sâmbătă, 25 februarie 2017

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002) POEME PENTRU KATHARINA



"Unde eşti, ingandurato! sortită să treci
Prin timpi alături de mine, Lumină, unde eşti?
..................
Mult desfătată de rod şi grădini îmi dădeai
Povaţă bună din inimă, Lumină, unde eşti?
Iarăşi mi-e inima trează, dar crudă şi rece
Mă soarbe amarnică noapte"
( Holderlin)






 ÎNTRE FRAGMENTE DE VIAŢĂ

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

POEME PENTRU KATHARINA

Ca Ulise am trecut de la o insulă la alta
noaptea în fiecare pat mă îmbătăm cu miere
dimineaţă în fiecare pat mă trezeam cu vin năpraznic

zile şi ani zile şi ani
şi deodată m-am văzut în oglindă

cu pavilioanele trenţuite cu etrava ciuruită de rugină
bătrân şi îngheţat am revenit
la poarta prin care am fugit în lume
când iubirea era de-abia cârlionţ de miel

am găsit poarta aplecată spre neant
pe cărare mă aştepta scheletul
unui câine îngheţat şi el

trădată făgăduita mea mireasă plecase demult
purtând pe deget alt inel

adăpostit între fragmente de viaţă
mi-am refăcut emblema coclită
aşezând sub relieful unui schelet de câine
inscripţia mea maxima culpa






 NU TE VEDEAM DECÂT PE TINE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Nopţi încinse
petrecute în braţele unei sofiote
ale unei pariziene ale unei unguroaice
ale unei olandeze ale unei slovace
în braţele atâtor berlineze
şi atâtor şi atâtor românce

nopţi încinse în care dimineţile
scuturandu-mă de cenuşa rece
nu te vedeam decât pe tine
crin aplecat în suavă rugăciune

(aprilie-mai 2002)









 NIMENI NU ŞTIE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Sunt bărbatul despre care în orăşelul de câmpie
se spune că este haihui că are numeroase
relaţii cu îngerii metamorfozaţi în vrăbii

cu toţii îi admiră barba veselia şi mersul sprinten
dar nimeni nu ştie câte zile îndoliate
sunt ştanţate în inima sa

nu ştie cât de mare-i distanţă dintre el şi fiinţa de la care
zilnic aşteaptă semnul mântuirii

nimeni nimeni nu ştie că bătrânul poet
care păşeşte înainte de fapt păşeşte
îndărăt mereu îndărăt în căutarea
magicului potir pierdut

mai, 2002








 ÎNSERARE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Vântul iernii intră uşor pe sub uşă
îţi înveleşti picioarele în pled
fulguirile penumbrei îţi apasă pleoapele
degetul rămâne în cartea închisă
ce păsări vin dinspre sud? ce tigri
vin dinspre nord? cineva bate clapele
pianului îmbătrânit în pod visezi şi nu visezi
la capătul aleii apare fiinţa care ţi-a fost
logodnică sănii ei sunt lumina de dimineaţă
întinzi mâna spre valul ei de iasomie
şi valul se deşiră în negre fire de ani
vântul scutură coşul acoperişului nins intră
uşor pe sub uşa te trezeşte zvâcnetul
din degetul rămas în cartea închisă

ianuarie 2002








 DIMINEŢI LA RÂND ZĂBOVESC...

Dimineţi la rând zăbovesc
pe treptele bisericii româno-catolice
aşteptând să iasă copila care mi-a fost
credinţă rozmarin şi speranţa

de fiecare dată apare preotul
care îmi spune că biserica-i pustie
că este timpul să văd numai sufletul
nu şi învelişul lui ce aparţine
timpului iluzoriu

mereu mă îndepărtez
urmărit de un fluture ce-mi şterge din zbor
lacrimă rămasă-n colţul ochilor

Tagebuch, 3 mai 2002









AZI NOAPTE M-AM OPRIT LA FEREASTRA EI

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Azi noape m-am oprit la fereastra ei
voiam s-o întreb
dacă mai simte gustul apei din care am băut împreună
dacă mai simte răcoarea mărului din care am muşcat împreună
dacă mai simte cum degetele mele
îi sărutau genele de polen

un trecător întârziat m-a bătut pe umăr
şi mi-a spus: Strainule pleacă
arătătoarele ceasului tău s-au oprit
la jumătatea veacului trecut

Tagebuch, 11 aprilie 2002










LIED NEGRU

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)


În locurile copilăriei tale
vieţuieşte strâmb un pom fără rod

în locurile copilăriei tale
cade zilnic o pasăre din zbor

în locurile copilăriei tale
timpul naşte timp devorator-

în locurile unde ne-am cunoscut

aprilie, 2002








ACEA ZI...

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Acea zi în care astrele înnobilau
lumina începutului de toamnă
acea zi în care trecând pe lângă fântână
prinţului Eugen de Savoya
umbrele noastre se apropiau fără să ştim

acea zi în care ne-am spus unul altuia numele

nume azi săpate în piatra de moară a timpului
care macină grâul amintirilor
prefăcându-l în fainisuri de aur menite
să ne hrănească zilele câte rămân

mai 2002









ÎN PARCUL ROZELOR

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

În parcul Rozelor la ceas de seară plenar de vară
lipindu-mi buzele de pieptul ei cu bluza desfăcută
simţeam trecând prin mine
dulci înjunghieri de stele-
un vis din care
nici azi nu m-am trezit

Tagebuch, 30 mai 2002








 ELEGIE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Fără harta şi busola
caut urmele noastre în oraşul
cândva numai al nostru
traseele-s schimbate străzile
au nume cu rezonanţe duşmănoase
caut şi rătăcesc în teritorii demolate

demult e ruptă harta busola a rămas la tine

pe negândite un parfum de iasomie
stârnit de-un vânt venit din amintire
mă îndrumă spre locurile întâlnirilor secrete
unde azi se-mbrăţişează dezinvolt
nepoţii copiilor făcuţi de noi în vis
în timp ce aţipeam culcaţi pe spate strânşi unul lângă altul
sub cupolele de salcie pletoasă
pe malul răului care treptat
ne-a dus alintul şi anii tinereţii
spre alte ape mai adânci şi pentru totdeauna
pierdute-n pâclă deasă

mai 2002






SPUNE-MI

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Unde ai fost în aceşti ani?
puieţii grădinii mele s-au făcut pomi viguroşi
dar au rodit numai omizi

unde unde ai fost aceşti ani?
eu am colindat lumea
dar m-am ales numai cu praful adunat pe ghete
unde ai fost în aceşti ani?
eu mi-am jucat la zaruri fericirea
dar parte am avut numai de numere mici
spune-mi spune-mi unde ai fost?

mai, 2002






ÎNCĂ ÎI AUD PAŞII

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Încă îi aud paşii venind spre mine
paşi grăbiţi răscolind frunze uscate
spulberând zăpadă parcului măruntă-

zvonuri de-a lungul vremii
prefăcute în cristaline fulguiri de plan

Tagebuch, 28 aprilie 2002






VALSAM PE O PLAJĂ PUSTIE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Valsam pe o plajă pustie
ea adolescentă în crinolină roz
eu magician în fracul tânărului Werther
când m-am aplecat să-i şoptesc la ureche
cifrul reîntoarcerii eterne
m-a trezit din vis explozia soarelui în fereastră


Tagebuch, 2 aprilie 2002






PE O VREME RECE...

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Pe o vreme rece ploioasă
din gara localităţii O.
am plecat cu un tren
care n-a ajuns niciunde


Tagebuch, 11 mai 2002






ORICÂND ŞI ORIUNDE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Te simt lângă mine când răsfoiesc o carte
dimineaţă când mă privesc în oglindă
pe inserate când ud florile din grădina
noaptea când măsor adâncimile cerului
când sunt în tren în aer sau pe mare
te simt şi în somn

de fapt te simt lângă mine oricând şi oriunde

mai, 2002










miercuri, 22 februarie 2017

Ion Cucu: Petre Stoica



L-am fotografiat stând pe treptele scării în rotonda din Casa Vernescu. Stătea sprijinit de stâlp. Nu ştiu dacă medita sau dacă adormise acolo. Părul sau bogat atârna în plete şi îi masca fizionomia. Când l-am fotografiat, ultimul ţăcănit al aparatului l-a trezit din reverie. Sau din somn. "Tu eşti, Ioane?" "Eu sunt." Zice: "Unde ne aflam noi?" "Petrică, imaginează-ţi următorul scenariu: amândoi suntem bogaţi. Băneşte vorbind. Ceea ce nu poate fi adevărat, dar să zicem că suntem. Aici se va juca la ruletă. Vor fi jocuri de noroc. Va fi un cazino." Eram în 1994. Zice: "Nu va fi al nostru. Noi nu vom juca la ruletă niciodată. Auzi, Ioane, niciodată!"
Cel puţin zece ani am umblat cu el prin ţară. Era poetul veşnic în deplasare. De cateva ori am dormit în aceiaşi camera. Avea un somn liniştit, seara povesteam pe întuneric. Mi se părea că stăteam de vorbă cu un alt Don Quijote. Dacă originalul era protejat de scut, Petrică, Don Quijote al meu, avea drept scut paporniţa lui şi pălăria de papură. Din păcate, lancea lui era plină cu ţigări. Într-o noapte, într-un hotel din Tulcea, trezindu-mă şi-mpiedicandu-mă de papornita, am răsturnat-o. Pe puţin 20 pachete am scos din ea. Le-am strâns în pumni cu o furie oarbă şi le-am ascuns, aşa mototolite sub pat, într-o pătură, cu gândul să le arunc de dimineaţă sau să le dau foc. Şi ca un fost fumător înrăit, într-un gest reflex, i-am păstrat un singur pachet întreg. Pentru liniştea nopţii. Să fi fost două dimineaţa când s-a trezit. Readormisem, când am auzit ca prin vis nişte foşnete, sunete ciudate, mormăieli înfundate. Pe balcon am văzut o siluetă care se agita cu mâinile ridicate. Le ridica şi le cobora. Ca un somnambul de ocazie am luat pachetul de ţigări de rezervă de sub pernă şi, prin crăpătura uşii, i l-am dat. În plină noapte, a-nceput să strige, în timp ce rupea cu amândouă mâinile pachetul: "Mă veţi băga în mormânt!" Se adresa exclusiv ţigărilor, pe care le arunca prin aer, ca pe nişte artificii. "Mă veţi băga în mormânt!" Am deschis uşa larg, cu curaj. Mă speriasem. M-a îmbrăţişat ca pe copilul lui: "E ca o moară de vânt, Ioane! Lupta asta mă va repune." Şi-a pus pălăria pe cap, şi-a luat paporniţa şi-a plecat în noapte. Am încercat, dar nu l-am putut opri. S-a tot dus.
- cu Petre Stoica.

sâmbătă, 18 februarie 2017

Nichita Stănescu: Un poet naiv România literară 3/46-1970




















De la ARHEOLOGIE BLÂNDĂ, de la MELANCOLII INOCENTE, la O CASETĂ CU ŞERPI: ne aflăm în faţa unei schimbări de viziune, de orizont poetic. Şi totuşi universul lui Petre Stoica este acelaşi, scăldat doar într-o altă lumina, mai scăzută, mai tristă, mai crudă uneori. Dacă ne gândim bine, ar fi fost nefiresc (imposibil chiar) ca poetul să-şi abandoneze lumea sa, obsesiile sale fundamentale. Interesul recentului volum de versuri al lui Ptere Stoica vine tocmai de-aici: jocurile lui Altfel şi Altceva în lăuntrul lui Acelaşi. Modificarea aparentă nu face decât să redescopere o identitate de cuvinte, dar la fel de încăpăţânate ca lucrurile.
Scriind acum vreo zece ani despre Petre Stoica, descifrăm în lirica lui o tentativă asemănătoare celei din pictură a Vameşului Rousseau; mutând, bineînţeles, tot ce trebuia mutat. cred că nu m-am înşelat. Farmecul acestei poezii ţine de inefabilul stângăciei, de "naivitatea" răbdătoare a compoziţiei, de oscilaţia permanentă între poncif şi sinceritatea dezarmată, dezarmantă.
Dintre poeţii generaţiei sale, Petre Stoica este cel care şi-a construit cu mai multă migală, cu o tenacitate prin ea însăşi impresionantă, un univers făcut din materiale umile, cotidiene, dintre care cele mai notabile sunt abia prozaic poetice: înger de gips, vechi gramofoane cu pâlnie, calendare ilustrate de la 1900, melancolice flaşnete. O notă de sentimentalism care ar fi putut să supere n-a făcut, în cele din urmă, decât să integreze acest univers într-o dimensiune şi mai accentuat fictivă. Petre Stoica a izbutit - poate că nedeliberat, dar asta n-are importanţă - să dezvăluie falsitatea cotidianului, s-o adâncească până la ficţiune: şi s-o convertească într-un soi particular de mărturie plină de autenticitate: ca şi când aceasta ar începe abia de la cartonul naiv imitativ al decorurilor, de la senzaţia de praf pe care ţi-o dă recuzita învechită, de la sentimentul de irealitate cu care, brusc, banalitatea te poate covârşi.
O CASETĂ CU ŞERPI se înscrie, deci, în evoluţia firească a poetului. Remarcabilă este aici mai pronunţată dezarticulare a limbajului, dar în primul rând o stare de anxietate, care nu era absentă nici înainte, deşi semnele ei erau mai puţin vizibile.
Substantive vivandiere, cu toate migrând în sintaxa către epitet. Un substantiv în cazul poeziei pe care o scrie Petre Stoica nu joacă niciodată rolul subiectului. Subiect cu translaţie spre predicat. Refuzând verbul - diavolul verbului se mută cu tot calabalâcul semantic în epitet. Şi epitetul! - un fel de iubită platonică. Un fel de părăsire a staticului. Un fel de umbră a punctului, cum ar zice Euclid la capătul unei beţii.
Dar aceasta a fost o remarcă. Îmi veţi cere un exemplu. Manuscrisele poetului mi-au alunecat printre mâini.
Nu citez, citiţi-l şi veţi vedea că am dreptate. S-ar zice că el este înnebunit de prezentul acut. Da şi nu.
Prezentul, în cazul acestei poezii, este un prezent mai degrabă istoric, un prezent translat către prezentul general al umanităţii. De aceea, poetul în mijlocul unei zarve de substantive particulare brusc ia la subţioara o liră aidoma cântăreţului latin. E desuet? Da şi nu.
Este desuet pentru că are de tot strania plăcere să cânte la liră lumea armelor atomice şi nu este desuet pentru că emotionandu-se cu propria noastră emoţie face acest lucru pe coardele abstracte ale unei lire.
Obişnuieşte să fie neprevăzut. Când te aştepţi să-i curgă substantivele, ele se înţepenesc deodată într-un altfel de înţeles.
Paradoxurile lui de fapt au translaţie către o dogmă individuală.
Ne face să râdem ca să fie sigur că ne da lacrimă la ochi. Ne vorbeşte despre patefonul cu pâlnie ca să ne fie dor de pământul pe care-l părăsim în rachetă.
Poetul este frumos, are ochi albaştri înfundaţi în cap. Poetul înjură şi iubeşte rachetele în timp ce stă drept, în mâna dreapta cu hăţurile unei cvadrige.

 http://petrestoicaremembernecesar.blogspot.ro/2015/08/petre-stoica-o-caseta-cu-serpi1970.html

duminică, 12 februarie 2017

Petre Stoica in dialog cu Viorel Marineasa: (fragment)




..."Nu ştiu cum Dumnezeu se face, dar toate marile evenimente ale vieţii mele au pornit de la momente banale. Locuiam, în 1951, într-o pivniţă cu Dimitrie Stelaru, boemul boemilor. Într-un rând, pişcat bine de alcool, cum era de fapt cam tot timpul, m-a apostrofat în felul lui, spunându-mi că eu niciodată nu voi fi în stare să mă sinucid, aşa cum a făcut Georg Trakl. Mărturisesc că m-a şocat. Trakl. Au mai trecut doi ani, poate mai puţin, şi împrejurările vieţii m-au dus la Liebling, ca un hăituit al soartei. Nu mai aveam unde locui, ai mei fiind deportaţi în Bărăgan. Am venit cu statut de pasager, pentru o zi-două, dar, prin generozitatea vărului meu, mi s-a oferit sălaş pentru mai multe luni. "Rămân cu plăcere", i-am spus, "dar n-am ce citi". Mi-a replicat: "Nu-i nimic, există aici un negustor neamţ care are o bibliotecă frumoasă". L-am vizitat şi am avut surpriza să găsesc, printre cărţi româneşti (Între timp am aflat că fiul lui, poet, trăia în Germania), un volum de Trakl. Un nou şoc. I-am cerut cartea, am dus-o acasă, am deschis-o. Nu prea cunoşteam limba germană pe atunci, totuşi m-a frapat acea concreteţe inconfundabilă a poeziei lui Trakl: roşu, albastru, alb. M-am gândit la ce-mi spusese Stelaru (că nu voi avea niciodată curajul să mă sinucid). Desluşind prefaţa, am aflat că se sinucisese la 23 de ani. Plecam în fiecare zi cu cartea la subsuoară (o am şi astăzi, pentru că mi-a dăruit-o acel om minunat pe nume Erk), mă opream în cimitir, unde descifram textele. Venind în Bucureşti, m-am pus vârtos pe învăţatul limbii germane şi, tărâş-grăbiş, am înaintat în lectura lui Trakl. Am văzut că nu e tocmai uşor, că poezia lui nu se reduce la culoare, că e vorba de o întreagă concepţie despre lume. O lume în dispariţie. Am făcut multă agitaţie în cercul prietenilor mei, pe atunci Nichita Stănescu, Grigore Hagiu... Toţi au fost fascinaţi de plasticitate, de metafore, de viziune, de universul foarte sumbru, foarte întunecat al lui Trakl. Devenise o obsesie, nu mai puteam dormi. Am ajuns la o prima formă a traducerilor, care nu mă mulţumea. Până la cea definitivă aveam să trec prin zeci de variante. Nu mai spun că au fost momente când m-am poticnit, nici germaniştii n-au putut să-mi vină în ajutor; am purtat o vastă corespondenţă în acest sens.

.........................................................

Nu trebuie uitat că trăiam în plin realism socialist. Nicio clipă nu mi-am imaginat că e posibilă apariţia unui Trakl. Însă la şirul marilor mele nefericiri am avut câte un strop de noroc. S-a ivit în viaţa mea acel poet total nedreptăţit astăzi, A.E.Baconsky. I-am mărturisit că traduc din Trakl. Publicasem câteva poezii în revista "Steaua", deci nu eram chiar un necunoscut pentru el. M-a rugat să-i trimit imediat câteva traduceri care au şi apărut în 1956. Ecoul a fost restrâns. În răstimp, însă, am aflat că Editura pentru Literatură Universală (unde lucram ca măturător, aş putea spune, mai precis măturător de greşeli tipografice), s-au prezentat doi traducători ai lui Trakl, fapt ce m-a intrigat. Mi-am luat inima-n dinţi şi am venit cu propria-mi traducere. Lumea a fost surprinsă. Au citit-o şi au stat în cumpănă. Ce şi-au zis? "Ia să vedem ce se întâmplă cu acest nebun". Au dat manuscrisul profesorului Papu, ca să facă un referat. Mare surpriză! Profesorul Papu a venit cu un referat în care scria:"Nu am nicio obiecţie. Este o traducere de nota 10". Cartea a apărut în colecţia "Poesis", în condiţii grafice excelente pentru acel moment. M-am bucurat, deşi nu mă aşteptam, de un succes ieşit din comun. Până şi "Scânteia m-a lăudat, lucru total curios.Traducerea a făcut o carieră neobişnuită pentru România. Oamenii mă opreau pe stradă întrebându-mă dacă eu sunt traducătorul lui Trakl. M-am simţit frustrat. Poetul din mine era strivit. Nu mă visasem traducător. Din amor am făcut totul: mă îndrăgostisem de versurile bietului poet austriac. Aproape instantaneu, s-au ivit în poezia noastră foarte mulţi imitatori ai lui Trakl. Au mai trecut luni, poate un an, au aflat străinii de această traducere. Zice-se că a fost supusă verificării şi germaniştii au tras concluzia că e cea mai bună traducere din câte s-au făcut, vreo 70 în lume. Aşa a început cariera mea de traducător al lui Trakl. Recunosc că dacă aş fi ştiut că poetul se va confunda cu traducătorul, nu m-aş fi incumentat la o asemenea intreprindere. Mai cu seama că am avut iluştri tălmăcitori ai lui Trakl, cum ar fi Ion Pillat, Ştefan Baciu, Mircea Străinul. Pentru mine a existat şansa ori neşansa întruchipată în acel diavol care se chema Stelaru, ca el să arunce cuvântul "Trakl", fără să ştie prea multe: era un autodidact, cânta mai mult după ureche.Oricum, el a fost declanşatorul acestei nebunii în care am intrat, o nebunie de care nu voi scăpa niciodată. Voi face totul pentru a demonstra că Trakl este un poet în bună măsură descoperit de români, întrucât s-a bucurat de cea mai mare receptivitate în România. Pe vremea când era cvasi-necunoscut în Austria, s-au găsit două personalităţi ca oOscar Walter Cisek şi Ion Pillat având curajul să afirme că este unul dintre cei mai importanţi poeţi ai lumii, cel mai mare poet al Austriei. Să nu uitam că-n acea vreme trăiau un Hofmannsthal şi un Rilke."...