DIMITRIE STELARU, "ÎNGERUL VAGABOND" Petre Stoica din "Amintirile unui fost corector"(1982)

Dimitrie Stelaru (n. 8 martie 1917, Segarcea Vale, județul Teleorman – d. 28 noiembrie 1971, Buftea, județul Ilfov), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a fost un poet, prozator și memorialist român.
A debutat ca poet la mijlocul anilor ’30 când, încă elev, a publicat o plachetă intitulată Melancolie. Până în 1938 a publicat sub pseudonimul D. Orfanul (deoarece tatăl său murise pe front, în 1917), pentru ca din 1938, la îndemnul lui Eugen Jebeleanu, să adopte pseudonimul Dimitrie Stelaru.



Biograful lui Dimitrie Stelaru stă sub zodia aşteptării. De bunaseama, într-o zi va apare, oferindu-ne rodul muncii sale, după lungi şi istovitoare cercetări pe un teren pretutindeni mînat de prezumţii. Viaţa poetului, plină de întâmplări neobişnuite, deseori frizând fantasticul, se lasă anevoie reconstituită. Misterele şi legendele ce-i aurolasera numele, amestecate cu fapte reale, impun atenţia selecţiei, verificarea riguroasă, investigaţia detectivului. Prin Stelaru, literatură noastră înregistrează existenţa boemului înverşunat, al unui frate mai mic al francezului Francois Villon şi al germanului Peter Hille, cel pornit să colinde Europa cu şatrele de ţigani. Presa epocii menţionează destule năzbâtii stelariene. E. Lovinescu i-a schiţat un admirabil portret, cel al anilor de dinaintea războiului. Stelaru însuşi a dat la iveală o "autobiografie" (ZEII PRIND ŞOARECI), dar valoarea ei documentară rămâne minoră, poetul stilizandu-şi cu grijă anumite traiectorii ale vieţii. Au apărut şi amintiri, prea puţine pentru a-ţi putea fixa imaginea unei personalităţi ale cărui laturi insolite riscă estompări definitive.
Numeroşi sunt cei care l-au cunoscut îndeaproape prin aventuri şi crâncene dezlănţuiri bahice. Laolaltă, alcătuiesc un catalog de profesiuni, pe cât de lung, pe atât de variat în componenţă: scriitori, gazetari, sculptori, actori, militari, studenţi, circari, hamali, prostituate, cerşetori. Unul dintre aceştia am fost şi eu...

 

Venit în Cetatea lui Bucur să-mi împlinesc studenţia, am luat cu mine câteva cărţi de care nu m-aş fi putut despărţi pentru nimic în lume. Printre ele se afla şi CETĂŢILE ALBE. Despre autorul plachetei având pe frontispiciul copertei o buhă, îmi vorbiseră doar nemulţumitoarele rânduri ce i le acordase George Călinescu în "COMPENDIU". Adăpostit temporar într-un uriaş dormitor al căminului studenţesc de pe Calea Călăraşi, cu destui colegi aduşi de vântul întâmplării la Facultatea de filologie(foarte accesibilă pe atunci) obişnuiam să citesc cu glas tare şi din Stelaru : "Herta, fiica târfei,/Are ochi şi picioare" ;
"Dacă ridicaţi civilizaţia/Peste şarpele cercului, peste Singurul : Muriţi!" ; "Eu sunt pădurea. Sufletul meu. / Voi sunteţi vânturile" ; "Cine vorbeşte de dragoste în ţară/Urcat pe măgar,/Nu-l lăsaţi. E nebun". Îmi plăceau mai cu seama poemele PROFETUL şi EU SUNT PĂDUREA. În egală măsură îmi plăcea şi motto-ul plachetei cu versuri de uşor patos whitmanian : "Am luptat până-n zori, dar n-am învins. El a zis : te vei numi Stelaru, omul care a luptat cu cerul. Biblia". Poate fi şi ea una din posibilele inscripţii de pe mormântul sfântului şi în acelaşi timp ereticului Dimitrie Stelaru.
Lecturi pe faţă, în toamna anului 1950! Riscurile erau mari (curând aveau să pornească din dormitorul pomenit, cu cifra 112 pe uşă, pricinile unui absurd proces Arghezi, rămas de pomină în analele Universităţii). GRATIA DEI: Inmatriculat la "secţia germană", mă bucuram de oarecare îngăduinţă din partea celor puşi să ne ocrotească de bacilii artei "decadente".
Tot citind şi recitînd din CETĂŢILE ALBE, la o vreme se apropie de mine un coleg, Corneliu Armaşu, azi redactor la Televiziune. Reţin dialogul, desfăşurat în şoaptă : "Văd că-ţi place Stelaru..." "Ţi-ai dat seama...""Ai vrea să-l cunoşti?" "Îţi baţi joc de mine... Tu de unde îl ştii?". Mi-a spus că regele ismei trăieşte la Constanţa, unde e căsătorit cu o profesoară, că a condus un cenaclu din care făcuse şi el parte. Pentru risipirea dubiilor, mi-a arătat o culegere de texte lirice închinate lui Eminescu, cuprinzând salutul lui Stelaru (PREFAŢA LA CEI TREISPREZECE). Cei treisprezece stihuitori îi aveau printre ei şi pe Armaşu. Şi-a întărit propunerea : "Fă rost de nişte bani, îl poţi vedea diseară, se află în Capitală, mă întâlnesc cu el la o bombă"! Un salt până la Taica Lazăr, sordidul imperiu al telalilor bucureşteni, mi-am rezolvat imediat problema financiară. În schimbul câtorva bacnote soioase, mai scăpasem de o pereche de încălţări şi de trei cămăşi. După amurgul zilei, împreună cu un alt coleg, Sterie, bolnav de plămâni şi de poezie, ne-am prezentat la localul dinainte stabilit, pe undeva prin Piaţa Sfânta Vineri. Miros de mititei, de fleici şi de rachiuri împrăştiate. Înfăşurat într-un loden maron, îngerul vagabond, singur la masă, aştepta. Ţinea în mâna un ţoi cu pară, năucitoarea băutură a vremii. Am cerut imediat aceiaşi licoare vâscoasă, galben-portocalie, pe care folclorul nostru orăşenesc o poreclise ojă de unghii. Primele tatonări...Află că noi, însoţitorii concentateanului său, iubim mai presus de orice poezia şi slujitorii ei. Stelaru părea sfios, speriat, biet melc retras în cochilia protectoare. Aparenţe...În lumina becurilor chioare, chipul nu i se lăsa ascuns : frunte înaltă, calviţie accentuată, favoriţii lungi, insinuând încărunţirea, tenul măsliniu, ochi bănuitori, şireţi, buze senzuale. Încredinţat că avem bănuţi în buzunare, devenise volubil : "Va-să-zică studenţi..." Vorbea de poeţii zilei, conjugând sarcasmul cu ironia. I se adresa fostului sau ucenic de la Constanţa : "Măi Armasule, prietenii tăi ştiu vreo poezie de A. Toma?" Ne-am simţit jigniţi. Dar el senin şi pus pe şotii : "Să va fie ruşine...nici eu...nu ştiu..." Felul lui de-a fi, mucalit, m-a cucerit pe loc. Dăduserăm peste cap destulă pară că să putem trecem mai curajos puntea timidităţilor. Armaşu avea iniţiativa întrebărilor, tot el îi dădea întruna ghes să ne recite din creaţiile proaspete. Stelaru : "Dacă mai cereţi un rând..." "Bineînţeles - numai un rând?" Trase o Naţională din pachetul dreptunghiular, înmănunchind suta de bucăţi, cum se vindeau în acei ani ţigările de calitate inferioară. Citi BALADA PEŞTILOR VESELI, scrisă pe un petec de hârtie :

La ora patru înspre zori
Trei peşti zburători
Din nu ştiu ce ocean
Rămăseseră fără un ban

Scoşi din ţara lor, cărturari -
(Balena i-a decretat reacţionari)
La ora patru sub un mal
O midie a făcut scandal.
O-la-la.

De când se ştia dumnaei
Nu văzuse-atâţia derbedei
Şi-acum i se-mpleticea limba-n gură :
Peştii vroiau băutură.
O-la-la.

Euforizaţi, am copiat poezia, s-o învăţăm pe dinafară. Au urmat alte recitări şi alte rânduri de pară. "Ce negru eşti drace / Ai colţii mai albi că inima ei"... Lucrurile din preajmă sclipeau asemenea diamantelor la care râvnea poetul. Imagini răsturnate, planări de pasăre cu cheia fericirii prinsă în cioc. "Ce negru eşti drace"...Chelnerii au întrerupt liturghia lui Stelaru, ne-au dat afară. În stradă înjura cu hai, rostea cimilituri fără noimă, brava. Adăpostul i se află prin apropiere. Am ajuns, urmăriţi de aceiaşi pasăre cu cheia fericirii în cioc. Clădire veche, îmbrăcată în beznă. În marchiză atârna o manta şi o caschetă cu panglică verde-deschis. Îngerul, clătinându-se, mai potolit, vorbea din vârful buzelor : "Psst, psst...să nu-l trezim"... Noi, zgomotoşi : "Pe cine să nu-l trezim?" "Ei drace, pe Corneliu Leu, amicul din Constanţa, face armata la grăniceri. Psst, psst... să  nu-l trezim...Ăsta scrie o piesă despre Alexandru Davilla, a dat de un fir, cică l-au omorât cu otravă...psst, psst, să nu-l trezim."
Ne-am despărţit. Trecuse cu mult de crucea nopţii. Poarta căminului ne întâmpină zăvorâtă.

                                                                - va urma -