Şerban Foarţă-Anno Domini 1966

 

  1. Pentru că scrisesem o recenzie laudativă, ba chiar entuziastă, despre o carte a lui Petre Stoica, acesta, în vizită, la Timişoara, ţinuse mult să ne cunoaştem. Venise cu Florian Potra (a cărui baştină era timisoareana) şi cu azi, uitatul, Benedict Ganescu, grafician de marcă, umorul căruia era irezistibil, - tus-trei în prestigiosul TEAM  AL "SECOLULUI XX"

  Fuseseră cazaţi la CINA, hotelul din buricul urbei, ce, la parter, avea un restaurant, select, cândva, cam ancrasat acum, când ne dadusem RENDEZ-VOUS acolo.
  Lumina,-n primul an-lumină al epocii de aur, era chioară. Nu chiar ca mai apoi, dar orisicatusi. Era, oricum, filtrată ca printr-un cenuşiu zăbranic, al cărui rol părea a fi de CACHE-MISERE.
  Semiobscurei noastre mese i s-a alăturat maestrul A. Demian, grafician, pe vremuri, al "Gândirii", un domn din cap până-n picioare. Fusese prieten cu Adrian Maniu şi un desăvârşit CAUSEUR, ne-a depănat un caier de aduceri aminte şi un ghem de ancdote.
  Petre Stoica mi-a propus să-i spun "Petrică"; şi Petrică a rămas până acum, - când nu mai este.
  A insistat, apoi, să stau la el, când pun picioru-n Bucureşti. la el sau, mai curând, la EI, alias Petrică şi Ileana, - "dual", aşa-zicând, fiind şi eu, că noncelibatar ce mă găseam.
  Am hotărât să-l vizităm la Bucureşti, Maria/Mia făcând slalom printre diverse "vechituri" (se purtau antichităţile şi KITSCH-ul), în scopul achiziţionării unor cadouri pe potrivă. Unul era un ornic Jugendstil, de perete, cu cadran pătrat şi alb, limbile-i mobile încă (graţie Miei, care l-a dus la reparat) fiind delicate ca o broderie)
  Un dar (din dar!), în fine, va fi un disc de gramofon, cu vocea marelui Caruso, de pe la '908, Columbia, cu şănţuleţe pe, numai, o parte, - ca, într-un fel, paradoxală carte a lui Borges, a cărei pagină de mijloc n-are verso! Era un unicat, ţineam la el; i l-am făcut, nu fără o strângere de inima, plocon. Recunosc şi-mi pun cenuşă-n cap.
  Am mai locuit, apoi, la ei, cu Mia sau de unul singur, încă de trei sau patru ori.
  Apartamentul lor din Balta Albă (ticsit de tomuri rare, pictură modernistă şi poterie populară de cea mai bună calitate, plus ustensile - era moda retro - de-un indicibil şarm al vetusteţii) i se părea unuia ca mine, vocaţia căruia-i de sedentar, la capătul lumii sau pe-aproape...
  Petrică dormea mult şi zdravăn. Culcandu-ne în zorii zilei, trezindu-ne pe la amiază (eu mai devreme, totdeauna), mai tăifăsuiam 3-4 ceasuri; pe urmă, cu troleul, haida-haida, la Casa Scriitorilor în care fiinţa redacţia "Secolului XX" (pe scurtătură: "Secolul") şi...Madam Candrea.
  I-am cunoscut, prin el, acolo, mai mult sau mai puţin, pe Petre Ţuţea (ne-, încă, - după Ivasiuc - "despuscariat"!), pe Petre Pandrea, pe N. Carandino, pe mateinul domn Tascu Gheorghiu, ca şi pe alţii, foarte mulţi.
  Numai Nichita mi-a rămas inabordabil, gazda mea fiind EN FROID cu el. - ATUNCI, tocmai ATUNCI!
  Întrevederile, apoi, ni s-au rărit. Eu veneam din an în paşti în capitală; Petrică,-n Timişoara, avea, acum, alţi prieteni.
  Nu pot, oricum, uita o vizită la noi, prelungită până după miezul nopţii: Max Demeter Peyfuss cu adorabila lui Sylvia, Nichita (cu care am improvizat, la patru mâini, un - vorba lui - "transfer de sentimente cu gândul la Bacovia"; Petrică, apoi, în mare vervă, pe Mihai Viteazul, bulevardul, dându-se peste cap, viteaz, de vreo trei ori, de-a lungul liniei albe de marcaj, - inspirându-i lui Nichita o sintagma, memorabilă, "omul ca roată", s.a.m.d.
  Anii trecând, după aceea, "mereu mai greu şi mai brutal" nu prea mai am nimic de povestit.
  Şi, totuşi, o "osebită anegdota", din, însă, vremurile bune, în sensul că eram mai tineri, mult mai tineri, şi mai crai. Petrică avea o muză blondă, cu ochi albaştri: o săsoaică. O aştepta, cu mine, la Nestor, la o masă; când, ea făcându-şi apariţia, mă prezintă: "Şerban Foarţă, exegetul meu!" - Nu ştiu nici azi de ce nu... sexeget?!
  Apoi, cum am mai spus-o, ne-a fost "mereu mai greu"; iar anii, ei, "trecut-au ca nouri lungi pe şesuri". Chiar pe... şest!
  Petrică s-a mutat la ţară.
  M-am bucurat să-l văd, în '90, pe baricada justă, pe Petrică; apoi, într-un târziu, la câţiva paşi, într-o Jimbolie nemaipatrulata, - sufletul căreia, o vreme, avea să fie Petre Stoica.
  Cu ocaziunea inauguratiunei cafenelei literare "Apunake", am improvizat un mic omagiu, în chipul unui text... apunakian:

Am depus smaragdul mării la o bancă din Zambezi
Udă, când te-aşezi pe dânsa, de zăpezile d'antan
(Urinatul este, însă, interzis la ceasu-amiezii
Când, în loc de geamandură, foloseşti un geamantan).

Orice zahăr tos devine, în amestec cu acela
Vanilat, un fel de mahăr enervant de vanitos,
Caruia maică-să îi spune zilnic: "De eşti tu acela
Nu-ţi sunt mumă eu; băiete, du-te-n trestie, sănătos!"
Zahărul o cam sfecleşte, - iar în birt, amicul Mache
Are-o veche-njurătură, "Glastnostul şi Perestroika!"

În concluzie: la Jimbolia se deschide Apunake,
Care stă pe două pietre: una-i Petre, alta-i Stoica.

  Dacă Petrică află-se, acum, pe partea invizibilă a Lunii, cred că nimic nu-i poate sta în cale să asculte şi să chiar audă ce cântă placa amintită, acupunctata pe reversu-i neted!

  2. Nimic nu e imprevizibil... Faptul că Petrică l-a tălmăcit, excelent, pe Trakl nu trebuie să nu suscite, şi a şi suscitat, discuţii suficiente; paralelisme, confruntări, filiaţii. Toate astea, în dezavantajul, când al poetului, când al traducerilor sale. Leneşă critică! De ce să compari versurile lui Trakl cu traducerile lui Petre Stoica, dacă poţi compara traducerile lui Petre Stoica cu versurile lui Petre Stoica? Un cronicar are impresia că Trakl este mai violent, şi, în absenţa citatelor, se poate să fie; deşi, în treacăt fie spus, expresionism traklian numai plebeu nu e. Iar critica germană recunoaşte, în poezia jună a lui Trakl, ceva din nobilele atitudini ale lui Hoffmannstahl (v. Walter Muschg, VON TRAKL ZU BRECHT, Sammlung Piper, Muenchen, 1963). De altfel, calmă e şi nebunia lui: "der sanfte Wahnsinn"! În fine... Căci înainte de a fi traducătorul, de-o viaţă, a lui Trakl, Petre Stoica e un foarte bun poet. Acest al patrulea volum al său mi-l reactualizează, - mai limpezit, mai unitar, mai sigur. În mare, universul lui poetic e acelaşi, orientat în două sensuri diametral opuse: solar, idilic, plini de beatitudini, la un capăt: ostil, grotesc, neliniştit şi neliniştitor, la celălalt. Primele poezii, intitulate la un loc ANOTIMPURI ŞI DRAGOSTE sunt nişte veritabile MUNCI ŞI ZILE (...)
  Poezia lui Petre Stoica cultivă, în zona aceasta, stările minore: nostalgia, regretul, desenul neglijent, ori caligrafia naivă, şi e de un indiscutabil farmec câmpenesc (...) Treptat, luăm cunoştinţă de sensul protestatar al odelor acestora, al refugiului în natură, - oraşul, interpretat expresionistic (şi, la o rigoare,-n notă FLOWER POWER) fiindu-i ostil poetului. Azilul său poetic în natură se termină cu ultimile zile ale verii, ceea ce echivalează cu o pierdere a paradisului, cu o foarte lungă hibernare, precum aceea a Marelui Hesiod. Subtil cititor de literatură expresionistă, panismul lui Petre Stoica e, pare-se, şi puţin livresc. O atitudine deliberată. Obligat, de clima hibernală să se retragă în sine, să se-nchida în podurile şi în cămările (ale amintirii mai ales, devoarate de o fauna grotescă: lilieci şi şoareci, poetul se regăseşte, aproape amuzat, într-o lume familiară câteva romanţe şi câteva DANSURI continuă ARHEOLOGIA BLANDA. Reapare "poezia duminicilor", biografiile umile. "Vecinul nostru, rudă îndepărtată a mamei, a fost marinar la Pola", are ceva din laconismul şi amărăciunea lui Edgar Lee Masters, rezumând un destin. MOMENT ROMANTIC e, mai degrabă, un APOCALIPS.  Să fie acesta infernul lui Petre Stoica? Da şi nu. Căci nu-mi vine a crede că poetul, mare colecţionar de gramofoane vechi, ceasuri cu cuc, pendule, împodobindu-şi murii reşedinţei cu picturi naive şi zugrăveli pe sticlă iar rafturile bibliotecii cu îngeraşi din gips, dintr-un rafinament puţin... pervers, nu i-ar face plăcere obiectele acestea demodate, de o poezie sui-generis. Ne aflăm, iarăşi, în prezenţa unui stil, de data asta, al desuetitudinii, poetul manifestând un remarcabil simţ al inactualităţii (...) Redusă la esenţa ei, poezia lui Petre Stoica exprimă o stare de gratitudine în faţa realului, pe care îl contemplă cu ochi mari, copilăreşti. - L-am citat pe Modest Morariu ("Viaţa Românească", 8/19966, p. 136), exeget fin şi entuziast al poemelor lui Petre Stoica.

ORIZONT 8/1968, pp 35-37