duminică, 29 noiembrie 2015

Himerogonia(II) din "Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale" de Cornel Ungureanu(2010)
















1. BELGRADUL ŞI TIMIŞOARA, ÎN CINCI PRIETENI... Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, Nichita Stănescu, Adam Puslojic, Srba Ignjiatovic. Pe Anghel Dumbrăveanu l-am cunoscut în 1962, când eram student şi începusem să colaborez cu note critice la SCRISUL BĂNĂŢEAN, pe Adam Puslojic şi Petre Stoica în 1970, în Iugoslavia. La Krusevat, capitala de odinioară a Serbiei, unde Adam lansa un volum de Petre Stoica, tradus de el. Pe Nichita Stănescu l-am întâlnit prima oară la începutul anilor şaptezeci, când, însoţit de Anghel Dumbrăveanu, aterizase în redacţia revistei ORIZONT pentru a da telefoane: evident lui Adam Puslojic la Belgrad, evident, lui Petre Stoica, undeva. Ar fi trebuit să plece în IUGOSLAVIA şi nu ştiu ce întâmplare îi mai oprea, un ceas, două, cinci la Timişoara. Copleşit de evenimente, Sorin Titel, care avea şi el o supărare, încerca să lege dialog la alt telefon. Mareeele prozator Sorin, prietenul meu, să suporte aşa ceva, maaaarele prozator, genialul Sorin Titel, exclama Nichita, prelucrând artist o stare de uimire. Eram speriat de superlativele care se înmulţeau şi am încercat să domolesc entuziasmele ilustrului poet, dar ele veneau val. După Sorin, marele poet, cel mai mare, neasemuitul, era Anghel. Pe urmă, cel mai mare dintre cei mari, era Petrrre Stoiiica. Aici superlativele se mai răsfirau, păreau unele păreri de rău, se puteau auzi şi unele blesteme care atacau relaţiile sârbo-române de odinioară. Care, parcă, s-ar prelungi. Neobişnuit cu avalanşe de vorbe mari, cu încărcătură lirică a fiecărui dialog, am refuzat să-i însoţesc pe cei iluştrii, ilustrissimii literaturii, la o cafea. Eram de puţină vreme la sectorul de critică literară al revistei ORIZONT şi încercăm - spre supărarea unora sau a tuturor - să mai plivesc de superlative recenziile, articolele, paginile de critică literară.
De aici neînţelegerea pentru discursul lui Nichita în care magnifierea ţinea de un protocol. El trăia literatură, el trăia regal poezia. Vorbea în limba poezească. În această limbă, dacă te numeşti scriitor. Dacă eşti poet, nu poţi fi decât genial.
Adam înscena discursurile lui Nichita, le făcea publice. Între cei cinci, el exprima vitalitatea, imediatul, făcea publice secretele regale. Petre Stoica le cobora pe pământ, sub semnul unui protocol antiliric. Iar Anghel Dumbrăveanu găzduia, la Timişoara, Regele cu suita sa.
Din prietenia cu Nichita şi Adam îşi trag rădăcinile aceste patru poeme publicate în numărul 4/1970 al revistei ORIZONT. Scrie Nichita : "În acest oraş/Inima mea a nins./ Fulgi roşii, prieteni,/ Peste catedrală şi peste teatru.// Timişoara, oraş mai mare/ decât trupul meu,/ dar mai mic decât memoria mea//Ca să te pot ţine minte,/ Mai mic;/ Ca să nu te uit,/ Mai mare".
.......................................................
Şi, în fine, Adam Puslojic, cu poezii în "oglindă". Una se numeşte ÎN TIMIŞOARA LA UN PRIETEN şi e dedicată lui Anghel Dumbrăveanu: "Ninge peste Timişoara/ Ca şi cum eu însumi aş fi un oraş./ câtă risipă de alb/ Deasupra unei inimi dăruite// M-aş culca pe ghiaţă, dar mi-e frică./ Sticlită/ Căci ea se topeşte/ Şi eu voi visa numai acasă la prietenul meu >>. Sunt texte pentru o emblematică a oraşului. Un însemn regal.
2. ...în căutarea lui Nichita şi a lui Petre, prin tunelul oranj. BELGRADUL ÎN CINCI PRIETENI, cartea lui Nichita Stănescu, Petre Stoica, Adam Puslojic, Srba Ignatovic, Anghel Dumbrăveanu avea nevoie de o replică - una cinematografica Am încercat, după 1990, să văd ce se poate face. Nichita nu mai era, dar erau multe filme cu şi despre el. Petre ieşise din spital după ce medicii i-au explicat că nu îl pot opera, nu îl mai pot opera, Srba era bolnav la Belgrad. Şi el, cancer. Poate numai un zvon. Iar Anghel de cinci ani nu mai ieşea în lume decât cu însoţitor, de obicei doamna Alina, soţia sa. Îngăima cu dificultate două trei cuvinte - poate se adună de o propozitie dar nu ieşea nimic. Adam însă era aici, venise pentru lansări de cărţi, întâlniri, zile naţionale, iar Ioan Cărmăzan a crezut că putem filma.
........................................................
Da, mi-a spus de câteva ori Ioan Cărmăzan, facem filmul. Mergem la Jimbolia şi ne punem pe treabă.
Da, filmul celor cinci putea fi reluat : Adam recita în liceele din Timisaora, iar operatorul lui Nuţu, regizorul Ionuţ Popa, filma conştiincios, ore în şir. Poetul Puslojic era el însuşi un spectacol : blestema, omagia, dansa, evoca întâlniri, prieteni, cunoscuţi - mulţi eroi ai poeziei sale....
Cu Anghel Dumbrăveanu a fost puţin mai greu. Întâi am aflat că e iar în spital, pe urmă soţia poetului ne-a spus că a revenit acasă.
.......................................................
Ionuţ Popa a filmat apartamentul, a filmat plachetele, pozele prietenilor, efigia pe care Dumbrăveanu o primise cu un an în urmă, când i s-a decernat titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Timisoaraq. Pozele, multe, în care Anghel e la masă, la petrecere, la mare, pe vapor cu Nichita, iar cu Nichita, cu Petre, cu Adam, cu Srba. Şi alte fotografii, şi alte diplome. ....L-am dus cu dificultate la birou. În faţă, o poză în care era împreună cu Nichita. Altă, în care era împreună cu Petre şi cu Adam.
Ionuţ l-a filmat încă multă vreme(o ora?) - Anghel n-a scos un cuvânt.
În final un aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, obosit. Şi încă un a.
I-am dat telefon lui Petre Stoica în 12 februarie că voi trece pe la Jimbolia cu o echipa de filmare - vorbisem de mai multe ori despre filmul pe care aş vrea să-l fac despre el. Şi despre cei cinci magnifici. În 13, în 14 voi fi la el, voi filma Jimbolia, Fundaţia, Muzeul Presei, statuile din oraş. Cimitirul, cu mormântul preotului Mihail Avramescu. A fost o discuţie lungă parafată mereu de şansele lui A NU FI. I-am explicat că nici un scriitor nu are expresivitatea lui pe ecran. Şi nici un oraş nu are Simbolia oraşului său. Aş putea face un film despre modernitatea lumii şi postmodernitatea literaturii. Despre viaţă şi trecere. Da, da, da, dar. Dar. El era orb, el era orb, el era orb, filmele se fac pentru cei care pot să vadă. Să mai amân puţin. Şi iar : dacă venim, să venim doar după ora patru, după amiază poate vorbi. El este foarte obosit, nu are pe nimeni lângă el, e obosit, cum să ne primească? Şi, ca niciodată, a ţipat la telefon: cum să ne primească? Şi, în final: SĂ FIE MAI TÂRZIU. Să fie mai târziu. Un pic mai târziu. Petre îşi încredinţa devenirea Îngerului: în tunelul oranj.

Nănaşul- OCTAVIAN DOCLIN din "Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale" de Cornel Ungureanu(2010)



















(...) L-am cunoscut la Reşiţa, pe la începutul deceniului nouă al secolului trecut, cu prilejul ZILELOR CULTURII REŞIŢENE. M-am ataşat de el de la prima vedere, iar el m-a acceptat şi adoptat pe loc. De atunci ne-am întâlnit tot mai des, mai cu seamă la Bucureşti, unde eu ajungeam frecvent cu probleme de servici. Aşa se face că în toamna lui 1982 (decupez aici, din avalanşa de amintiri ce-mi năpădeşte memoria, doar câteva secvenţe), i-am fost prezentat lui Nichita Stănescu, marele său prieten, într-o vreme în care însă, relaţiile dintre ei erau mai reci - şi asta în urma îndemnului lansat de Nichita, la TVR, scriitorilor de a "merge în uzine"...
Ştiind că numele meu literar este al satului meu natal, Petre şi-a dorit să cunoască acest loc al Banatului montan. Lucru întâmplat în 1984, când, în scurtul nostru popas doclinian, prietenii mei din copilărie i-au pregătit un banchet vânătoresc la unul din cantoanele silvice ale Doclinului. I-a plăcut atât de mult locul încât şi-a dorit să revina şi să stea aici un timp ca să-şi definitiveze ultima variantă a unui roman despre copilăria şi adolescenţa lui bănăţeană. Romanul mi-l citise într-o primă variantă, la Bucureşti, când mă găzduia în apartamentul său de la etajul nouă al unui bloc din Balta Albă. Acolo am cunoscut-o şi pe distinsa sa mamă, pe care Petre o iubea nespus şi cu care semăna peste poate.
Tot în acel an, Petre avea să se instaleze la Doclin şi să vină, la fiecare sfârşit de săptămâna la Reşiţa, devenind pentru noi, tineri poeţi pe atunci, Poetul, reperul în materie de poezie şi viaţă literară... Ne-a publicat, a scris despre noi, mai ales în revista STEAUA. Pe mine m-a onorat cu un text despre cele două volume publicate până atunci (NELINIŞTEA PURPUREI şi FIINŢA TAINEI), apărut în TRIBUNA(1981) şi reluat în volumul CALIGRAFIE şi CULORI (CR, 1984), sub un titlu "în maniera" Petre Stoica (ÎN PELERINĂ DE PURPURA).
La cantonul din pădurea Doclinului, Petre Stoica nu a rămas mai mult de o luna însă, şi asta din mai multe pricini : la canton, fireşte, nu era electricitate, aşa că, la început, un văr de-al meu venea, seară de seară, cu un tractor şi-l aşeza în aşa fel încât farurile să bată până în zori prin fereastra camerei de lucru a Poetului; după un timp, i-am procurat o lampă de pe vremuri, un petromax, adică. I-a plăcut atât de mult lampa, încât a luat-o la Bucureşti, ba a şi scris un poem, LA LUMINA PETROMAXULUI; o altă pricina va fi fost "interesul unei anume instituţii - care-l bănuia că s-a stabilit aici cu gândul de fugă în Iugoslavia de atunci, satul fiind foarte aproape de graniţă... Îl suspectau pe el, cel care stătuse un an în Berlinul de Vest, cu o bursă, şi se întorsese la timp!
Cât despre roman, nu l-a publicat atunci de teamă de a nu-i fi cenzurat (nu admitea nici o intervenţie în textele sale, deşi era foarte receptiv dacă aveam vreo părere diferită de a lui). Nu ştiu nici din ce motive nu a publicat romanul după decembrie '89, dar ştiu sigur că există.
Cum ştiu sigur că, odată cu plecarea lui Petre Stoica dintre noi, pleacă unul dintre cei mai importanţi poeţi români ai secolului al XX-lea, nu mai puţin un traducător de excepţională fineţe, cum pleacă, pentru mine, o parte din viaţă satului meu... cea de la CANTONUL NĂNAŞULUI din pădurile Doclinului.


Reşiţa, 22 martie 2009



DOCLIN, Octavian (Chisăliţă Octavian)
Poet.
Născut la 17 februarie 1950, Doclin, jud. Caraş-Severin.
Studii:
Şcoala generală Doclin (1957–1965),
Liceul Grădinari, Caraş-Severin (1965–1969),
Institutul Pedagogic Oradea, secţia română-franceză (1969–1972).
Profesii şi locuri de muncă:
Profesor, şcoala generală nr. 1 Bixad, jud. Satu Mare (1972–1977),
Referent, Centrul Judeţean Caraş-Severin de Cultură şi Civilizaţie Tradiţională (1977–până în prezent),
Redactor-şef revista„Reflex”,Reşiţa,
Director al Editurii Modus, Reşiţa.
Colaborează la:„Contemporanul”, „Familia”, „Orizont”, „Caraş-Severinul”, „Flamura”, „Luceafărul”, „România literară”, „Transilvania”, „Tribuna”, „Književni život”, „Semenicul”, „Steaua” etc.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

"...S-A ÎNTÂMPLAT ÎNTR-O DEPĂRTATĂ VREME, DEMULT"... Petre Stoica din "Amintirile unui fost corector"(1982)



     "Îl voi revedea într-adevăr pe maestrul Sadoveanu?" întrebarea atât de firească mi-o pun din clipa în care redacţia STELEI hotărăşte plecarea mea la Vovidenie, pentru a-i prezenta, în vederea apropiatei sale sărbătoriri, omagiul revistei. Îl văzusem pe marele scriitor o singură dată, în 1951, la Casa universitarilor. Într-o sala plină până la refuz, citea pagini inedite din NICOARĂ POTCOAVĂ, roman isoric ce avea să iasă de sub teascurile tiparniţei în anul următor. Student, fără invitaţie, am izbutit anevoie să ocup un loc în picioare, pe undeva prin spatele încăperii. Eram fericit să-i pot asculta vocea molcomă şi dulce, cu inimitabile modulaţii. Şi iată acum, la un deceniu aproape, prilejul neaşteptat de a-l întâlni a doua oară!
    Odată instalat în acceleratul menit să mă ducă în Moldova, întrebarea "Îl voi revedea într-adevăr pe maestrul Sadoveanu?" devine persistentă, de-a dreptul chinuitoare. Întrebare alternând cu gânduri legate de de începuturile adolescenţei mele. Ani, când neindemnat de nimeni, am deschis primele cărţi cu numele lui Mihail Sadoveanu pe copertă.

...........

    Intru într-o tainică împărăţie vegetală, plină de "poteci ale tăcerii..." Printre brazi, la un pas de Mănăstirea Neamţu, se află "paluta" maestrului. De-ar apare cineva în calea mea! Simt nevoia cuvintelor încurajatoare, a poveţelor. Voi da de un zăvor întărit? De un clopot pus să anunţe, tulburător, apariţia străinului? Poate zăvozi? Nimic din toate astea. Aripile cenuşii ale porţii de lemn stau larg desfăcute, poftind drumeţul. Cu răsuflarea tăiată, mă îndrept spre terasa unde trebuie să dau socoteală căutărilor mele. Curtea e smălţată pretutindeni cu flori de variate soiuri.
    Ospitalitatea, care începe cu poarta deschisă, o exprimă doamna Sadoveanu însăşi. Sunt introdus, fără formalităţi stânjenitoare, în odăi spaţioase, cu mobile simple şi odihnitoare prin dispunerea lor aerată.

..........

"Ai venit pe urmele FRAŢILOR JDERI, remarcă bine dispusă, soţia maestrului. Cuvinte ce ajută şi ele la deplină mea regăsire. Răspund că sunt familiarizat cu ele din anii liceului...
    "Îl voi revedea într-adevăr pe maestrul Sadoveanu?" devine acum o întrebare fără noimă. Stau la dreapta domniei sale, cufundat într-o berjeră comodă. Este aşa cum îl ştiu din noianul fotografiilor reproduse frecvent în presă. Aceeaşi lavalieră, acelaşi păr alb ce dă chipului, adâncit în linişte meditativă, înfăţişare de patriarh. Nu lipseşte nici pălăria cu boruri late, atârnă în cuierul din preajma, printre altele de felurite culori.  Doar haina simplă, în carouri, face distincţia palidă dintre imaginea prinsă în obiectivul aparatului fotografic şi fiinţa pe care o privesc, întrebându-mă dacă omenirea a cunoscut mulţi scriitori cu o asemenea longevitate şi putere de creaţie. Puţini îmi vin în minte: Goethe, Victor Hugo, Tolstoi, Bernard Shaw, Herman Hesse... Surpriza mişcărilor sale tinereşti o descopăr ceva mai târziu, când, ieşind pe terasă, autorul CRENGII DE AUR îmi spune : "Ce te miri ? Merg mai drept că dumneata"...

.........

Aduc vorba despre proiectele revistei ai căror redactori m-au trimis să-l caut. Treptat, discuţia alunecă spre subiecte dintre cele mai interesante.

........

Acele ceasornicului se învârt cu diabolică repeziciune. Zicandu-mi că buna-cuviinţă cere retragerea la timp, schiţez gestul. Sunt însă oprit imediat. Ne schimbăm locurile mutându-ne pe terasă când invadată de soarele odihnitor al verii moldovene, când umbrită de nori încărcaţi cu ploaia pe care brazii o presimt, între ei pornindu-se şoapte imperceptibile.

........

    Modul în care am fost primit (eu, un obscur "corector de zi şi corector de noapte"), mă obligă la circumspecţie ori de câte ori aud relatări în legătură cu tratamentul nefavorabil de care, cică, avuseseră parte unii vizitatori... Gura lumii ! Când doamna V.S. i-a spus : "L-am invitat pe poetul Stoica la masă. Ce părere ai?", răspunsul maestrului a fost spontan : "Da, da. să vină, îl aşteptăm cu plăcere...".

În privinţa fragmentului de roman, lucrurile nu au decurs prea neted, întâmpinând la început opoziţii ferme, de altfel intuite de mine. Cum rămânea cu promisiunile făcute la Cluj? Gândurile comutate la posibilitatea eşecului, revărsau catran pe cerul splendidelor mele clipe cunoscute într-o lume a timpului prefăcut în legendă. Şi, dintr-odată, lumină ! Prin persuasiuni nelipsite de argumente duioase, am ajuns la treapta ipoteticului S-AR PUTEA, că apoi, printr-un salt miraculos, unde preconizasem : la certitudine. Mi se cerea răbdare, mai precis, până la revenirea lui Constantin Mitru, cumnatul şi editorul maestrului, în Capitală. Din mâinile sale urma să primesc râvnitele file. Stabiliserăm până şi dată aproximativă a întâlnirii.

.......

    La ziua sorocită, aşteptat de Constantin Mitru, m-am prezentat pe Bulevardul Primăverii, fost Jdanov. La fel de amabil ca la Vovidenie, mi-a înmânat manuscrisul intitulat CUM E REPLICA ÎN ALTĂ LIMBA A UNEI POVEŞTI A LUI LEV NICOLAEVICI ŞI UNDE SE ARATĂ OMUL PROFESORULUI.

......

Intrând în posesia fragmentului de roman, am înţeles că publicaţia clujeană este singură beneficiara a unui favor de excepţie. Curând aveam să constat cu amărăciune contrariul. Atât GAZETA LITERARĂ, cât şi alte reviste puseseră şi ele mâna pe pagini din CÂNTECUL MIOAREI.

......

Aplecat deasupra numărului festiv, proaspăt sosit de pe Someş, diagramă stărilor mele sufleteşti înregistra admiraţie. De la sine înţeles, propriul meu articol, reportajul liric, îl parcusesem de câteva ori, puţintel amărât însă din cauza unei erori tipografice, destul de grave. Câte nu trăsesem la viaţă mea de pe urmă neglijenţelor de corectură! Se împlineau de fiecare dată blestemele autorilor pe care, eu, corectorul de la E.S.P.L.A., îi citeam cu magnifică nepăsare. În timp ce mă gândeam la acestea, am auzit telefonul din camera alăturată. Mi-o luase înainte soţia mea, care mă chema alertată: "Vino repede, vrea să-ţi vorbească doamna Sadoveanu". "Peripeţiile", începute cu primul act al unei piese în care aveam să joc şi eu un rol, şi încă important, continuau... să nu-mi cred urechilor. Eram poftit pentru ziua următoare, la sărbătorirea maestrului, nu la Academie(unde te puteai strecura şi nechemat), ci chiar acasă, pe Primăverii ! Episod neprevăzut. Devenise limpede că trecerea mea pe la Vovidenie lăsase ecouri de simpatie.

......

Într-o parte mai retrasă, în jilţ (atunci mi se părea a fi un tron de aur), Patriarhul pădurilor, cum atât de nimerit îl denumise Lucian Blaga, primea torentul felicitărilor. Greu să-i uit vreodată făptura, părul nins şi privirea olimpiană. Capul îi era înconjurat de acel nimb pe care îl zăreşti la puţine fiinţe, şi numai cât ţine o bătaie a pleoapelor. Un zeu bătrân, hărăzit nemuririi. M-a recunoscut. Surâsul sau revarsă asupra mea o căldură benefică. M-am aplecat sarutandu-i mâna. Imităm de fapt, un gest al lui Tudor Vianu, care mă impresionase profund. Fotograful, apărut din senin, a imortalizat scena. Imaginea fotografică se află azi sub sticla biroului meu: o privesc şi inima îşi precipită bătăile.

sâmbătă, 31 octombrie 2015

Marcel Tolcea Săptămâna vorbită. Ziua lui scrisă. din "Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale"-Cornel Ungureanu(2010)






    Marţi, în 16 martie(2009), am fost la Petre Stoica pe la 4 după-amiază. Era internat la Secţia infecţioase a Spitalului din Jimbolia. Asta după o săptămâna de stat la Municipal în Timişoara şi 3 zile la CFR. Analizele de la Municipal, la dr. Nicodin au ieşit foarte bine pentru plămâni. Se pare că operaţia a reuşit, iar metastaza stagna. Pedrino are un mare respect pentru Dr. Nicodin, accentuat şi de faptul că l-a dus la el Profesorul Petru Drăgan. (În 2007, de Sfântul Petru, povestim şi îmi spune ce gafă a făcut: l-a sunat Profesorul Drăgan să îl gratuleze, iar el a uitat că şi interlocutorul lui era tot Petru!). Minunea e mare, nu îi dădeau, acum doi ani, mai mult de 3-4 luni de când i-a fost depistat cancerul la plămân. Cam de atunci, lumea lui s-a restrâns la vreo 5-6 persoane plus Muzeul Presei pentru care trăia: Kaba, Matei, Ion Barbu şi Mihaela Şchiopu. Şi fata care-i citea seara, între 6 şi 8. Cu noi avea câteva mici secrete. Nici Dr. Nicodin, nici chiar Profesorul Ştefan Curescu, oncologul, nu ştia că el mai făcea un tratament de medicină alternativă, antroposofica, la Masloc. Şi că primise de la prietenul lui drag, Max Demeter Peyfuss, un medicament de ultima generaţie care, spunea Petre, îi salvase viaţa şi lui Grigurcu. Aşa că îl lua cu religiozitate.
    Şi totuşi, ceva era în neregulă cu el. Vorbeam în fiecare zi pentru a ne coafa blogul("globul", cum îi spunea el), iar eu constatam, de la o zi la alta, ceva ciudat. Pretextul unei oboseli, amânări, o voce puţin stinsă. Iar apoi, brusc, de la o zi la altă, o dicţie ciudată, aproape de neînţeles. Cu reveniri la normalitate după ce mânca. Obligat mai ales de nepotul lui, Matei, la care ţinea ca la ochii din cap. "E ceva cu bila", îmi spunea mereu. Cu capul, cum ar veni. Nu prea mai asculta fişierele audio pe care i le copiasem pe un Mp3 Player. Nu vroia să mai creadă ceea ce îi spunea Dr. Nicodin. Simţea că trebuie să plece de acolo. Aşa că s-a mutat la Spitalul CFR, la Profesorul Romoşan. Profesorul scria o carte despre scriitorii sinucigaşi, iar Petre era fascinat de câte ştie. Îmi povestea că l-a pus la încercare cu diverse piste false, dar nu şi nu: era valabil! Am ajuns la Spitalul CFR seara. Era internat undeva la etajul 2, într-un salon-rezervă aflat la capătul unui labirint. E limpede la minte şi vorbim despre moartea lui Modest Morariu. Avem o convenţie: îl pot înregistra fără să îi spun, dar îi citesc textul înainte de a-l posta. Îmi povesteşte tulburător şi profund tulburat cum i-a făcut ultima baie lui Modest. Despre cum Modest îl atenţiona să nu mai vorbească aiurea despre regim fiinca, se pare, semnase pactul cu Securitatea. Petre bănuia asta. Reluăm vechea discuţie: nu a trebuit să fie amabil cu "băieţii" fiindcă ieşea din ţară mereu? Îmi povesteşte iarăşi cum au vrut să-l racoleze şi cum le-a spus securiştilor că, atunci când se îmbată, nu mai ştie ce vorbeşte.
    Marţi, când l-am văzut ultima oară, la plecare l-am minţit că voi reveni după 5. Nu mi-a spus nici el că va muri doar peste 5 zile, în somn. Vorbea greu şi îmi era greu să stau cu el. Era cochet şi am înţeles că infirmiera îi admira pijamalele. În ciuda sfârşelii, era foarte frumos. Obişnuiam adesea să îl mângâi tandru, că pe un copil. A fost una dintre puţinele persoane de sex bărbătesc cărora le-am spus că le iubesc.
    Clar că fost fix aşa!

marți, 13 octombrie 2015

Petre Stoica - Miracole(1966)






O DIMINEAŢă DE IARNĂ

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Ieşim din somnul moale,
afară e noapte - şi totuşi
soarele ceasornicului
cu palide raze de fosfor
vesteşte apariţia zorilor

În bucătărie, ceainicul şuierând
înalţă zilei primele imnuri...

Fugim spre staţii pline de lume,
într-o furtună de fluturi albi
ne salutăm familiar
cu vocea puţin răguşită
de fumul ţigării aprinse
acasă, în poartă.

Rând pe rând urcăm în autobuzul
ce porneşte prin zăpada groasă
greoi ca broasca ţestoasă -

înaintea privirilor
curg ferestre, ferestre mereu arătând
lămpi liniştite, tablouri cu fructe nimbate,
oglinzi în care femeile tinere
îşi învolbură focul din păr.

De pe treptele autobuzului nins
coborâm în fluviul zilei,
şi curând atâtea roţi ale muncii
îşi încep călătoria
bogată în miracole.

Din întuneric
oraşul creşte alb şi simetric,
de parcă se ridică din palmele noastre
când le deschidem uşor
începând să muncim...


MĂREŢIA SECUNDEI

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Mama spală părul copilului,
degetele ei înfoaie repede-repede
buclele albe ca viaţă zăpezii, albe
ca spuma crinzantemei.

MAMA AUDE CÂNTECUL MARII

Cu o mâna ridică vasul,
apa descrie-n cădere
măreţia secundei.

MAMA AUDE CÂNTECUL MARII

Copilul bate nerăbdător din picioare.
Mama îi mângâie creştetul umed,
închide ochii şi simte sub degete
cum creşte copilul.



MAMA

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Mama trece pe covor cu paşi de miel,
ne veghează ultimile clipe ale somnului,
puţin mai târziu, ne trezeşte cu şoapte,
şi are pentru toţi cuvinte bune de spus
căci ea peste noapte
a ştiut să alunge măruntele supărări

Din poartă aleargă sprintenă după noi
aducând batista uitată,
şi ochiul ei ager veşnic descoperă
scama rămasă pe fular sau cravată.
Obişnuieşte să spună : "Să nu răciţi copii,
şi întorceti-va acasă la timp",
iar noi intrăm în mulţimea grăbită
fără s-o auzim.

Deretică din primele ore ale zilei,
aruncă zăpada strânsă-n fereastră,
duce la capăt treburi ocolite de toţi,
şi pentru frumoasele noastre soţii
aşează imortele în glastră.

Căutând în sertarul cu andrele şi panglici
îşi zăreşte portretul de tânără femeie,
zâmbeşte privindu-l şi-şi spune
că şi ea a fost asemenea fiilor ei :
zgomotoasă şi chiar neglijentă

Reîntorşi după-amiază, ne scoate paltoanele,
aleargă cu ele prin camera caldă
nespus de emoţionată de parcă
am sosit cu avionul
după ani, de la studii.

Când ne ceartă, o privim în ochi
dar gândurile noastre aleargă departe -
ea se preface că nu vede nimic
şi repede ne mângâie părul...



 BICICLETELE

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Soarele creşte din fântâna nopţii
şi desenează pe pieptul pământului
milioane de drumuri ;

pasărea strigă ameţită de lumină,
porţile se deschid şi bicicletele
pornesc să înconjure pământul,

şi pământul descreşte
sub roţile lacome
ce înghit una după alta distanţele.

La răscruci de drumuri
bicicletele se salută între ele
cu glasul limpede al clopoţeilor

şi clopoţeii întreabă curioşi :
- Încotro îţi duci pe umeri stăpânul?
- Dar tu?
- Şi tu?..

Bicicletele se despart,
se avăntă spre curtea uzinei,
lent coboară colinele galbene
incetandu-şi cursa lângă sonde.
O bicicletă cu morişca veselă
aleargă, ocoleşte pâlcul stejarilor
şi lasă îndrăgostitul în faţa
casei îmbrăcată-n glicină...

Aleargă, aleargă anonime.
Sunt cal şi automobil şi rachetă!

Pornesc odată cu zorile parfumate,
înfruntă ploaia, demonii prafului,
vântul le dă o mâna de ajutor
să zboare mai repede ;
şi nu obosesc niciodată bicicletele,
până şi noaptea aleargă pe Calea Lactee
în visul copilului.



TÂMPLARUL

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Îngropat până la genunchi în talaj
tâmplarul măsoară, potriveşte
scândura proaspătă,
geamănă celei adăugate
la coapsa Calului Troian.

Asudând,
tâmplarul adaugă zilnic vieţii
un leagăn, o fereastră, un pat ;
în clipele odihnei îşi aprinde o ţigară
şi fără să observe
intră în culorile vieţilor :
e poftit să se aşeze la mesele sale,
ciocneşte pahare, mângâie pe creştet copiii
şi-n ecoul ultimilor şoapte

îşi stinge ţigara
revenind la scândura sa.

Aplecat cu rindeaua în mână
priveşte în oglindă scandurei -
cruci pentru soldaţi tăiară din ea ;
cruci cu nume scrise cu păcură ;
cruci putrezite pe câmpuri amare -

şi mâinile sale
măsurând, potrivind,
ne desenează, şi mie, şi ţie,
câte-o inimă.



MIRACULOASA PIAŢă

Petre Stoica din "Miracole"(1966)

Ce izbucniri de forme sănătoase!

Mâinile cui peste noapte
au potrivit atâtea armonii?

Merele-s rortunde ca sânii Dianei
bătuţi de flăcări de lună.
Pepenii verzi, pe rogojină umilă
par netezimi de coapse femeieşti, împlinite -
cine-i despică
se umple cu focul din ei!

Strugurii-s aduşi de pe terasa Edenului ;
muncitori viguroşi
au urcat pe scările soarelui, culegandu-i,
purtându-i în palmă cum porţi
un cuib cu ouă mărunte de sturz -
fecioara, striveşte boabele răcoroase în dinţi
cu începerea zilei să simţi
puterea pământului urcând
în sânii tăi încă mici!

Strigaţi, strigaţi, vânzători
cu pasiunea heralzilor
care anunţă un spectacol măreţ!

O, în cartofi
aşteaptă cel mai dulce parfum ;
seara, când mi-i fierbe soţia
bucătăria pluteşte
corabie plină cu flori de la tropice

În felinarele ardeilor
soarele aruncase
câte-o flacără, să ardă sublim
pe masă, lânga pâine şi vin.

Mărire, pătlăgelei, mărire!
În auriul ceas de amiază
aşezată pe ziarul pavatorului
întrece-n strălucire şi sorii.

Alune şi nuci şi migdale...
Scot din sac un pumn şi-l arunc
pe acoperisele lumii, până târziu
s-aud în mine murmurul sfânt



 POEM DE DRAGOSTE

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

Asemenea copiilor,
cu crete colorate
ţi-aş desena faţa
pretutindeni pe ziduri.

Dar de ce să te sărute vântul?



ALT POEM DE DRAGOSTE

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

După despartire,
un greier
iese din cearcănul nopţii
şi îndoliază distanţa
dintre tine şi mine.



DINTR-O VARĂ

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

Îţi mângâiam coapsele brune
şi palmele mele se bucurau
de atâţia struguri copţi.
Mi-am culcat fruntea între sânii tăi
şi am dormit în cuibul lor de liliac
până ai spus că e noapte.
Apoi ţi-a fost frig.
Nu ştiu de ce
hainele noastre pluteau în lună.
de pace tomnatecă...



 UN POEM DE TOAMNĂ PENTRU TINE

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

A trecut şi ziua luminoasă,
îi urmează ceaţa cu pleoapele coborâte.
În păduri e multă umezeală,
ecoul dintre pomi a murit.

Dimineaţa, devreme,
bruma pune pe galbene flori
frigul ultimelor noastre mângâieri.

Am cules împreună grâul fierbinte.

Singur am rămas cu măceşii din vânt,
gândindu-mă la gâtul tău lucios,
din fructele lor
ţi-am făcut un colier -
draga mea, n-ai venit după el.

Ce haine sclipitoare trec pragul.
Duc amintirea în casă -
felinarul ei va putea să mă poarte
iarna, la tine?

Târziu, pe geamul aburit
cu degetul voi desena înspre seară
capul tău lăsat ca o frunză
pe umărul meu.



PORTRET NOSTALGIC

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

O, erai plăpândă.
Nu te speriau scaieţii,
priveai printr-o ceaţă a ta
şi aruncând peste gardul cimitirului maci
ţi se părea că morţii învie cândva.

Iarba îţi îmbracă picioarele crude
cu ciorapi de mătase verde,
ca păpădiile, sufletul tău
plutea prin casele vântului.

De câte ori cântai cu gura închisă
sănii tăi tremurau.
Când treceai cu pasărea pe umăr
pe pământ se lasă o linişte
de lume în facere.

Azi eşti numai frumoasă.



DOUĂ CAPRICII

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

Vântul
obligă pomii să mă salute:
îi apleacă respectuos, le ridică
pălăria de frunze.

Îmi resfiră pe umeri polen -
şi iată-mă deodată
comandant al câmpiei!

Îmi pune pinteni de paie,
galoane de ghindă,
coboară cu braţele deschise,
mă poartă lin
în nevăzutul său zeppelin.

Vântul, prietenul bun.

____________

Un magnet uriaş
strânge nori peste oraş.

Ploaia smulge pomii din tăcere,
crengile şuieră
din verzi gatleje.

La semnul baghetei ascunse
ploaia schimbă brusc peisajul -
acum, bunăoară,
clădirile se îmbracă în ţiplă,

chiar şi-n părul tău, femeie,
răsar steluţe de aur!

Dacă n-ar ieşi soarele
peisajele s-ar schimbă mereu
cu nepăsarea
peştilor japonezi din acvariu.



POEME DE TOAMNĂ

Petre Stoica din "Miracole"" (1966)

Zilele verii
intră în casa pământului
curând acoperită cu olane de ghiaţă.

Călduroasele zile rămân adunate
în grâne şi vin, în mere diamantine,
în acest ulei sclipind
ca ochii vieţuitoarelor atrase
de blândeţea palmei cu seminţe.

Ostenind, la sfârşitul culesului
trupul ni s-a făcut mai frumos
iar inima acum
prelungeşte peste zidul zilei scurtate
razele soarelui.

Am trecut prin anotimp
ca fulgerul poemelor din cartea
deschisă lângă lampa ta, cititorule!

_____________

Caleidoscopul verii s-a spart în ţăndări;
păşesc peste atâtea culori...
Din pomi se desprind
carusele de frunze -
prin rotiri nebune sau lente
focul verii mai clipeşte o dată.

Noaptea
ghiarele ploii zgârie în streşini de tablă.
Somnul nu vine:
ma gândesc la neastîmpărul mâinilor mele
ce visează mereu împliniri.

___________

luni, 12 octombrie 2015

PETRE STOICA - Poeme(1956)






Închin această plachetă tuturor prietenilor din copilărie, uitaţi sau rămaşi în memorie. Cu ei am colindat pădurile, ascultând cântecele păsărilor, murmurul frunzelor, cu ei treceam vara printre lanuri rupând spice galbene, macul roşu în drum răsărit. Tot împreună cu ei, într-o toamnă după pârguirea holdelor, am întâlnit marile drame ale războiului. 



FLOAREA - SOARELUI ŞI CURCUBEUL



FLOAREA-SOARELUI

din PETRE STOICA -Poeme(1956)

Cu basmaua galbenă pe cap
fata răsare la marginea drumului.
Cosaşul îndepărtat
o zăreşte cu spatele la soare
şi se minunează
de floarea-soarelui
care şi-a schimbat
privirea veşnic îndreptată spre soare



VÂNTUL

din PETRE STOICA -Poeme(1956)

Vântul, flăcău viclean
coboară uşor lângă garduri,
ridică fustele fetelor
mângâindu-le genunchii bronzaţi,
le sărută pe frunte şi ochi
apoi
vesel intră în noapte
valsând printre arbori, pe holde
şi stelelor, suspinând
spune vorbe de dragoste.



PLOUĂ

din PETRE STOICA -Poeme(1956)

Plouă,
plouă după zile de arşiţa şi năduf
şi o fată scoate pe fereastră
palmele albe
ca porumbeii ce-şi iau zborul spre văzduh.

Trec lângă ziduri cu plete de iederă,
trec tăcut.

Plouă şi aş vrea
fruntea să-mi stea
sub palmele ei ca un scut.



CURCUBEUL

din PETRE STOICA -Poeme(1956)

Curcubeul,
Făt-Frumos veşnic tânăr,
veşnic îmbujorat
cu picioarele opintite-n munţi
se pleacă peste ape,
peste codrii cărunţi
şi bea înebunit de sete
după lupta dusă
împotriva negrilor nori

şi-nghite Dunărea toată...

duminică, 11 octombrie 2015

O LALEA IMPERIALĂ PENTRU PRIETENI Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)






















   Îmi cade pentru a două oară în mâna SEMENICUL, o publicaţie din Reşiţa, zămislită cu elan dar şi cu vădită pricepere profesională. Îi citesc paginile cu filigrane frumoase, încântat de reuşita unor tineri crescuţi la şcoala entuziasmului neaducator de beneficii materiale. Despre viaţă şi rosturile acestui "caiet de literatură, artă şi cultură" mi-a vorbit în atâtea rânduri talentatul poet Ioan George Şeitan, copilul oacheş, trădând energii de turbină ori de câte ori zăboveşte asupra poeziei sale şi, în special, asupra celei scrise de alţii. Mulţămită lui grafiez acum cu emoţie. Şi tot datorită lui, la îndemnuri fanatice, am poposit în mijlocul scriitorilor reşiţeni. Anul trecut, când bruma mângâia merele "codrenilor". Duc mâna la inima şi spun că întâlnirea, cu până atunci necunoscuţii mei confraţi, mi-a adus nemărginite bucurii. Le-am ascultat versurile, mi le-au ascultat şi ei pe ale mele. Le-am privit ochii limpezi, clătiţi în apele sfinte ale cerului bănăţean, iar ei mi-au privit ochii poluaţi de fumul ieşit din furnalul tuturor nopţilor mele nedormite. Ne-am despărţit prieteni, ca nişte soldaţi care au dormit în aceleaşi tranşee - spre a ne regăsi în amintiri şi pe calea verbului înfăşurat în mantii tivite cu stele.
  Dacă până deunăzi pe harta literară a ţării noastre Reşiţa era consemnată numai cu litere strâmbe, azi se poate afirma că fosta capitală a locomotivei cu aburi reprezintă un punct luminos, o victorie în devenire, a spiritului. Numele celor care poartă cu siguranţă stindardul viitorului: Ion Chirescu (Chichere), Octavian Doclin, I. G. Şeitan, Ana Selena, Nicolae Irimia, Gheorghe Zincescu, Olga Neagu, Nicolae Sârbu - şi cei aşteptând în umbra crinului. "... noi putem fi în CENTRUL LUMII, prin - desigur - nivelul comunicării şi expresiei artei noastre", afirmă îndrituit Gheorghe Jurma în editorialul acestui ultim număr al SEMENICULUI. Aflându-se pe drumul actual, sunt singur, vor fi. Autorii unor asemenea poeme(le redau în întregime) : "cineva bea piatră/ altcineva bea locul ei / cel de al treilea / zideşte fără poftă" şi "Am ieşit în gradina. / Tocmai înflorise cireşul. / Mirosea grădina ca o lună arată. / Voi coborî pe-o catedrală în pământ. / Atunci să ascultaţi : un ceas de apă / va suna blând" pun umăr sigur la atingerea ţintei fixată lângă raza Luceafărului. Am înfăţişat două bijuterii, prima aparţinând lui Ion Chirescu, înger întunecat, diafan în vorbire şi fapta, cealaltă lui Octavian Doclin, şi el înger, unul cu aripile înmuiate în azur şi alcool.
  Se cuvin fraze de laudă inimilor şi mâinilor care au alcătuit pomenitul caiet, purtând numărul pereche 10. Laudă, pentru că au ştiut să alăture scrisului local, curat şi plin de inspiraţie, scrisul din diferite părţi ale ţării, şi chiar de dincolo de fruntarii. Semn că provincia nu se mai vrea provincie, că ştie să-şi lege cravată de mătase, la zi, uitând panglicile din cufărul cu molii al bunicii. Ca atare, le trimit, prin prispa primăverii, o lalea imperială.

1981



Octavian Doclin (pseudonim al lui Octavian Chisăliţă; 17 februarie 1950, Doclin, judeţul Caraş Severin) este un poet. Este fiul Mariei (născută Olariu) şi la lui Ion Chisăliţă, ţărani. Şcoala primară şi gimnaziul le urmează în comuna natală (1957-1965), liceul în comuna Grădinari (1965-1969). Este absolvent al Facultăţii de Filologie a Institutului Pedagogic din Oradea (1972). Predă limbile şi literaturile română şi franceză la Bixad, judeţul Satu Mare (1972-1977).

Începând din 1977, e referent de specialitate (literatură, teatru) la Centrul Judeţean de Creaţie Populară Caraş Severin. Este preşedintele Fundaţiei „Octavian Doclin" din Reşiţa, redactor-şef al revistei „Reflex", care apare la Reşiţa din anul 2000. Colaborează la „Arca" (Arad), „Contempo­ranul", „Convorbiri literare", „Discobolul" (Alba Iulia), „Fa­milia", „Knijevnijivot", „Luceafărul", „Meridianul Timişoara", „Orizont", „Poesis", „Semenicul" (Reşiţa), „Transilvania", „Tribuna", „Vatra" şi „Viaţa românească".

Este deţinătorul mai multor premii literare pentru volumele de poeme A te bucura de eroare (1992), Agresiunea literei pe hârtie (1996), 47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte (1998), Urma paşilor în vale (2001). În 1999, i se decernează Premiul „C.S. Anderco" la „Frontiera Poesis" (Satu Mare), pentru întreaga sa creaţie poetică. Debutează în 1970, în volumul colectiv Ritmuri din Ţara lui Iovan Iorgovan, culegere de versuri apărută la Reşiţa.

Volumul de poezie Neliniştea purpurei (1979) este un imn închinat ţării şi oamenilor, pământului ei, cinstind „mâna roditoare-a ţăranului / preacurată de atâta ţărână" (Greu încărcat de lumină). Pe fond de peisaj străvechi, se intonează o poezie de o senzualitate gravă, între neprihănit şi solemn, născută din neliniştile iubirii prevestitoare de nuntă (Bucură-te, tu, Descântec întors, Mâinile, Neliniştea purpurei).

Volumele ce s-au succedat cu o ritmicitate susţinută, Fiinţa tainei (1981), Muntele şi Iluzia (1984), Curat şi nebiruit (1986), sunt alcătuite din poeme exprimând o neîntreruptă comuniune cu natura: „te voi iubi atât de frumos / cum numai un voevod / ţine în braţe o mănăstire" (Pe râu în jos). Ca timp, debutul lui Doclin coincide cu intrarea în scena literaturii a poeţilor generaţiei '80, dar drumul său este orientat către căutarea febrilă a propriei formule poetice.

Cu gândul la metaforă (1986), A te bucura de eroare (1992), Agresiunea literei pe hârtie (1996) îl reprezintă pe autorul lor în neobosita explorare a cuvântului, în drumul spre împlinirea în poem. Reflecţii asupra conceptului de poezie proprie apar încă de la Neliniştea purpurei. Doclin este mereu altul, cu fiecare poem, atât ca formă, cât şi ca direcţio­nare a ariei de cunoaştere, rămânând mereu, în esenţă, acelaşi: „Să înveţi ca pe un risc propriu / uciderea cuvântului pe limbă / când vrea să se nască / deodată matur" (Despre o anume metodă, din volumul În apărarea poemului scurt, 1993).

Dacă în Dubla eroare (1999), Doclin insistă pe experienţa care a făcut din poezie povestea autorului ei, tot aici el încearcă să redea poemului inocenţa şi forţa sa primordială. Reducţia purificatoare, semnalată anterior chiar în titlul În apărarea poemului scurt, este operată acum la nivelul ultim al mijloacelor de expresie, fiind eliminat tot ceea ce ar putea părea îndepărtare de esenţa ideii.

La apariţia cărţii Poeme duminicale (1998), critica, pusă în faţa unei noi experimentări - poetul şi cultura lui religioasă -, acceptă că este vorba de o cotitură şi de un nou program, deşi în dialogul său, care nu poate să fie decât intelectual, cu Dumnezeu, Doclin reia în alt limbaj preocupările dintotdeauna: supunerea propriei creaţii poetice unui examen critic reînnoitor. În acelaşi stil şi pe aceeaşi temă, se manifestă poetul, în calitatea lui de personaj unic al propriei lirici. Subiectivitatea unei asemenea interpretări conduce spre un orgoliu, recu­noscut de Doclin, care îi şi place.

Nici în cele 33 de poeme, intitulate Esau (1997), cu tematica pierderii dreptului primului născut, însuşită din Vechiul Testament, şi stăruinţa pe refacerea itinerarului poeziei, de astă dată pe fundal filosofic, examenul poetului iremediabil prezent rămâne ca un laitmotiv: „Numai poetul / cel ce cu furie sau nevăzut / dispare înlăuntrul poemu­lui / primeşte înţelepciunea de a ceda / dreptul de întâi născut / cuvântului. Nu-l mai priveşte. / Cum eu vorbindu-ţi Esau / astăzi din afara lui / rămân mut şi orb / şi uitând că pe-atunci / piramida avea doar statut / de mormânt." (O anume uitare).

Noul registru este auster, criptic, existenţialist. În Poemele dinaintea tăcerii (1999) şi Intre pereţii de plută sau Moartea după Doclin (1999) se produce o altă schimbare. Discursiv, impetuos, retoric, gingaş, demonstrând temeritate în invenţia formală, Doclin îşi construieşte mental zbuciumul agoniei. Aici este folosit, când sugerat, când direct, decorul camerei de spital, într-un scenariu patetic, vizual. Procesul de descoperire şi înţelegere a lumii poeziei conduce la unitatea lăuntrică a tuturor cărţilor sale de poezie, reţinându-i şi definindu-i specificul.

Opera

Neliniştea purpurei, Timişoara, 1979;
Fiinţa tainei, Timişoara, 1981;
Muntele şi Iluzia, Timişoara, 1984;
Curat şi nebiruit, Bucureşti, 1986;
Cu gândul la metaforă, Bucureşti, 1986;
Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Reşiţa, 1991;
Ceasul de apă, îngrijită şi postfaţă de Lucian Alexiu, Timişoara, 1991;
A te bucura de eroare, Timişoara, 1992;
În apărarea poemului scurt, Timişoara, 1993;
Climă temperat continentală - Temperate Continental Climate, ediţie bilingvă, ediţie îngrijită de şi traducere de Ada D. Cruceanu, postfaţă de Lucian Alexiu, Timişoara, 1995;
Agresiunea literei pe hârtie, Timişoara, 1996;
Esau, postfaţă de Adrian Dinu Rachieru, Reşiţa, 1997;
Poeme duminicale, Reşiţa, 1998;
47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte, Reşiţa, 1998; ediţia (47 Poems about Life, Love and Death), traducere de Ada D. Cruceanu, Reşiţa, 1998;
Poemele dinaintea tăcerii, Reşiţa, 1999;
Între pereţii de plută sau Moartea după Doclin, Timişoara, 1999;
Dubla eroare, Timişoara, 1999;
Dihorul din grădina lui Laur, Iaşi, 1999;
Urma paşilor în vale, Timişoara, 2001;
Nisip, ape de odihnă, Timişoara, 2002;
Carte din inima mea, Timişoara, 2003.
Ion Chichere s-a născut în satul Fizeş, comuna Berzovia (Caraş-Severin). A absolvit liceul teoretic din Gătaia (1973) şi a urmat un curs postliceal de telecomunicaţii (Caransebeş, 1976). Debutează publicistic în 1971 cu poezie in revista “Orizont”, iar debutul editorial are loc în volumul colectiv “Argonauţii” (Ed. Facla, 1986). Colaborează la revistele: “Apostrof”, “Arca”, “Contemporanul”, “Contrapunct”, “Convorbiri literare”, “Dacia literară”, “Literatorul”, “Steaua”, “Tribuna”, “Vatra”, “Timpul”, “România literară” etc.
Din volumele sale de poezii se pot menţiona: “Şansa hârtiei” (Ed. “Semenicul”, Reşiţa, 1993), “ “Aprilie negru” (Ed. “Hestia”, Timişoara, 1994), “Viziuni” (Ed. “Amarcord”, Timişoara, 1996), “Abisaliile” (Ed. “Marineasa”, Timişoara, 1997), “Orchestra neagră” (Ed. “Vinea”, Bucureşti, 2001), “Puterea iluziei” (Ed. “Mirton”, Timişoara, 2004). Ultimul volum de poezie este “Transatlanticul şi păpădia” (Ed. “Marineasa”, Timişoara, 2004). Poetul a decedat in septembrie 2004.

duminică, 20 septembrie 2015

PETRE STOICA - UN POTOP DE SIMPATII (1978)




















SCRISOARE

Mă întrebi ce fac aici
de toate
îngrijesc sănătatea iepurilor de casă
adnotez jurnalul cocoşului
mă adaptez ştii doar că vin din vestul ţării
iar aici în sud ceapa are alt gust
fac de toate
ţes covoare de mărar şi pătrunjel
schimb purici de pat pe purici de varză
admir limuzinele satului
şi serile îmi umplu pipa cu tutun
plecând într-o călătorie în jurul lumii
călare pe o cămilă de fum
nu e destul?



PE AICI...

Pe aici au trecut celebrii hoţi de cai
pe aici au trecut căutători de comori şi zlătari
pe aici a trecut un ridicător de greutăţi de la circ
a trecut un bătrân ursar melancolic
a trecut un vrăjitor cu mustăţi de crepdeşin
a trecut o carte cu tâlcuirea exactă a viselor
pe aici a trecut un dezertor cu eghileţi de ciulini
au trecut caleşti ţigări de foi şi păuni
au trecut butoaie cu sulf şi cu păcură
au trecut cocoşi de zahăr ars
a trecut o şaretă galbenă cu osii verzi
pe aici a trecut o tabacheră cu muzicuţă
şi o călimară cu cerneală violetă
a trecut o hartă întreagă
a trecut un oleandru şi un pinten de argint
au trecut calupuri de unt
a trecut
un măcelar un hangiu un rotar

pe aici a trecut un incendiu
urmele lui se văd şi astăzi pe mâini



SUNT MULTE AMINTIRI

La bufet ţăranii beau ţuică fiartă s-a adus şi bere
sunt multe amintiri din războiul ultim îl ştim
uneori după-amiaza treceau prin lanuri dulci de secară
lejer cu armele în bandulieră
pe cartuşe înfloreau lacrimi purtau în raniţă
mărunte creioane chimice scrisori blăniţe de iepure fotografii
unii au fost cavalerişti ageri unul a fost sergent sanitar
unii au rămas cu faţa lipită de rădăcini căştile lor
adăpostesc vietăţi subterane sau poate se dizolvă în săruri
albastre
cine ştie
dar sunt şi alte amintiri altele exprimate cu glas răguşit
până şi în acest bufet acaparat de fum dens
timpul deşartă diamante false şi diamante adevărate
oricum în zorii zilei vor începe cu toţii aceeaşi muncă
sub aripa îngheţată a pădurii şi uitând
tragedii secrete



SIMPATIE

Au băut rom
au mâncat peşte sărat
şi-au întins pe scaune hainele umezite
s-au închinat televizorului apoi s-au culcat
sughit în somn visează sunt cu toţii pe câmp
ară seamănă culeg şi ară din nou
trupul lor este roata anului care nu se opreşte niciodată
trupul lor este o cisternă cu inepuizabilă transpiraţie

sughit în somn şi visează
limba lunii linge romantică
noroiul de pe cizmele de cauciuc lăsate-n pridvor



TRUPURI

Trupuri încovoiate
peste toate naşterile grele ale pământului îndărătnic
trupuri încovoiate ziua şi noaptea încovoiate
pe vreme de frig şi de arşiţa înăbuşitoare
încovoiate până şi în clipele când norii
îşi deşartă butoaiele cu foc şi cu grindină

trupuri pentru care nu se croiesc niciodată
dolmane hlamide sau fracuri

trupuri care de milenii şi milenii caută aceiaşi comoara



IMN PENTRU UN FOC ANUMIT

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Focul din curte pentru dulceaţa fierturii de seară
focul din sobă pentru izgonirea curenţilor reci din plămâni
focul din vatră pentru ochi care mai ştiu să citească în jar legende şi semne ale timpului
focul de pe câmp pentru copt cartofi sau porumb cu fregezimi de fecioară
focul din ceaţă pentru îndepărtarea lupului din preajma tăcerii bănuitoare
focul de la marginea şanţului pentru mâinile culegătorilor rămaşi în noaptea umedă
focul din pădure pentru ceaiul tăietorilor de lemne
focul celor nevoiţi să aştepte zorile în zăpadă

focul de coceni focul de bălegar şi focul de mărăcini

foc fără umeri înalţi fără ameninţări tumultoase
foc fără salve sărbătoreşti
un foc menit să menţină şi un să doboare



SITUAŢIE OARECARE

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Femeia îşi potriveşte broboadă cumpărată ieftin la târg
şi pune surcele pe foc va fierbe tocană de berbec
bărbatul ei lucrează pe şantierele oraşului a fost cândva ţăran
azi vine cu ultima cursă aduce o cunună de covrigi
aduce chenzina
focul arde lamentabil din fericire
acum pătrunjelul e vesel iar grădina mai oferă câteva cepe
femeia se grăbeşte trebuie să cumpere o sticlă de vermut
pentru bărbatul care vine să-şi petreacă duminica
între aracii viţei-de-vie sau pur şi simplu
numai să privească trecerea norilor şi aspră beţie
a ciorilor adunate pe mărunte ruini



VÂNTUL

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Vântul acesta nevăzut însufleţeşte cocoşul de tablă de pe casă
vântul acesta nevăzut descifrează literele soarelui de pe frunze
vântul acesta nevăzut desface nămolul în fragmente
vântul acesta nevăzut deformează geometria riguroasă a parcelelor de trifoi
vântul acesta nevăzut consimte să care polenul florilor
vântul acesta nevăzut aprinde cu tandreţe lămpile câmpului
vântul acesta nevăzut impune în văzduh o rigoare impecabilă
vântul acesta nevăzut umple vidul cu lichide albastre
vântul acesta nevazut cristalizează sudoarea de pe ceafa ţăranului
vântul acesta nevăzut pune catifele de de mânz pe mâinile îndrăgostiţilor
vântul acesta nevăzut soseşte cu salve în capitala sturzilor
vântul acesta nevăzut aduce în pădure dovezi de bunăvoinţă
vântul acesta nevăzut nu cunoaşte povara făinii pe care o deşartă cu atâta fervoare
vântul acesta nevăzut scutură şi smulge clopoţeii de hârtie din palmele morţilor

vântul acesta nevăzut determina gânduri germinaţii şi tristeţi
şi determină şi alte mii de sentimente
care pot oricând izbucni în subterane cetăţui de argint



PASTEL DE PRIMĂVARĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

O folie de plastic ruginie
pe verdele pur al câmpului în april -
privelişte amintindu-ţi scăpătura
ce-o lasă pe cearceaf un copil



MELODIA IZVOARELOR DE PRIMĂVARĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Scăpat din lanţ porcul răstoarnă albia putredă
bufnituri capra sare în fântână
pe prispă un cocoş înfuriat
pisează ceasul căzut din buzunarul
mortului venit spre dimineaţă în vizită
şi acolo unde gunoaiele iernii mai ard
copiii ciomăgesc voiniceşte
dulăul nimănui strecurat pe sub gard
atâtea fluierături şi înjurături şi mugete de taur
ce înăbuşă fără milă
melodia izvoarelor de primăvară
turnate din cer cu polonice de aur



IULIE

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Ziua e lungă nu mai sfârşeşte nu mai sfârşeşte niciodată
fiecare secundă închide în ea glorioasă
un sughiţ de broască un muget de vacă
rostogolirea unei monezi găurite căscatul unui vătrai sub cenuşă
desprinderea unui sân fără lapte clămpănitul
unui copil care mănâncă pâine unsă cu marmeladă

salcâmi şi praf şi salcâmi
şi un autor de balade
venind voios de departe



PASTEL

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Tractoare
salcâmi carbonizaţi
un specialist
saci cu îngrăşăminte chimice

monumentul ultimului iepure



TIMP STRĂVECHI ŞI AER DULCE

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Crengile sălciilor împreunate ca nişte rime elastice
o pisica moartă paie şi haine vechi plutesc pe apă
timp străvechi încremenit în scorburi inundaţiile
de altădată nisipul lustruieşte oasele înecaţilor
cine a lăsat pe mal o roată de bicicletă rugină
aerul e dulce răsucesc uşor între degete ismă şi spun
e bine că pe aici va trece curând şi factorul poştal
vom descifra împreună adresele peştilor şi toată
semnificaţia liniştei



 ALT PASTEL

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Resturile stăvilarului din primul război
scheletul unui câine
cozorocul de la chipiul cantonierului mutat la oraş
cutii în care au fost cândva detergenţi
becuri arse zdrenţe coceni de porumb
o oală de noapte spartă creşte sub ea o floare de aur
elipsele unui fluture denmit amiral

şi pe celălalt mal
mii de sălcii plângătoare



LA ORA DOUĂSPREZECE ŞI UN SFERT

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Copiii ies de la şcoală
se împrăştie că potârnichile care nu mai există
scriu pe ziduri ştiţi voi ce
căţăraţi pe garduri fură corcoduşe verzi
trag cu praştia în coadă măgarului nomad
dau cu piciorul în cutii de conserve goale
spun la revedere stăncuţelor trezite din somn
vântul le împrăştie cărţile caietele
vine o ploaie acră
şi copiii intră în cisterne în scorburi
unde ascultă în transă basmele broscoilor
căsătoriţi cu fiice de regi



POEM IDILIC

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)


O femeie tricotează în stradă din când în când
intră în casă şi trage o duşcă de rachiu
un copil mână o capră cu burta plină de pietre
şi autobuzul lasă pe rănile gardurilor pansamente de praf
pe lângă moara părăsită de aproape două decenii
aleargă o coroană mortuară din flori de hârtie
profesorii fac naveta au în serviete usturoi şi caiete în care
crapii încurcă timpul prezent cu timpul trecut
soseşte şi după-amiaza toridă clipă în care nu mai tresări
şi toate au gust de motorină



ÎN ACEASTĂ VARĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

De-a lungul râului şerpuind verzui
trece domnişoara de la dispensar duce
un peşte lung sub braţ
se împiedică de-o buturugă şi totuşi cântă
oile pasc liniştite par a fi nişte baloturi de paie
în această vară multe cinteze
ciugulesc din palma unui grădinar aerian
suveran al depărtării
paznicul fermei îşi scarpină barba ţepoasă
care acum nu se vede păcat



PASTEL OARECARE

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

O pisică alaptandu-şi puii slăbănogi
găini cu aripi cenusite dude negre ce cad
pe masa acoperită cu un ziar îngălbenit de un veac
sub masă ochelari  cu lentile ruginite şi alături
un lighean murdar solzi şi maţe de peşte
şi nici un zeu mânios nici unul nu vine
să alunge cu biciul din curte
această zi sprijinită pe picioare de iască



TOAMNĂ DUIOASĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Podul de lemn o căruţă încărcată cu saci
de sus copii scuipă în apă aşa am făcut şi eu
dacă nu mă înşel prin anii patruzeci
ţipătul gâştelor adunate pe grind vulpea
trece deasupra cu un helicopter zadarnic
aici până şi peştii sunt atenţi au periscoape
dar brusc se lasă seara şi difuzorul
anunţă sezonul albastru al prunelor



DUPĂ-MASĂ ÎN JURUL OREI CINCI

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Degetele caută în pământ coropişniţe râme
începe ora pescuitului cu undiţa
o pierdere de vreme spun nevestele
care dărăcesc lână sau pun porumbe la murat
bărbaţii fumează pe mal
şi în timp ce urmăresc lenea dopului
moartea le fură bicicletele iar peştii
citesc un ziar înmiresmat



 ŞI TOATE...

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Frunze de tutun atârnând sub streaşina neagră
albine lipite pe gura borcanului cu resturi de zahăr
treptnicul căzut în oala cu lapte bătut
curci picotând la umbra gardului aplecat
pe prispă muşcate prăfuite în cutii de conserve
şi un bătrân care se ţine cu mâna de burtă
trece curând autobuzul de seară şi toate
vor învia din morţi şi vor cere o picătură de apă



TRECE NELU FLUIERÂND

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Nucul romantic îşi scutură frunzele
drujba taie lungi lemne somnoroase
deasupra casei un nor de lână proaspăt scărmănată
oala de noapte pusă la zvântat
bunica desprinde capul cocoşului însemnat de jar
nici o pagubă prea cântase moartea
pe stradă trece Nelu fluierând
de grinda pridvorului atârnă un ciorap
şi o piele de iepure negru
iar între crengile grădinii
cade pleoapa soarelui bolnavă



OCTOMBRIE

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Pe aici nu vine nici un tren
pâinea e adusă cu oarecare întârziere
o găină golaşă râcâie în bălegarul drumului
şi găseşte un cercel de argint
inginerul silvic mănâncă seminţe de dovleac
se apropie ziua nunţilor sărbătorile vagi
cu hârtie creponată naşii au căzut în fântână
şi sătenii beau din borcane vin nou
sau prind peşte din răul uşor oxidat

şi totuşi
uneori mai sosesc şi scrisori



DUPĂ MIEZUL NOPŢII

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Paşi târşâiţi pe podul de lemn
un mort de demult nu i se mai vede acum
decât fularul ţesut dintr-o lână aspră
cu acordeonul atârnat de umăr cineva
se îndreaptă spre o casă îngropată sub frunze
umezeală pădurii şi răcoarea albă a rufelor
uitate pe sfoară câte aripi de fantomă
huruitul brusc al tractorului lumina farurilor
absoarbe delicateţea nalbelor izbucnite lângă gard
şi paznicul comunal care tresare în vis
mânca lipie şi o ceapă cu inima dulce de crin

timp fără timp



SPRE DIMINEAŢă

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Zornăie capsulele macilor din grădina uscată
tocmai în clipa în care cineva trebuia să moară în linişte
până şi copilul tresare în somn un nebun îi smulgea sprâncenele de peţiol
grinda veche trozneste ruginită limba strigă după apă
fântâna e încă prea îndepărtată
dar o uşă se deschinde din uscioare curge nisip curge
hrana celor plecaţi pe cărări demult
zornăie capsulele macilor
curând cocoşul sparge culoarea neagră din hambare
şi soarele va înflori între coarnele taurului



PE ACESTE MELEAGURI DUIOASE

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Cu securile atarnandu-le sub braţ
ies din pădure ies întunecaţi ca la o retragere
pe front în timpul războiului dar acum
pe aceste meleaguri duioase e pace şi-i bine
numai astfel ne putem scrie poemele idilice
părăsesc pădurea nici un cuvânt câte-o tuşe înfundată
câte-un gând izvorât din focuri umile mi-ar place
să-l rimez cu gândul meu purtat pe aripi înalte
rând pe rând se îndepărtează cu toţii de pădure
şi în urma lor rămâne geamătul stejarilor doborâţi
ce curge sub luna în lungi fâşii de şerpi



PRĂBUŞIRI DE FRUNZE

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Fumul străpunge zidul cerului
prăbuşiri de frunze în fântâni aeriene
cântând din osii uscate
căruţe încărcate cu lemne părăsesc
basmele pădurii le întâmpina în sat
mirosul laptelui ars
coboară ceaţa densă atât de densă încât
factorul poştal
încurcă adresele viilor cu adresele morţilor



CAD ULTIMILE PORUMBE

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Fericită vulpea intră în tufiş
strânge sub braţ o găină boghetă curând
îşi încălzeşte botul în aburii sângelui
de turla bisericii se izbesc sacii vântului plini
cad ultimile porumbe le culege vrabia
fiinţa cea mai săracă a pământului
cornul pădurarului vesteşte iarna
unii vor dormi după sobă alţii vor visa
bătălii câştigate



HIBERNALĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Lui Laurenţiu Ulici

Ninsoarea acoperă toate cărările
vulpea şi pădurea se îndepărtează
îmi înfăşur mai bine fularul la găt
brusc coboară seara din cartea ei esenţială
iese Paul din Alep
călătorul se miră şi apoi mă întreabă
schimbăm între noi felinare
şi plecăm împreună
la marile întruniri ale somnului



ÎN ARGINTUL SERII

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Corbii se rotesc deasupra cornutei
gata să cadă în adâncul zăpezii
înserare sidefie un pândar îmbrăcat în paie
se ceartă cu moartea victorios
îşi răsuceşte o ţigară confundă anii
şi aşteaptă o sanie să-l ducă acasă
din depărtare
se apropie un soldat venit în permisie
pentru el câmpul acum e numai o grădina de maci
de-abia aşteaptă să spargă alune în dinţi
simte dulci azimi în inima
corbii zboară spre alte cetăţi de zăpadă
şi argintul serii curge pe mâinile
însemnate de ger



 PROBABIL PRIN LUNA LUI DECEMBRIE

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Bătrâna poartă în spinare o legătură de crengi uscate
cintezele îi pun felurite întrebări
întrebări fără noimă bunăoară
dacă a băut vreodată cafea neagră
dacă a mâncat vreodată castane coapte
dacă ştie din câte continente se compune raiul
şi aşa mai departe şi aşa mai departe
bătrâna îşi continuă drumul cocârjat
şi în gând aprinde focuri înalte
la care mâinile ei nu vor ajunge niciodată
cintezele proaste



PE CÂMP

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Pe câmp iepurii dansau în cinstea vânătorilor polca
o sanie cu patru cai o ducea la o nuntă pe zână pădurilor
în hăţiş un lup pansa şi mângâia o oaie rănită
în gura omului de zăpadă înflorea un trandafir
ciorile risipeau pretutindeni nuci învelite în staniol
soldaţi de promoroacă luptau cu soldaţi de turtă dulce
pe răul îngheţat o ştiucă învaţă patinaj artistic

şi bucuroasă de bucuria şi de minunarea copiilor
noaptea nu mai coborî niciodată



O DIMINEAŢă DE IARNĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Ninge cu fulgi mărunţi
pe drum o căruţă duce bidoane cu lapte
şuier aspru de bici prrr
o faţă roşie din care iese o pipă poate
fi un cârlig oarecare
stăncuţe dansează pe căciulă căruţaşului somnoros
trup obişnuit cu chingile frigului
roibilor mai mari decât plopii violeţi
un dulău le da bună-dimineaţă şi apoi
îşi linge laba în stil realist



 COTIDIANĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Tai lemne curăţ zăpada din curte
ciorile îmi canta duioase o odă
ascult şi mai aprind o pipă oricum
am timp destul nimeni nu mai vine să-mi ceară
sfaturi metafizice oricum odată cu seara
voi rămâne cu ciorile singur
foarte singur într-un mare tablou afumat
care poartă semnătura gerului



PE RÂUL ÎNGHEŢAT

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Cu aripi croite din paltoane
pe râul îngheţat planează şcolari gălăgioşi
cizme de cauciuc pantofi şi patine legate cu sfori
joacă hochei portarii şi-au pus pe cap jumătăţi de dovleac
pe mal şcolăriţele râd sau admiră jucătorii focoşi
îi arbitrează cioara de sus plata-i (la anul) în nuci
unul cade în copcă şi dispare hahaha
dispare şi puk-ul (un ştiulete de porumb) îl caută
prin buzunare îl caută în căciulă îl caută-n urechi
şi iată îl găsesc în blana dulăului luat după ei
hahaha
şi seara coboară o foiţă de indigo şi luna o portocală
şi la fel de gălăgioşi se îndreaptă cu toţii spre casă
se duc să înveţe poezia aia pentru mâine
hahaha şi ecoul  ha ha ha   haaaa



 BĂTRÂNII SATULUI

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

bătrânii îşi amintesc zeppelinul
bătrânii îşi amintesc radioul cu galenă
bătrânii îşi amintesc apariţia bicicletei în sat
bătrânii îşi amintesc lucrătura fină a şelarilor
bătrânii îşi amintesc şorţul de piele al fierarului ghebos
bătrânii îşi amintesc morarul îmbrăcat în pantaloni de făină
bătrânii îşi amintesc strănuturile băcanului din colţul străzii
bătrânii îşi amintesc gustul acadelei şi al roşcovei scorţoase
bătrânii îşi amintesc forma secerei şi cristalul năduşelii
bătrânii îşi amintesc jambierele jandarmului cu sprâncene stufoase
bătrânii îşi amintesc urechea tăiată a notarului cu diplomă de bacalaureat
bătrânii îşi amintesc scălămbăielile agentului C.A.M.
bătrânii îşi amintesc rotiţa brichetei făcută din cartuş
bătrânii îşi amintesc preţul exact al ţigărilor Plugar
bătrânii îşi amintesc arcul de triumf din Bucureşti
bătrânii îşi amintesc ravagiile ciunei din anul 1750
bătrânii îşi amintesc înecatul nici până azi identificat
bătrânii îşi amintesc fantasticele geruri ale bobotezei
bătrânii îşi amintesc prepeliţele iepurii berzele

bătrânii îşi amintesc întotdeuna totul
îşi amintesc mai cu seamă în zilele
când seceta roade cotoarele câmpului



CRONICĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Nimerindu-se adunaţi on jurul sticlei cu vin
îşi descriu învăţătorii din sat aşa cum erau

Unul avea un suflet bun şi nu trăgea niciodată copiii de urechi
sublocotenent de rezervă
a murit pe front în primul război
altul te punea în genunchi te bătea la fund te izbea de pereţi
fuma Naţionale una după alta
a murit de moarte naturală în ziua de Paşti
altul te punea să-i aduci găini şi urdă şi miere şi nuci
îşi lasă barbă şi era aşa şi aşa
a căzut de pe-o scară şi numaidecât a murit
altul era sever dar învaţă copiii cum arată ţara şi totodată
îi învaţă să-şi sufle nasul frumos îi îndemna
să-şi taie unghiile să-şi spele urechile
a murit bătrân într-un accident de tren şi l-au plâns
altul purta pantaloni bufanţi îi chinuia o nevastă beţivă
şi-l chinuia şi o gută
câteodată prin clasă alerga nervos după muşte
nu mai ştia cum a murit
altul era tare sărac şi nu cerea de la nimeni nimic
şi copiii îl iubeau îi ducea să culeagă flori
le citea poezii dintr-o carte cu file de iarbă
zică-se că suferea de ftizie
altul semăna la chip cu Rasputin a rămas puţin în sat
nevastă-sa avea fumuri de cucoană se mânjea cu
pudra şi umbla în mătăsuri
a murit? mai trăieşte?
altul juca domino cu notarul şi venea în clasă târziu
se acoperea cu pălărie de fetru şi era întotdeauna
vesel la violină cânta fără greş
a murit în război în ăstalalt
şi altul i-a învăţat pe săteni cum să prindă roiul de albine
cum să altoiască trandafirii i-a învăţat
şi alte lucruri utile
azi e pensionar şi umblă cu amintirea pe străzi

cam ăştia sunt toţi care au fost până la era nouă



LAUDĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Îi iubesc pe aceşti poeţi fără loc în istoriile literare
toată viaţă au fost chinuiţi de soţii cu pretenţii absurde
chinuiţi de copii cerând cu guri de broască
toată viaţa şi-au dorit o dragoste unică
toată viaţa şi-au dorit o ţigară de foi putina lavandă
şi-au dorit o clatorie măcar una singură
dicolo de orizontul satului în care slujeau
la primărie la poştă la şcoală

toată viata au trăit printre lucruri acoperite de praf

şi o Doamne nimeni nu-i îndreptăţeşte
nimeni
până şi poemul acesta de laudă
are durata unui băţ de chibrit aprins
o flacăra mică la care nu poţi descifra nimic
din sutele de mii de sonete transcrise cu cerneală violetă
şi seara citite cu glas tremurat
soţiilor absente şi cu pretenţii vechi absurde

îi iubesc pe aceşti pensionari nu mai aşteaptă gloria
aşteaptă numai vizita fiilor azi cu toţii
ingineri şi medici şi funcţionari cu mare răspundere
în birourile oraşului îndepărtat



COPIILOR

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Cândva
cândva existau abţibilduri
cândva existau bricege în formă de peşte
cândva existau soldaţi de plumb mustăcioşi
cândva existau pistoale cu dop nu cu apă ca azi
cândva existau tăbliţe cu ardezie cu limbi de burete
cândva existau călimări cu cerneală violetă şi sugative verzi
cândva existau păpuşi de turtă dulce îţi vedeai sprânceana în oglinda lor de pe piept
cândva existau zmeie de hârtie urcau spre făpturile norilor
cândva existau jocuri cu alabala portocala şi Gheorghiţă ieşea punctual la portiţă
cândva existau nişte fructe cu nume de roşcovă
cândva existau cărăbuşi existau berze şi iepuri de câmp
existau locomotive cu aburi şi sănii trase de cai
toate au intrat în burta largă a timpului

ştiu că nu mă credeţi dar eu va jur că ele existau
vă jur pe lira mea care v-a cântat de atâtea ori
vă jur şi pe iarna care întâmplător mai există



FĂRĂ TITLU

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Un centenar care plânge amintidu-şi cât de lungi şi cât de lucioase erau puştile altădată
o femeie care alungă flutrii parfumaţi din oala de lapte
un copil care azvârle şoricul din mână să poată ascultă poveştile clopotului
un alt copil care învaţă tabla înmulţirii într-un butoi dogit
o fecioară care se îmbracă lângă râu în petale de măcieş
un medic navetist care pansează piciorul unui biet carabus
un specialist local care construieşte sicrie cu motor
un nebun care întreţine o crescătorie de ciori
un crap care exersează la xilofon şi seara
joacă table cu ştiuca
o sfârlează

şi eu
în mijlocul acestui potop de simpatii



O CĂRUŢă

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

O căruţă care iese timidă în şosea
o căruţă cu puricei guiţând cu inflexiuni ameţitoare
o căruţă târând o vacă între coarnele ei doarme cocoşul din basm
o căruţă cu un sicriu aşezat în fânul de curând cosit
o căruţă cu un copil suflând în ocarina milenară
o căruţă cu cheflii şi cu instrumente muzicale specifice locului
o căruţă încărcată cu saci deasupra lor o stăncuţă îşi face de cap
o căruţă cu turbă şi cu lemne călărite de Barbă-cot
o căruţă cu un felinar cu un coviltir cu un câine
o căruţă de culoarea toamnei şi de vârsta iernii
o căruţă răguşită şi foarte somnoroasă
 o căruţă întregind gravura afumată a nopţii



 ÎN CURTE

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Vecina oacheşă pune varză la murat în borcane acolo sub dud
soacra ei freacă vasele cu nisip e-aproape oarbă
vede totuşi cercelul stăncuţei oprită-n pridvor
pe sârmă adie chiloţi şi cămăşi indigo
ardei iute cartofi şi morcovi de-a valma
porcul râmă caută aurul din gunoi
şi câinele linge cu sfinţenie blidul gol
parfumul crizantemelor duhoarea coteţelor romanţa albinei din radio
hei pe unde mai eşti dar copilul
doarme sub ugerul caprei visează
că bate la poarta basmelor din pădure hei nu mă auzi
mai cade o gutuie pocnind pe acoperişul de tablă
Saturn se clatină se îndreaptă spre pivniţă
ţinând în mână o cheie de lut şi un tâlv
mai bărbate nu ţi-a ajuns
scârţăitul portitei
intră un sol nevăzut
aduce o scrisoare va fi citită în somn
Doamne câte mai sunt până atunci de făcut



VECINA

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Se scoală cu noaptea în cap
şi alungă regina ciorilor din nuc
alergând prin curte îi cade un ciorap
coafează pisica răstoarnă troaca porcilor
şi strănută atât de tare încât
se sperie până şi raţele
culege ştevie azi îi vin nepoţii la masă
ne întâlnim la fântână şi-i dau bună-dimineaţă
mă întreabă cât o fi ora în iad
îi spun să asculte ticăitul din stupul albinelor
pleacă bosumflată şi strănută iarăşi
strănută atât de tare încât
îmi răstoarnă gardul de piatră



OASPEŢI

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Iată-i iată-i sunt aici dumnealor orăşenii iubiţi
daţi-vă la o parte daţi-vă la o parte
au sosit lumânările panglicile bradul
au sosit mai cu seamă naşul şi naşa
priviţi minunaţi-vă:
a sosit unchiul miresei inginerul
da mână cu unchiul miresei şi el inginer
a sosit o mătuşă cu ochi de brânduşă
a sosit finul fotbalist în divizia C
a sosit finul finului fumează numai Kent
a sosit un văr poet cu versuri refuzate pe nedrept
a sosit o vară asistentă medicală
au sosit un cumnat şi o cumnată cu cercei şi inele impozante
şi au sosit şi alte rude mai puţin importante:
un ofiţer un director în haină de piele şi o casieră cu perucă
un licean cu urechi clăpăuge un activist de la cultură
un inspector financiar cu umbrelă un sudor viguros
o studentă cu cap de pomieră un filatelist un păun
un casier cu borsetă un ceferist aproape blajin
au sosit totodată treizeci şi opt de copii
care plâng care râd care cer

bun venit tuturor

iată şi lăutarii
iată şi fotograful înarmat şi cu blitz

şi-au mai sosit:
praful
vântul
incendiul
şi ploaia



PE STRADĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Pe stradă clătinări de mici tranzistoare totodată
se plimbă cravate cu insolente cozi de păun
de la casa cu numărul unu până la cimitir
e miros de pudră de ardei şi de praf duminical
moda face adevărate ravagii ţăranii
s-au obişnuit câte nu răbda ei de dragul copiilor
iată soseşte autobuzul de seară duce
drojdia bucuriei sacoşe cu sticle pui fripţi înfăşuraţi în ziare
şi după ce părinţii se retrag din staţie
firele de romaniţa adorm în liniştea idilică
pe urmele broaştelor revenite la viaţă



 ÎN AUTOBUZ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

căscatul supravieţuitorilor de la nuntă
o ţigară de două zile stinsă între buze şi echipa
lăutarilor prăbuşiţi pe instrumente dezacordate demult
un veteran cu seminţe de cânepă în păr
o profesoară de gimnastică destul de simpatică
un paznic de noapte angajat la fabrica de sifon
copii în scutece să va trăiască
un paralitic şi un nas de beţiv
pantaloni evazaţi
o bluză din nylon argintiu
o pereche de mâini spălate cu odecolon
un ghiul inventat
şolduri curbate
spasme năduşeli tuse mângâieri dureri de rinichi
înghionteli să-ţi fie ruşine ba ţie
un cufăr de lemn pleacă fiul în armată
o frână pusă brusc
dovleacul turcesc cade în capul contabilului-şef
cufundat în lectură broşurii cu noi instrucţiuni
nu-i nimic se mai întâmplă
cimbru hrean usturoi şi mărar
snopi de tufănici
nuci
ţuică vişinată şi lapte de capră
serviete legate cu sfoară
sacoşe de plastic

în sfârşit se vede oraşul
vedeţi am ajuns spune veselă
raţa leşească trezită din somn



SEARĂ GLORIOASĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

La colţul străzii
dispuşi într-o formă circulară
fumează şi vorbesc vorbesc şi fumează
într-o mână un pachet cu marmeladă
pe un umăr un sac în sac o pupăză orfană
într-un buzunar o sticlă îşi scoate gâtul curioasă
într-un ziar un peşte sărat o pisică îi dă târcoale
se adaugă şi o puşcă de vânătoare astupată cu câlţi
fumează şi vorbesc vorbesc şi fumează
tund lâna neagră de pe oaia timpului
unul e slab altul e şchiop altul
e scund şi burtos altul înalt şi neras
se vede şi-un plasture adiind pe-un obraz
mai important e faptul că  frumzele cad
şi acoperă cenuşile zilei



 BUFETUL SEARA

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

Un ţambal care nu mai seamănă cu un ţambal
un acord de romanţă urmat de o tusa-nfundata
un tranzistor cu glas de broască
un câine fără o labă un cap de berbec o găină golaşă
un şoarece cu privirea extrem de duioasă
o duzină de purici de rasă
o sacoşă cu pâine destul de uscată
un ardei arzând în sfeşnicul solniţei
o lista de preţuri verificată de câteva muşte curioase
un buzunar cu seminţe de floarea-soarelui
un pix fără pastă
un nor de fum de ţigară în care se zbate o scrumbie afumată
un văr de la oraş are brichetă cu gaz
un contabil un străin de sat un surdo-mut un brici un versificator
un tractorist (fără başca) un mincinos un gropar un boiangiu un delegat un invalid un fântânar un zootehnician un mosor un prost un cleşte un pensionar şi alte persoane de seamă
o dezbatere pe teme piscicole
şi o discuţie despre bomba cu neutroni
negări şi tot atâtea afirmări
proverbe zicători ghicitori
amintiri fără rost
un picior în fund
sughiţuri
ciupituri
leapşa

şi în faţa intrării un cal în ploaia rece de toamnă



ÎN PREAJMA BUFETULUI

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

O băltoacă de motorină pe care plutesc
pene dopuri umflate cartofi stricaţi etichete
desprinse de pe sticle de bere chibrituri arse
chiştoace de ţigară trei sau patru timbre fiscale
şi un ceainic albastru rămas fără gât
toate plutesc spre limanuri de iad

deasupra băltoacei psalmodiile unui nor de albine



REUNIUNE FAMILIALĂ

Petre Stoica din "UN POTOP DE SIMPATII"(1978)

cer albastru de nuanţa sticlei de sifon
sub gutuiul de curte se mănâncă febril
au venit neamurile dragi de la oraş
maşinile lor sunt expuse în faţa porţii aşa
ca vecinii să moară de ciudă
între pauzele bucăţele aşteptând să cadă pe masă
unii studiază armele secrete ale curcanului alţii
demontează cu privirile casetofonul mândria familiei
amintiri cuvenite de laudă mici viclenii
scuturat de un vânt uşor sosul galben sau roşu
curge pe cămaşa de nylon vai şi vai şi iar
amintiri cu iz de sulfină
ce mai face nepotul a ieşit din spital?
săptămâna trecută a decurs cu oarecare greutăţi
săptămâna viitoare va străluci ca un brad de crăciun
încă un pahar e destul drumul nostru e lung
cât de frumoasă e rochia ta de lame

seara coboară blajină
găinile urcă în copac înainte de-a adormi
îşi povestesc impresiile despre
aceşti vizitatori atât de minunat îmbrăcaţi

sâmbătă, 19 septembrie 2015

Şerban Foarţă-Anno Domini 1966




  1. Pentru că scrisesem o recenzie laudativă, ba chiar entuziastă, despre o carte a lui Petre Stoica, acesta, în vizită, la Timişoara, ţinuse mult să ne cunoaştem. Venise cu Florian Potra (a cărui baştină era timisoareana) şi cu azi, uitatul, Benedict Ganescu, grafician de marcă, umorul căruia era irezistibil, - tus-trei în prestigiosul TEAM  AL "SECOLULUI XX"
  Fuseseră cazaţi la CINA, hotelul din buricul urbei, ce, la parter, avea un restaurant, select, cândva, cam ancrasat acum, când ne dadusem RENDEZ-VOUS acolo.
  Lumina,-n primul an-lumină al epocii de aur, era chioară. Nu chiar ca mai apoi, dar orisicatusi. Era, oricum, filtrată ca printr-un cenuşiu zăbranic, al cărui rol părea a fi de CACHE-MISERE.
  Semiobscurei noastre mese i s-a alăturat maestrul A. Demian, grafician, pe vremuri, al "Gândirii", un domn din cap până-n picioare. Fusese prieten cu Adrian Maniu şi un desăvârşit CAUSEUR, ne-a depănat un caier de aduceri aminte şi un ghem de ancdote.
  Petre Stoica mi-a propus să-i spun "Petrică"; şi Petrică a rămas până acum, - când nu mai este.
  A insistat, apoi, să stau la el, când pun picioru-n Bucureşti. la el sau, mai curând, la EI, alias Petrică şi Ileana, - "dual", aşa-zicând, fiind şi eu, că noncelibatar ce mă găseam.
  Am hotărât să-l vizităm la Bucureşti, Maria/Mia făcând slalom printre diverse "vechituri" (se purtau antichităţile şi KITSCH-ul), în scopul achiziţionării unor cadouri pe potrivă. Unul era un ornic Jugendstil, de perete, cu cadran pătrat şi alb, limbile-i mobile încă (graţie Miei, care l-a dus la reparat) fiind delicate ca o broderie)
  Un dar (din dar!), în fine, va fi un disc de gramofon, cu vocea marelui Caruso, de pe la '908, Columbia, cu şănţuleţe pe, numai, o parte, - ca, într-un fel, paradoxală carte a lui Borges, a cărei pagină de mijloc n-are verso! Era un unicat, ţineam la el; i l-am făcut, nu fără o strângere de inima, plocon. Recunosc şi-mi pun cenuşă-n cap.
  Am mai locuit, apoi, la ei, cu Mia sau de unul singur, încă de trei sau patru ori.
  Apartamentul lor din Balta Albă (ticsit de tomuri rare, pictură modernistă şi poterie populară de cea mai bună calitate, plus ustensile - era moda retro - de-un indicibil şarm al vetusteţii) i se părea unuia ca mine, vocaţia căruia-i de sedentar, la capătul lumii sau pe-aproape...
  Petrică dormea mult şi zdravăn. Culcandu-ne în zorii zilei, trezindu-ne pe la amiază (eu mai devreme, totdeauna), mai tăifăsuiam 3-4 ceasuri; pe urmă, cu troleul, haida-haida, la Casa Scriitorilor în care fiinţa redacţia "Secolului XX" (pe scurtătură: "Secolul") şi...Madam Candrea.
  I-am cunoscut, prin el, acolo, mai mult sau mai puţin, pe Petre Ţuţea (ne-, încă, - după Ivasiuc - "despuscariat"!), pe Petre Pandrea, pe N. Carandino, pe mateinul domn Tascu Gheorghiu, ca şi pe alţii, foarte mulţi.
  Numai Nichita mi-a rămas inabordabil, gazda mea fiind EN FROID cu el. - ATUNCI, tocmai ATUNCI!
  Întrevederile, apoi, ni s-au rărit. Eu veneam din an în paşti în capitală; Petrică,-n Timişoara, avea, acum, alţi prieteni.
  Nu pot, oricum, uita o vizită la noi, prelungită până după miezul nopţii: Max Demeter Peyfuss cu adorabila lui Sylvia, Nichita (cu care am improvizat, la patru mâini, un - vorba lui - "transfer de sentimente cu gândul la Bacovia"; Petrică, apoi, în mare vervă, pe Mihai Viteazul, bulevardul, dându-se peste cap, viteaz, de vreo trei ori, de-a lungul liniei albe de marcaj, - inspirându-i lui Nichita o sintagma, memorabilă, "omul ca roată", s.a.m.d.
  Anii trecând, după aceea, "mereu mai greu şi mai brutal" nu prea mai am nimic de povestit.
  Şi, totuşi, o "osebită anegdota", din, însă, vremurile bune, în sensul că eram mai tineri, mult mai tineri, şi mai crai. Petrică avea o muză blondă, cu ochi albaştri: o săsoaică. O aştepta, cu mine, la Nestor, la o masă; când, ea făcându-şi apariţia, mă prezintă: "Şerban Foarţă, exegetul meu!" - Nu ştiu nici azi de ce nu... sexeget?!
  Apoi, cum am mai spus-o, ne-a fost "mereu mai greu"; iar anii, ei, "trecut-au ca nouri lungi pe şesuri". Chiar pe... şest!
  Petrică s-a mutat la ţară.
  M-am bucurat să-l văd, în '90, pe baricada justă, pe Petrică; apoi, într-un târziu, la câţiva paşi, într-o Jimbolie nemaipatrulata, - sufletul căreia, o vreme, avea să fie Petre Stoica.
  Cu ocaziunea inauguratiunei cafenelei literare "Apunake", am improvizat un mic omagiu, în chipul unui text... apunakian:

Am depus smaragdul mării la o bancă din Zambezi
Udă, când te-aşezi pe dânsa, de zăpezile d'antan
(Urinatul este, însă, interzis la ceasu-amiezii
Când, în loc de geamandură, foloseşti un geamantan).

Orice zahăr tos devine, în amestec cu acela
Vanilat, un fel de mahăr enervant de vanitos,
Caruia maică-să îi spune zilnic: "De eşti tu acela
Nu-ţi sunt mumă eu; băiete, du-te-n trestie, sănătos!"
Zahărul o cam sfecleşte, - iar în birt, amicul Mache
Are-o veche-njurătură, "Glastnostul şi Perestroika!"

În concluzie: la Jimbolia se deschide Apunake,
Care stă pe două pietre: una-i Petre, alta-i Stoica.

  Dacă Petrică află-se, acum, pe partea invizibilă a Lunii, cred că nimic nu-i poate sta în cale să asculte şi să chiar audă ce cântă placa amintită, acupunctata pe reversu-i neted!

  2. Nimic nu e imprevizibil... Faptul că Petrică l-a tălmăcit, excelent, pe Trakl nu trebuie să nu suscite, şi a şi suscitat, discuţii suficiente; paralelisme, confruntări, filiaţii. Toate astea, în dezavantajul, când al poetului, când al traducerilor sale. Leneşă critică! De ce să compari versurile lui Trakl cu traducerile lui Petre Stoica, dacă poţi compara traducerile lui Petre Stoica cu versurile lui Petre Stoica? Un cronicar are impresia că Trakl este mai violent, şi, în absenţa citatelor, se poate să fie; deşi, în treacăt fie spus, expresionism traklian numai plebeu nu e. Iar critica germană recunoaşte, în poezia jună a lui Trakl, ceva din nobilele atitudini ale lui Hoffmannstahl (v. Walter Muschg, VON TRAKL ZU BRECHT, Sammlung Piper, Muenchen, 1963). De altfel, calmă e şi nebunia lui: "der sanfte Wahnsinn"! În fine... Căci înainte de a fi traducătorul, de-o viaţă, a lui Trakl, Petre Stoica e un foarte bun poet. Acest al patrulea volum al său mi-l reactualizează, - mai limpezit, mai unitar, mai sigur. În mare, universul lui poetic e acelaşi, orientat în două sensuri diametral opuse: solar, idilic, plini de beatitudini, la un capăt: ostil, grotesc, neliniştit şi neliniştitor, la celălalt. Primele poezii, intitulate la un loc ANOTIMPURI ŞI DRAGOSTE sunt nişte veritabile MUNCI ŞI ZILE (...)
  Poezia lui Petre Stoica cultivă, în zona aceasta, stările minore: nostalgia, regretul, desenul neglijent, ori caligrafia naivă, şi e de un indiscutabil farmec câmpenesc (...) Treptat, luăm cunoştinţă de sensul protestatar al odelor acestora, al refugiului în natură, - oraşul, interpretat expresionistic (şi, la o rigoare,-n notă FLOWER POWER) fiindu-i ostil poetului. Azilul său poetic în natură se termină cu ultimile zile ale verii, ceea ce echivalează cu o pierdere a paradisului, cu o foarte lungă hibernare, precum aceea a Marelui Hesiod. Subtil cititor de literatură expresionistă, panismul lui Petre Stoica e, pare-se, şi puţin livresc. O atitudine deliberată. Obligat, de clima hibernală să se retragă în sine, să se-nchida în podurile şi în cămările (ale amintirii mai ales, devoarate de o fauna grotescă: lilieci şi şoareci, poetul se regăseşte, aproape amuzat, într-o lume familiară câteva romanţe şi câteva DANSURI continuă ARHEOLOGIA BLANDA. Reapare "poezia duminicilor", biografiile umile. "Vecinul nostru, rudă îndepărtată a mamei, a fost marinar la Pola", are ceva din laconismul şi amărăciunea lui Edgar Lee Masters, rezumând un destin. MOMENT ROMANTIC e, mai degrabă, un APOCALIPS.  Să fie acesta infernul lui Petre Stoica? Da şi nu. Căci nu-mi vine a crede că poetul, mare colecţionar de gramofoane vechi, ceasuri cu cuc, pendule, împodobindu-şi murii reşedinţei cu picturi naive şi zugrăveli pe sticlă iar rafturile bibliotecii cu îngeraşi din gips, dintr-un rafinament puţin... pervers, nu i-ar face plăcere obiectele acestea demodate, de o poezie sui-generis. Ne aflăm, iarăşi, în prezenţa unui stil, de data asta, al desuetitudinii, poetul manifestând un remarcabil simţ al inactualităţii (...) Redusă la esenţa ei, poezia lui Petre Stoica exprimă o stare de gratitudine în faţa realului, pe care îl contemplă cu ochi mari, copilăreşti. - L-am citat pe Modest Morariu ("Viaţa Românească", 8/19966, p. 136), exeget fin şi entuziast al poemelor lui Petre Stoica.

ORIZONT 8/1968, pp 35-37