Petre Stoica-"Orasul furnicar"(1982)



AVERTISMENT

Prezenta antologie este gândită ca replică la poezia târgului, atât de înfloritoare odinioară în literatură română. Ea nu are caracter polemic, ci demonstrativ. Textele alese îşi propun să arate convingător că paralel cu lirica "locului unde nu s-a întâmplat nimic" a apărut şi una inspirată de universul dinamic al oraşului modern, de tip occidental, în dezvoltare accentuată şi pe meleagurile româneşti, încă înainte de începutul acestui secol. Am ajuns - oarecum surprinşi - la alcătuirea unui tablou expresionist în care se relevă destule trăsături specifice faimoasei mişcări spirituale, cum ar fi : haosul, teama, înstrăinarea, pierzania, dar şi exuberanţa sărbătorească, grea de culorile născute din spectacolul străzii, restaurantului, cafenelei, barului, cinematografului s.a.m.d. Concluzie pozitivă, întrucât scoate puternic în evidenţă multiplele faţete ale poeziei româneşti, bănuită de exces de orientare spre natură şi ruralism cu şi fără costumaţie semănătoristă.
Interesul ni s-a concentrat asupra acelor poeme care au drept decor oraşul românesc, deşi în anumite cazuri (puţine), el e numai presupus. Ca atare, am ocolit piesa lirică inspirată de urbea străină, chiar dacă ea a ieşit de sub pana Luceafărului(DIN BERLIN LA POSTDAM) sau a marelui Macedondki, pasionat de peisajul parizian. Gest făcut de dragul unei imagini strict autohtone - o subiectivitate care i se poate ierta oricând antologatorului! Totodată, principiul nostru selectiv a expus programatic burgul, oraşul medieval, "oraşul mic" (de fapt, sinonim târgului), a cărui prezenţă ar fi viciat profund viziunea cărţii de faţă, departe de romantism!
Textele selectate au fost alăturate în "rimă", urmărind armonia, desfăşurarea simfonică, în defavoarea dispunerii autorilor în ordine cronologică. Procedeul comod, l-am preferat unul, poate discutabil, dar cu certitudine creator.
Fiecare capitol s-a ridicat pe temelia unui motiv, sugerat prin motto-uri, cum am procedat şi cu prilejul publicării altor antologii.
Autorii din acest forum al cetăţii moderne au fost incluşi -dincolo de vârstă şi valoare probată de istoria literaturii - în funcţie de poemele cu tematică citadină depistată în opera lor.

PETRE STOICA

I

"Monstruos se-ntinde-oraşul,
Viciul joacă-n el pe brânci."
(Alexandru Macedonski)
"Se zbate, -ntr-o supremă, zadarnică sforţare
clocotitor de ură..."
(Mihai Săulescu)
"Şi ochii ei ce poartă mocirla de păcate"...
(Ştefan Petică)
"Şi de averi oraşu-i plin,
Şi ninge în oraşul mare!..."
(G. Bacovia)
"Un monstru osândit să urle!"
(A. Mirea)
"Cremene, bazalt e totul"
(Lucian Blaga)
"oraş cuburi şi geometrii în betonate mantale."
(Ştefan Roll)
"Şi viaţa citadină e un imens cavou."
(Iulian Vesper)
"Haosul lui rece"...
(Constanţa Buzea)
"Automobilele au înlocuit păsările"
(Liliana Ursu)




ALEXANDRU MACEDONSKI- RONDELUL URIASULUI


Monstruos se-ntinde-oraşul.
Viciul joacă-n el pe brânci.
Are
case, lanţ de stânci.
Dracii-n toate şi-au
locaşul.

Rânjitor pândeşte-apaşul,
Floarea
mlaştinii adânci,
Monstruos se-ntinde-oraşul.
Viciul
joacă-n el pe brânci.
De cum n-ai ce să
mănânci,
Face-ndată pe trufaşul,
Şi-n mocirlă
dându-ţi brânci,
El rămâne uriaşul.
Monstruos
se-ntinde-oraşul.


Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854, București, d. 24 noiembrie 1920, București) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale.
Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction.
Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române.





ALICE CĂLUGĂRU-CÂNTEC DE ORAŞ

Oraşul sur, cuprins de valul brumei,
Se-ntinde-n vale ca o apă mare,
Şi larg îşi pierde ţărmurile-n zare
Clocotitor de frământarea lumei.


Îl văd de sus. Pe faţa lui întinsă,
Pierdutul val prelung de zări se sfarmă,
Şi-ascult cum lunga, asurzita-i larmă
Vuind se-nalţă în pacea necuprinsă.

Iar gândul că o luntre se avăntă
Uşor deasupra-nchipuitei ape,
Şi plutitor, de valul ei aproape.
Ascultă viaţa-n fund cum se frământă.

Ea-mi spune trist : "O nu fi cel ce-ascultă
Cu linişte, de sus, întinsa mare
A lumei ce se zbate-n turbare
De patimă şi suferinţă multă!

Coboară-te într-însă şi trăieşte,
Şi luptă mult cu valurile amare,
Şi parte ia la calda zbuciumare
A apei grele care clocoteşte.

Coboară-te şi ascultă-i nefericirea,
Şi înţelege viaţa ei ascunsă,
Şi-ntunecată mult, şi nepătrunsă,
Şi-nvaţă ce e lupta şi simţirea.

Iară dacă te vei fi zbătut zadarnic
O viaţă, şi vei fi zdrobit de trudă,
Atuncea sufletu-ţi va şti s-audă
Tot înţelesul cântului amarnic!

Numai atunci priveşte apa-ntinsă
De sus cum valul arzător şi-l frânge
Şi-ascultă liniştit cum vecinic plânge
Şi cum vuieşte-n pacea necuprinsă.

Atunci îţi va fi dat să ştii ce cântă
În faţa ta, prelung, întinsa mare,
Atunci, cu gândul luntre, până-n zare
Treci peste apele ce se frământă!"


Alice Stephanie Stănescu Călugăru (n. 4 iulie 1886 la Paris - d. 1933) a fost o poetă română.
Debutează încă din perioada liceului. În toamna lui 1906 se mută la Paris unde se stabilește și de unde va menține colaborarea cu revistele literare din țară. De asemenea, va publica și în franceză sub pseudonimul Alice Orient.





MIHAIL SĂULESCU-ORAŞUL
(Fragment)
*
Ah ! parcă tot oraşul e-un uriaş, pe care
L-au ferecat duşmanii în lanţuri, şi mereu
Se zbate,-ntr-o supremă, zadarnică sforţare,
Clocotitor de ura, ţipînd spre
Dumnezeu

Ah ! parcă tot oraşul e-un revoltat pe toate,
Pe zei, pe suferinţe şi pe pămîntu-ntreg.
Şi care,-nchis în sine, se plînge că nu poate, —
Că gîndurile toate nimic nu înţeleg

Ah ! parcă-ntreg oraşul, înlănţuit pe şuncă,
E Prometeu, ce-n ura-i gîndeşte cum ar fi
Cumplită răzbunare ce fierbe-n el adîncă —
Şi pregăteşte ziua ce-odată va veni

Pe fiecare clipă alarma se întinde ;
Din zori şi pînă-n seară, metale, muşchi, sforţări,
Un trup fac şi un suflet etern care cuprinde
Oraşul şi pămîntul întreg din zări în zări

MIHAIL SĂULESCU-ORAŞUL

(Fragment)

II

Dar ziua se ridică şi soarele răsare
Se-mprastie mulţimea, dar larma-i şi mai mare.

Stridente nicovale cum ţipă se aud ;
Văzduhul care plînge de lacrime e ud

Se zbuciumă, se strigă dureri neauzite,
Se freamătă, departe, simţiri nepotolite
;
Ciocănele bat ritmuri, răsufletele cîntă
Necunoscute imnuri care-n văzduh s-avîntă._

Ce suflet e-n cetate, demonic şi barbar !

Mihail Săulescu (n. 23 februarie 1888, București - d. 30 septembrie 1916, Predeal) a fost poet român. A cultivat o poezie cu tematică citadină, simbolistă; a scris și drame de factură expresionistă.






                                            STEFAN PETICA-CANTECUL TOAMNEI

  Cantecul toamnei
Serbare sgomotoasa
Ca-n balci. Decor banal;
O bolta luminoasa
Scaldata-n aur pal.
Pe culmea azurie
Chiar soarele de-arama
Se pare-o jucarie
De proasta melodrama.
Multimea imbatata
De pulbere si soare
Intoarce-nfierbantata
Un dant nebun pe care
Il farmeca orgia
Din surle, din timbale,
Din nai si maestria
Din cornuri triumfale;
O muzica ciudata
Ce-nalta orgolioasa
Spre bolta-nflacarata
Prostia glorioasa.
Multimea se aprinde
Si rade, striga, -njura.
Paiata se desprinde
Din gloata. O figura
Ciudata: meseria
I-a pus pe buze-un ranjet
Pe care saracia
Mereu il schimba-n scancet.
In ochi ii arde para
Durerei care creste.
Ar plange; dar ocara
Multimei ‘l-ngrozeste
Ce, cruda, imbuibata
Vrea glume, joc, placere.
Paiata intristata
Priveste cu durere.
O lacrima ii pica
Incet si el tresare
Si mandru isi ridica
Privirea sfidatoare
Spre cer iar a sa minte
Orgoliul strabate;
El trece inainte
Cu brate inclestate.
Zambind din inaltime,
Decat robit durerei,
Sa ceara la multime
Pomana-nduiosarei.



                                                       


Ștefan Petică (n. 22 ianuarie 1877, Bucești, Județul Tecuci - d.17 octombrie 1904, Bucești) a fost întâiul poet simbolist declarat cum spunea George Călinescu.
Provine dintr-o veche familie de țărani răzeși, având ca părinți pe notarul Enache (Ianache) Petică și pe Catinca Petică.
Studii: primare (în satul natal), gimnaziale (la Tecuci), liceale (la Brăila), unde își afirmă înclinația pentru literatură și o orientare politică social-democrată.
Ștefan Petică (1877 - 1904)
Intelectual autodidact, poliglot, cu preocupări multidisciplinare umaniste în literatură (franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, de unde a efectuat traduceri), filozofie, sociologie, antropologie, astronomie, istoria artei, finalizate cu comentarii literare, articole, studii, note, recenzii pertinente și incisive. A efectuat documentare specializată, achiziționând cărți și publicații de la diverse edituri de marcă din România, Italia, Franța, Anglia și Germania.
Și-a asigurat singur existența, practicând cu succes jurnalistica politică și literară, îndeplinind – între anii 1898-1904 – funcțiile de ziarist acreditat la „Capitala” (1888), prim redactor la „L’Echo de Roumanie. Journal Conservateur” (1902), secretar de redacție la „Literatorul” (1899) al lui Al. Macedonski, redactor la „România Jună” (1900) și „Economia națională”.
Desfășoară o intensă activitate publicistică la revistele: „Lumea nouă” (între 1896-1898), cultivând o amiciție trainică cu poeții George Tutoveanu și Ilarie Chendi, cu viitorul prozator Jean Bart, cu militanții socialiști – profesorul Ioan Nădejde și gălățeanul I. C. Atanasiu (plecat apoi la liberali), a sprijinit activ revendicările țăranilor și înființarea cluburilor socialiste la sate. Din 1900, se retrage definitiv, în urma presiunilor autorității politice, dar a activat în cadrul Ligii pentru unitatea culturală a românilor.
În anii 1902-1904 a fost student la Facultatea de Litere și Filozofie, în timpul decanatului eminentului profesor Ioan Bogdan.
Bun cunoscător al operei unor iluștri literați germani (R. Wagner, Stephen Georg, Hugo von Hoffmanstall, Maeterlinck), francezi (Alfred Vallette, St. Mallarmé), englezi (Moore, Lord Tennesyn), ruși (Turgheniev, Lev Tolstoi, Pușkin, Lermontov) și maghiari (Al. Petöfi), din care a efectuat traduceri.
A utilizat pseudonimele literare Stephan Petică, Ștefan, P. Ștefan, Mușat, Sergiu, Sentino, Trubadur, Caton, Fanta-Cella, M. Pall, Sapho, Erics, Ywann, Narcis, Senez, P. Stiopca, Step., Stepen, S., Ser. Considerat ca un intelectual precoce, un selfmademan, care promitea o operă literară de substanță, deschizător de drum în literatura simbolistă, îndeosebi după apariția volumului de poeme „Fecioara în alb” (București, 1902), fiind „primul poet simbolist autentic, teoreticianul profund și subtil al noului curent literar, , fenomen component și sincron cu cel european, avangardist și care precede pe confrații literari, Al. Macedonski, și urmat de Mircea Demetriade, Al. Obedenaru, Traian Demetrescu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, G. Bacovia, N. Davidescu și gălățenii Alfred Moșoiu și Eugeniu Ștefănescu-Est.




VINTILA PARASCHIVESCU-ORASUL IN AMURG



Si soarele departe in zare a apus,
Iar eu de la mansarda, privind cu gindul dus,
Vad umbrele de seara cum pe oras se cern
Si-n pinze de-ntuneric pe strada se astern.
De-o parte si de alta palatele imi par
Fantome uriase cu ochi patrati de jar —
Si-n zarea cenusie vad nesfirsitul sir
De perle mari, rozalbe, legate ca pe-un fir
Pe bulevardul care straluce-n golu-nalt
De-a perlelor splendoare cazuta pe asfalt.
Mareata simfonie se-nalta inspre cer

De soapte ce adie, de murmure ce pier, —
Sunt zinganiri ciudate, si pasi de trecator,
Sunt tipete de goarna, sunt clopote ce mor,
Si-orchestre-n departare, si uruit bizar,
Si ritmuri de motoare, intr-un concert
barbar.
incet se-ntinde noaptea in ondulari de val
Si-ncheie simfonia al fabricei semnal


PARASCHIVESCU Vintila, se naste la 7 febr. 1890, Bucuresti - moare in 6 febr. 1965, Bucuresti.
Poet si prozator. Fiul muncitorului Vasile Paras-chivescu si al Anetei (n.?).
Urmeaza Liceul „Gheorghe Lazar" si Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti, dupa absolvirea careia se inscrie ca avocat in Baroul de Ilfov (1913).
Ocupa, timp de 18 ani, postul de avocat in Ministerul Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale (pina in 1931, cind demisioneaza). Conduce (din 1931), in calitate de presedinte. Oficiul National de Turism al Romaniei.
Combatant in razboiul pentru reintregirea neamului (1916-l918).
Debuteaza in revista Viata Romaneasca (1910) cu o traduce din poetul Longfellow (iscalind cu initialele Vintila Paraschivescu Vintila Paraschivescu), iar la Junimea literara (1911) publica cele dintii poezii, schite si nuvele. Se apropie, in 1912, de cenaclul si revista Convorbiri literare. In 1914, se alatura grupului simbolist de la Viata noua, devenind un mare admirator si prieten al lui O. Densusianu, al carui executor testamentar va fi (impreuna cu Al. Popescu-Telega).
La sfirsitul razboiului (1918), polemizeaza cu Al. Macedonski.
Debuteaza editorial cu poezii de factura simbolista, Cascadele luminii (1921), foarte bine primite de critica vremii si premiate de Acad. Romana (1923), in urma elogiului lui Al. Phibppide (raportor: M. Sadoveanu). Placheta „revizuita si adaugita", va fi reeditata in 1938, an in care apare si volum de povestiri si nuvele Pe vifor. Colaboreaza la Junimea literara, Convorbiri literare, Viata noua. Universul literar, Sinteza, Drum drept, Neamul romanesc, Saptamina politica si culturala, inaltarea etc. Dupa disparitia Vietii noi (1925), R se retrage, treptat, din literatura, consacrindu-se activitatii profesionale: avocat al statului si sef de contencios. Acest fapt, ca si o traduce din 1934, facuta in consens cu politica oficiala a vremii, au avut asupra postumitatii sale literare un efect nefavorabil.






OCTAVIAN GOGA-FELINARUL



IV
Neadormit vegheaza felinarul,
In taina noptii osandit sa vada,
Tovaras are coltul vechi de strada,
Singuratatii sfetnic trotuarul.
El vede-a vietii nesfarsita prada,
Asfaltu-i spune patima s-amarul,
In fata lui isi plimba-ntreg calvarul
Intunecata veacului balada
In tremur lin lumina i se frange,
Clipind incet cu licarire rara,
Iti pare-un ochi indurerat ce plange.
Si parc-aud oftarea lui sihastra:
„De ce m-aprindeti fiecare sara,
Sa luminez nenorocirea voastra?“



Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet român, ardelean, politician de extremă dreaptă pro-nazist, antisemit și mason, prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 și Membru al Academiei Române din anul 1920.





GEORGE BACOVIA-PLuMB DE IARNA

din antologia "ORASUL FURNICAR"(1982)

Ninge secular, tacere, pare a fi bine ,
Prin orasul alb, doar vantul trece-ntarziat –
Ninge, parca toti murira, parca toti au inviat...

Dorm volumele savante-n inghetatele vitrine.
Printre ziduri, peste turnuri departate,
Ninge cu nimic in noaptea vasta, ning bacnote –
Numai vantul singur plange alte note...
Umbra mea se adanceste-n cartiere democrate.
Ninge grandios inh orasul vast cum nu mai este,
Ning la cinematografe grave drame sociale,
Pe cand vantul hohoteste-n bulevarde glaciale...
- Dar cine poate sa explice aceasta trista poveste?

George Bacovia (n. 17 septembrie 1881 (S.V. 4 septembrie), Bacău – d. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.




 


A. MIREA(D. ANGHEL-ST. O. IOSIF)-NEURASTENIE

din antologia "ORAŞUL FURNICAR"(1982)

(Fragment)

Se spune că neurastenia
E boala marilor oraşe
Şi-i creşte groaznică domnia
Luând proporţii uriaşe.
În adevăr, e-atâta larmă
În capitalele moderne,
Că omul n-are chip să doarmă,
Oricât de bine şi-ar aşterne.
Atâtea zilnice dispute,
Atâtea mâni care fac game,
Şi-apoi jurnalele-apărute
Cu sângeroasele lor drame,
Flaşnetele şi precupeţii,
Ţigani cu curse şi grătare,
Schimbarea gărzii cu trompeţii,
Societatea de salvare.
Mari camioane cu gunoaie
Şi vehicule de tot neamul,
Trăsuri, cucoane şi tramvaie
Şi tot ce poartă macadamul,
Uzinele ce prind să cheme
Şi clopotele grele-n turle...
Oraşul pare la o vreme
Un monstru osândit să urle!
[.........................]

Pseudonimul A. Mirea! sub care se ascund poeţii St. O. Iosif (11 septembrie 1875-22 iunie 1913) şi Dimitrie Anghel ( 16 iulie 1872- 13 noiembrie 1914) apare prima dată în iulie 1907 în revista Semănătorul şi apoi în revista Viaţa Românească, în ziarul Minerva şi alte publicaţii. Versurile se publicau sub titlul general Caleidoscopul lui A. Mirea
Cei doi poeţi mai colaboraseră şi până atunci publicând traduceri din Paul Verlaine, H. Ibsen, Fr. Halm, Lafontaine ş.a. De asemenea mai semnaseră împreună o serie de lucrări originale: poemul dramatic Legenda funigeilor, comedia Cometa, poemul istoric Carmen saeculare precum şi două volume de proză: Cireşul lui Lucullus şi Portrete
Interesul lui St. O. Iosif pentru temele sociale şi verva uimitoare a lui Anghel se împletesc. Este greu de apreciat ce aparţine unui poet şi ce se datoreşte celuilalt.
Cu toate că au colaborat foarte bine cei doi au iubit aceiaşi femeie Natalia Negru. Aceasta se căsătoreşte cu Şt. O.Iosif. Divorţează şi se recăsătoreşte cu D. Anghel care, dintr-o gelozie nejustificată o împuşcă. Nu o nimereşte ci doar leşină. Poetul crede că a ucis-o şi se sinucide. Natalia va mai trăi cinci zeci de ani

Ștefan Octavian Iosif (n. 11 septembrie 1875, Brașov - d. 22 iunie 1913, București) a fost un poet și traducător român, membru fondator al Societății Scriitorilor Români.

Dimitrie Anghel (n. 16 iulie 1872, Cornești, Iași — d. 13 noiembrie 1914, Iași) a fost un poet, prozator, reprezentant al simbolismului român. A urmat școala primară și liceul la Iași, între 1879 și 1890, când a părăsit studiile pentru a se dedica scrisului. A călătorit în Italia, Franța, Elveția și Spania, revenind în țară în 1902. A fost funcționar în Dobrogea (1906 - 1907), referent la Casa Școalelor și inspector al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (din 1911) .






EMIL ISAC-ORAŞ BOLNĂVIT

din antologia "ORAŞUL FURNICAR"(1982)

Oraş bolnăvit de viaţă,
Tot oameni stinşi pe uliţele tale,
Tot jale,
Pe fiecare faţă.

Şi oamenii aşteaptă plîngînd de slăbiciune,
Aşteaptă senzaţie mare
..................................................................
...Şi vine, din apusul otrăvit de soare,
Un car de fîn cu miros tare.
....................................................................
Orasul tresare.

Emil Isac (n. 17 mai 1886, Cluj - d. 25 martie 1954, Cluj) a fost un poet român, membru corespondent (din 1948) al Academiei Române.






ION VINEA-RECHIZITOR


Pretutindeni zidurile, porţile şi ferestrele
măruntului asediu de zi de zi, în care te-ai istovit zadarnic,-
pieţele de asfalt şi statui răsfrânte în oglinda lor neagră,
terasele muzicale, holurile cu străini şi sălile de aşteptare
unde doar timpul pare supus şi darnic.
Erou obscur în tumultul campaniei fără sfârşit, fără nume,
paşii ţi s-au semănat aproape toţi
în labirintul sterp, plin de monştri firavi şi cu arme suspecte,
de toate orele şi sângerat prin răni incolore. Acum e
stingerea care-ţi sună în gând peste trecutele tale alarme.
Că n-ai ştiut răzbi prin crenelul capitonat de maochin şi de pâslă.,
cu fierul n-ai căutat şi ciocănit fierul coditului vrăjmaş
pândind pe după legi şi dosare,
nici jungla n-ai schimbat-o şi nici jocul
fugind pe un alt talaz cu o altă vâslă
cât mai era încă vreme, -
şi nici măcar de mimetism n-ai fost în stare.




Ion Vinea (pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanaki, n. 17 aprilie 1895, Giurgiu – d. 6 iulie 1964, București) a fost un poet român în vecinătatea mișcării literare de avangardă.
După absolvirea liceului "Sfântul Sava" din București, frecventează cursurile Facultății de Drept, mai întâi la București, apoi la Iași, unde își ia diploma de licență. Nu a profesat niciodată avocatura. Încă din anii liceului, publică împreună cu Tristan Tzara și Marcel Iancu revista Simbol 1912, cu atitudine netă împotriva semănătorismului. În anii 1914-1916 publică versuri apreciate în mod pozitiv de critică. De la început Vinea a fost socotit un poet modern. A fi modern la acea dată însemna a fi simbolist. Dacă poeziile de ucenicie sunt într-adevăr simboliste, producțiile următoare au o nuanță mai tonică, Vinea fiind refractar oricărei înregimentări. El și-a înjghebat propria echipă în jurul revistei Contimporanul, pe care o conduce în anii 1922-1932, revistă care devine principală rampă de lansare a scriitorilor moderniști și avangardiști. Contimporanul a mobilizat revolta iconoclastă a tinerimii, lovind în tabu-urile burgheze, în platitudinea distins-academică și în modelele "frumosului" mistificator, încărcat de prejudecăți naționaliste și de un ruralism agresiv. Alături de colaborarea scriitorilor români (Barbu Fundoianu, Ilarie Voronca, Ion Barbu ș.a.), Vinea a găzduit texte ale autorilor de pe diverse meridiane (Paul Éluard, Philippe Souppault, Robert Musil, Joyce Trake, Kassak Lajos etc.), întreținând o vastă corespondență cu membrii "comunității" avangardiste europene, fapt care îi permite să păstreze revista mereu în actualitate.
Registrul liric al lui Ion Vinea a fost foarte amplu, de la poezia simbolistă elegantă și decorativă sau ironic-patetică, până la modernismul învecinat cu extremismul avangardiștilor, pe care totuși s-a ferit să-l adopte în practica literară. Capacitatea lui de a trece de la o formulă poetică la alta a fost singulară în literatura română, versurile lui putând aminti de Lucian Blaga dar și de Tudor Arghezi sau Adrian Maniu. Ca și Ilarie Voronca, Ion Vinea este un mare creator de imagini, fără a slăbi însă niciodată controlul inteligenței artistice asupra fluxului imagistic. Față de creația sa poetică a dovedit nepăsare, risipindu-și versurile în paginile diverselor publicații la care colabora, fără preocuparea de a și le aduna într-un volum. O va face totuși în anul 1964, când la 26 iunie se dă "bun de tipar" volumului Ora fântânilor de către Editura pentru Literatură. Ion Vinea, în vârstă de 69 de ani, nu își va vedea însă cartea în vitrinele librăriilor. Se stinge din viață câteva zile mai târziu, în ziua de 6 iulie.






COSMOPOLIS-ION VINEA


De miresme aerul e greu
în mai
precum uleiul sfânt.
De muzici parcurile metropolii
se leagănă
ca o cireadă migratoare
de elefanţi
prin dunele natale.
Treci, gând, printre culorile ce ţipă
odată cu viorile-n grădini
şi tăvăleşte-te ca o pisică
în artă,-n cupe, în fraze şi venin
prin flora tropicală de afişe,
în grindina fântânilor,
în vise
şi în rufe vaporoase de batistă.

Oraş cu paratrăsnetele-n stea
şi-aprins de gală-n bezne ca o navă,
dăruie-ţi scările, mansardele, terasele,
bărcile ce se răsfaţă-n slavă
şi spulberă-mă-n ritmul tău făcut
şi-n şoaptele şi-n tufele cu razii
pe urma îngerilor tăi de ceară
şi-a hohotului tău pierdut.
Dans îndârjit al vremii care moare.


Ion Vinea (pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanaki, n. 17 aprilie 1895, Giurgiu – d. 6 iulie 1964, București) a fost un poet român în vecinătatea mișcării literare de avangardă.
După absolvirea liceului "Sfântul Sava" din București, frecventează cursurile Facultății de Drept, mai întâi la București, apoi la Iași, unde își ia diploma de licență. Nu a profesat niciodată avocatura. Încă din anii liceului, publică împreună cu Tristan Tzara și Marcel Iancu revista Simbol 1912, cu atitudine netă împotriva semănătorismului. În anii 1914-1916 publică versuri apreciate în mod pozitiv de critică. De la început Vinea a fost socotit un poet modern. A fi modern la acea dată însemna a fi simbolist. Dacă poeziile de ucenicie sunt într-adevăr simboliste, producțiile următoare au o nuanță mai tonică, Vinea fiind refractar oricărei înregimentări. El și-a înjghebat propria echipă în jurul revistei Contimporanul, pe care o conduce în anii 1922-1932, revistă care devine principală rampă de lansare a scriitorilor moderniști și avangardiști. Contimporanul a mobilizat revolta iconoclastă a tinerimii, lovind în tabu-urile burgheze, în platitudinea distins-academică și în modelele "frumosului" mistificator, încărcat de prejudecăți naționaliste și de un ruralism agresiv. Alături de colaborarea scriitorilor români (Barbu Fundoianu, Ilarie Voronca, Ion Barbu ș.a.), Vinea a găzduit texte ale autorilor de pe diverse meridiane (Paul Éluard, Philippe Souppault, Robert Musil, Joyce Trake, Kassak Lajos etc.), întreținând o vastă corespondență cu membrii "comunității" avangardiste europene, fapt care îi permite să păstreze revista mereu în actualitate.
Registrul liric al lui Ion Vinea a fost foarte amplu, de la poezia simbolistă elegantă și decorativă sau ironic-patetică, până la modernismul învecinat cu extremismul avangardiștilor, pe care totuși s-a ferit să-l adopte în practica literară. Capacitatea lui de a trece de la o formulă poetică la alta a fost singulară în literatura română, versurile lui putând aminti de Lucian Blaga dar și de Tudor Arghezi sau Adrian Maniu. Ca și Ilarie Voronca, Ion Vinea este un mare creator de imagini, fără a slăbi însă niciodată controlul inteligenței artistice asupra fluxului imagistic. Față de creația sa poetică a dovedit nepăsare, risipindu-și versurile în paginile diverselor publicații la care colabora, fără preocuparea de a și le aduna într-un volum. O va face totuși în anul 1964, când la 26 iunie se dă "bun de tipar" volumului Ora fântânilor de către Editura pentru Literatură. Ion Vinea, în vârstă de 69 de ani, nu își va vedea însă cartea în vitrinele librăriilor. Se stinge din viață câteva zile mai târziu, în ziua de 6 iulie.





ILARIE VORONCA
*
* *
îţi închin un imn ţie veac al mediocrităţii
nu mai vânăm ursul sur prin munţii americii
braţele noastre nu mai sângeră păduri sălbatece
ne operăm visele ca intestine
singuri ne închidem în mucegaiul birourilor
dimineaţa dactilografele îşi îmbrăţişează logodnicii
până la revederea din ceasul nopţii
când vor face dragoste pe saltele de paie
dar în aer sufletele ni se sărută
clădim un cer peste acoperişuri ca mădulare
pe bulevarde sirenele autobuzele
cum acompaniază concertul prin fără fir
veac al asigurărilor şi al reclamei luminoase
e ora când englejii o aplaudă pe raquel meller
şi refuză buchetul de violete
aruncă lumini jocurilor de ape
scâşnesc din dinţi marile cotidiane
şi iată: agenţii companiilor de afişaj
primenesc rufăria zidurilor.

Din ULISE

Ilarie Voronca (nume original Eduard Marcus, n. 31 decembrie 1903, Brăila - d. 8 aprilie 1946, Paris) a fost un poet evreu român de avangardă, promotorul revistelor 75 HP și Integral și al mișcării integraliste. A mai semnat sub pseudonimele Alex Cernat și Roneiro Valcia.
Începuturile literare ale lui Ilarie Voronca sunt legate de activitatea cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, și de revista acestuia Sburătorul literar, unde și debutează în 1922 cu versuri simboliste influențate de George Bacovia și de lirismul melodios și maladiv al lui Camil Baltazar. Publică apoi poezii de aceiași factură în revistele Flacăra, Năzuința și Contimporanul, care vor constitui materia lirică a volumului de debut, din 1923, intitulat Restriști. Este o poezie de atmosferă, care transcrie tristețile și deznădejdea omului condamnat la existența cenușie a orașelor de provincie. Aproape nimic din tonalitatea și sistemul imagistic al acestor poezii, în afara tentației asociațiilor insolite, nu anunță viitoarea evoluție a poetului, caracterizată prin extrema receptivitate față de doctrinele avangardiste.
Astfel, la numai un an de la apariția volumului de debut, Ilarie Voronca aderă la atitudinea pragmatic inovatoare cuprinsă în Manifestul activist către tinerime al revistei Contimporanul, publică el însuși în 1924, împreună cu Victor Brauner și Stephan Roll, publicația de avangardă constructivistă 75 HP (din care apare un singur număr), colaborează la alte reviste similare precum Punct sau Integral. Ermetismul, expresia eliptică, selectarea vocabularului poetic din domeniul industrial și tehnic probează orientarea poetului în această etapă.
Ilarie Voronca văzut de Robert Delaunay
În 1927, apare la Paris poemul Colomba, cu două portrete de Robert Delaunay, care marchează o nouă tendință în scrisul lui Voronca. Poetul părăsește constructivismul și intră în sfera de influență a suprarealismului, mișcare concretizată prin onirismul imaginii. Ritmul publicării plachetelor de versuri este foarte susținut și el nu încetinește nici după stabilirea poetului în Franța, în 1933, de unde păstrează legături strânse cu viața literară din România. După această dată, creația sa aparține spațiului literar de adopție: L'Apprenti fantôme (1938), Beauté de ce monde (1940), Arbre (1942), etc..
Naturalizat francez în 1938, va participa la mișcarea de rezistență, ca scriitor și luptător. În ianuarie 1946 face o vizită în țară, unde este întâmpinat cu un entuziasm general. Se sinucide în același an, la 8 aprilie, în Paris, în timp ce lucra la un Manual al perfectei fericiri.
La zece ani de la moarte, prietenii francezi publică volumul Poèmes choisis, iar în 1964 și 1965, tânărul grup de literați "Pont de l'épée" adună într-un volum poemele inedite ale lui Voronca. În 1972, la editura Minerva din București apar, sub îngrițirea lui Sașa Pană, două volume de Poeme alese.






LUCIAN BLAGA-CETATE IN NOAPTE

Cremene, bazalt e totul. Blocuri
drepte stau în noapte, cu temei.
Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă
grele curg miresmele de tei.



Din reverberaţii simţi cum ziduri
foc de zi în ele mai cuprind.
După steaua care-n beznă cade,
din ferestre - albe mîni se-ntind.


Zborul bufniţei e cald şi moale.

Şi te-ntrebi prin întuneric ce-i.
Sub o poartă-n loc de gură - simţi în
gură nestemate de cercei.


Cremene, bazalt e totul. Blocuri
drepte stau în noapte, cu temei.
Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă
grele curg miresmele de tei.


Sec şi sterp, oricum ar fi, îşi are
şi oraşul rodnicia lui.
Din seminţe ce-au căzut pe piatră
în pieţe au crescut statui.


Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu - d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.





LUCIAN BLAGA-VEAC

din "Oraşul Furnicar"(1982)-Antologie de Petre Stoica


Umblă maşinile subpămînteşti. În nevăzut peste turnuri
intercontinentale zvonuri electrice.
De pe case antenele pipăie spaţii
cu alte graiuri şi alte veşti.

Semnale se-ncrucişează albastre prin străzi.
În teatre strigă luminile, se exaltă libertăţile insului.
Se profeţesc prăbuşirile, sfîrşesc în sînge cuvintele.
Undeva se trage la sorţi cămaşa învinsului.

Arhanghelii sosiţi să pedepsească oraşul
s-au rătăcit prin baruri cu penele arse.
Danţatoarea albă le trece prin sînge, rîzînd s-a oprit
pe-un vîrf de picior ca pe-o sticlă întoarsă.

Dar sus, la o mie de metri-nălţime, spre răsărit
stelele îşi spun poveşti prin cetini de brazi
şi-n miez de noapte rîtul mistreţilor
deschide izvoarele.








SANDA MOVILĂ-BALADA MARILOR ORAŞE GALBENE

din "Oraşul Furnicar"(1982)-Antologie de Petre Stoica

Am văzut marile oraşe galbene
cuprinse de o tristeţe fără leac.
Oamenii se clătinau orbi şi buimaci,
soarele le bătea piroane de aur în cap
şi aureole de foc tremurau în jurul frunţilor încremenite.
Toţi păreau nişte morţi ciudaţi cu trupurile
pe marile oraşe galbene răstignite.
O mâna nevăzută se părea că-i ducea de-a valma pe toţi,
ca pe nişte cohorte stigmatizate, de hoţi,
şi paşii lor dovaitori cădeau uneori în adânc.
O trapă erau marile bulevarde, un mormânt,
peste care se revărsau puhoaie
nesfârşite, cohorte de orbi, şovăind, şchiopătând,
alergând cu săbiile braţelor ridicate, deznădăjduite sub cer.

Acolo, sus, răsună trâmbiţa dreptăţii. Dar marele trambiter
era o fiară cu păr de lup şi glas de vioară,
purta masca unui înger de ceară,
avea într-o mâna biciul, şi într-alta securea
şi orbii urcau pe scări de frânghie s-atingă iubirea,
dar cădeau, cădeau din înalturi în vârtejul roţilor
electrice, în adâncurile umede ale peşterilor
bâjbâind de-a lungul pereţilor verzi şi reci, de sare,
crezând că-s pâine şi lapte, şi miere, şi soare.

Am întâlnit în marile oraşe galbene
bolnave de seceta şi rugina întunericului
o pasăre mică şi ciudată care ciripea :
-Mie nu mi-e frică, mi-e nu mi-e frică,
alături te simt, Doamne, ştiu că nu mă vei lăsa.
Şi marile oraşe galbene, de mânie,
şi-au ridicat coamele coclite şi înveninate,
marele trâmbiţaş a aruncat cercul lui de foc
s-atingă, să ucidă pe îndrăzneaţă.
Dar pasărea cea mică şi ciudată, prefăcută-n săgeată,
în săgeata vie şi albastră prinsă ca o pană-n
pălăria marelui trâmbiţaş, s-a ridicat şi-a cântat
peste marile oraşe galbene un cântec ce părea
o solie, un cântec cu multe şi ciudate înţelesuri,
singurul cântec adevărat.





Sanda Movilă (pseudonim al Mariei Ionescu; 7 ianuarie 1900, Cerbu, judeţul Argeş - 13 septembrie 1970, Bucureşti) este o poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Mariei (născută Niculescu) şi a lui Ion Ionescu, mic negustor. După ce îşi ia licenţa în filologie modernă, specialitatea limba franceză, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1924), devine funcţionară în Ministerul Instrucţiunii Publice. A fost soţia lui F. Aderca. Începe să scrie de timpuriu, iar la 16 ani îi apare o poezie în „Universul". În 1921 va fi prezentă cu versuri în „Sburătorul", unde E. Lovinescu îi dă numele literar sub care va fi cunoscută. Mai colaborează la „Flacăra", „Spre ziuă", „Năzuinţa", „Adevărul literar şi artistic", „Mişcarea literară", „Vremea", „Cele trei Crişuri", „Azi" etc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu