duminică, 22 ianuarie 2017

Petre Stoica, 11 iunie 2003, Cenaclul "Euridice" (2)



Petre Stoica: „Eram foarte, foarte solidari. Noi priveam cu sfintenie aparitia unui scriitor. Invidia noastra avea ceva frumos. Eram bucurosi daca unul dintre noi avea succes. La un moment dat existenta lui Nichita atarna de un fir de par. Demostene Botez a spus „sus” ca scrie poezie legionara. Paul Georgescu l-a salvat, a scris o noapte intreaga poezii pe care i le-a atribuit lui Nichita, s-a dus cu ele la Leonte Rautu. Generatiile de azi n-au habar prin ce-am trecut. Printr-o baie de acid.” (11 iunie 2003)

Petre Stoica, 11 iunie 2003, Cenaclul "Euridice" (1)



Petre Stoica:
„Totdeauna mi s-a spus ca sunt poet de avangarda – asta si pentru ca eram colaborator permanent al Stelei, revista care a insemnat enorm in evolutia poeziei noastre, chiar si atunci cand realismul socialist era inca lege" (11 iunie 2013)

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Anamaria Smigelschi - Gustul, Mirosul si Amintirea, Ed. Humanitas 2013

O lectura fascinanta! Are dreptate Andrei Plesu:

"Proze-liteleAnamariei Smigelschi m-au luat prin surprindere. O stiam ca un artist plastic foarte talentat si ca pe o femeie iradiind vitalitate si farmec. O descopar acum ca pe un scriitor inzestrat, ca pe un histrion hatru, ale carui simturi sunt inteligente si a carui tristete e plina de umor. "Proze-litele" (pe drept cuvant numite asa: nu simple proze, ci proze-obiect, proze cu miros si gust, cu petice decolorate si franjuri misterioase) sunt deopotriva instantanee de epoca, documnete de generatie, junghiuri, oftaturi, glume si lacrimi. Va veti pierde, bucurosi, in lumea lor, vie, plina de haz, ca un dans euforic, ca o fotografie ingalbenita, ca o amintire recuperata, cu gratie, din propria ei cenusa.

joi, 19 ianuarie 2017

Petre Stoica - Pietre kilometrice (1963)




ÎN TOAMNĂ

Petre Stoica din "Pietre kilometrice (1963)

Aşteptându-te,
la picioare cad lampioanele fructelor, stinse,
îşi înclină umbra spre mine
nava norului cu pupă diamantină
în care călătoreşte grăbită
ultima pasăre...
Apari sub bolţile cerului, coborâte,
sunt atât de fericit încât
aud în mine puternic pulsând
viitoarele sclipiri ale iernii,
mătasea privirilor tale îmi îmbracă umerii goi,
trupul ţi-e treapta focului mare -
de ea îmi apropii
îngheţatele mâini.
Dar tu dispari
asemenea anotimpului ce lasă pe câmpuri
ruguri de ceaţă
1961



 MĂ REVĂD LÂNGĂ TINE

Petre Stoica din "Pietre kilometrice (1963)

Lunecă norii peste nemărginirea gândului -
imagini se desprind din trunchiul anilor,
asemeni unor crengi reînflorite
ele vin acoperindu-mă
cu altă lumină.
...Mă revăd lângă tine ocrotitor,
îţi şoptesc nimicuri frumoase,
frunzăresc o carte între filele căreia
tremură umbrele profilului tău
de medalie.
Ne turnăm nisip din palmă în palmă
măsurând timpul dragostei
cu nevăzutele-i catarge
înclinate armonios către noi.
Târziu, vântul ne înfăşură
în aceiaşi plasă de argint,
şi cei de pe dig privindu-ne
îşi închipuie că se clatină
o singură flacără...
Dar norii pleacă prin poarta de bronz a serii
destramându-se cu aceste imagini
şi singur rămân pe plajă să le repet...

marți, 17 ianuarie 2017

Fragment dintr-un interviu luat lui Petre Stoica de Robert Serban in 2001:



"S-a întâmplat, totuşi, să aveţi parte şi de cronici negre…

Mie mi-au apărut “Poeme” în 1957, dar eu nu mă pregătisem să public o carte. Ce s-a întâmplat? A venit un val de liberalizare, care a fost de scurtă durată, iar editurile nu aveau nimic în portofoliu. Eu publicasem în “Steaua” şase poezii, simultan cu altele în “Tânărul scriitor”. M-a întrebat Vulpescu, care era redactor la secţia de poezia a ESPLA: Nu îmi aduci un volum de versuri? Am zis: gata! Graba mea. A apărut, iar toată lumea a zis: A, uite, în sfârşit un volum apolitic. Eu trecusem de la o formulă suprarealistă la un simplă. Am considerat că simplitatea aduce noutate. Am fost lăudat, a scris despre mine Ion Rotaru… Dar a avut loc contrarevoluţia din Ungaria, în ’58, şi imediat la noi a fost o reacţie ideologică. Eu am fost descoperit şi de faptul că, esteticeşte, cartea mea nu era consolidată, am mai spus-o. În plus, era de bon ton să se găsească exemple negative. M-a înjurat Baranga, m-au înjurat diverşi… Venea la mine Sabin Bratu, eu eram corector, mă înjurase în “Scânteia”, şi îmi cerea ţigări. I-am spus: otravă, nu ţigare, îţi dau! Nu era o revistă, de la “Foaia vitelor de pripas”, până la nu mai ştiu care, unde să nu fiu înjurat. Veneau prieteni, ţi-o jur, şi-mi spuneau: Petrică, mi-au trasat sarcină de partid să scriu rău de tine. Bă, îi spuneam, scrie. Ce-o fi o fi. A fost foarte greu şi au trebuit să treacă şapte ani ca lucrurile să se schimbe.

Cine v-a susţinut în toată perioada asta?

Morţiş, m-a susţinut “Steaua”. Am fost publicat consecvent. Chiar a apărut o notă în “Scânteia”: Până când îl mai publică “Steaua” pe Petre Stoica? Dar pe cei de la „Steaua” îi durea în cur.

De unde independenţa asta a revistei clujene? Şi ea apărea tot în România. Era numai meritul lui Baconsky?

Atunci, contau foarte mult bisericuţele. Baconsky avea aliaţi puternici în Paul Georgescu”, “Gazeta literară” şi “Contemporanul” lui Ivaşcu. Mai avea susţinere şi sus, la C.C., până când l-au debarcat pe Miron Constantinescu. Pe vremea aceea dacă un număr de revistă întârzia să apară era un lucru fenomenal, însemna că s-a întâmplat ceva. Îmi amintesc, avea Matei Călinescu o poezie, “Moartea hoinarului”, care trebuia să apară în numărul din februarie, ’59, cred. Mi-au spus şi mie la telefon, eu eram la Bucureşti, că sunt probleme cu poezia lui Matei, pentru că avea în titlu cuvântul “moarte”. Baconsky nu era în ţară. Iar revista nu apărea din cauza cenzurii. Când a venit, Baconsky s-a dus la Leonte Răutu şi i-a spus: Tovarăşu’, este această poezie a lui Călinescu împotriva socialismului? Nu este, a spus Răutu, care erau un pervers. Îţi vorbea de libertatea creaţiei, trăgea un sertar şi îl scotea de-acolo pe Baudelaire şi îţi citea din el. Ca după aceea să îţi dea în cap. Revista a apărut prin iunie. Pentru că steliştii n-au vrut să scoată o poezie! De ce să facă anumite concesii? Revistele de provincie aveau un regim cu mult mai dur decât cele din Bucureşti. Era cenzura locală, cenzura lui Beniuc şi instituţia de profil din Bucureşti. Prin toate trei trebuia să treacă un număr ca să apară. Iar dacă erau probleme, ajungea şi la Comitetul Central. “Steaua” era într-o veşnică întârziere. Să revin. Baconsky mă considera creaţia şi omul lui. Într-o vreme nici nu mi-a dat voie să public în alte reviste. Îmi spunea: Eu te plătesc foarte bine, dar numai în “Steaua” te rog să publici. Era un principiu cultivat şi în perioada interbelică. Petroveanu, prieten bun cu Baconsky, mi-a făcut o cronică negativă la “Poeme”. A scris ceva de genul: Ce tot face caz prietenul meu Baconsky de modernitatea lui Petre Stoica, când el, de fapt, e un tradiţionalist? M-a comparat cu Coşbuc, şi asta m-a durut cel mai tare. Dar tot Petroveanu mi-a făcut la “Pietre kilometrice” o cronică ultraelogioasă. Cartea asta a făcut o vâlvă formidabilă şi n-am înţeles nici azi de ce."