Aurel Gurghianu (n. 11 mai 1924, Iclănzel, jud. Mureș - d. 28 sept. 1987, Cluj-Napoca) a fost un poet și traducător român, asociat cu gruparea de la revista clujeană Steaua."CARNETUL" PROFESORULUI GURGHIANU
Petre Stoica din "Amintirile unui fost corector"(1982)
Începând din 1956, anul norocosei mele acceptări în rândul steliştilor, Aurel Gurghianu a avut delicateţea să-mi trimită fiecare nouă carte a sa, împodobită cu o dedicaţie tandru-măgulitoare. Recent, pasărea albastră a poştei mi-a adus din oraşul poetului, al "bătrânului" profesor, ultimul volum purtându-i numele cu parfum de amestecuri de fructe dulci şi ierburi tămăduitoare. De asta dată, filele tipăriturii arată chenarul prozei şi nu al poeziei, şi au că titlu CARNET. Bucuria lecturii m-a făcut să uit uşor amărăciunile de moment ca şi cocleală zilei de vară cu temperaturi ridicate din gheenele Saharei. Pe măsură ce mă lăsăm furat de fraze cu unduiri de felină, fără o sigură tremurătură de de condei căzut peste apa adormirii, în faţa ochilor mei răsărea silueta poetului, înaltă, suverană, lentă, aşa cum o întâlneam pe străzile cetăţii colindate odinioară de Blaga şi Baconsky, azi cu morminte vegheate de lacrima noastră curată. Şi-l mai vedeam supraveghind discret anonimii pe care ştiu că-i îmbracă întotdeauna în haina vătuită cu blândeţea moştenită de la neamul sau de ţărani ardeleni. De fapt, Gurghianu este poetul străzii, cântată de el cu glasul bardului modern. În memorie se deschide floarea poemului antologic :
Ascult strada şi pe mine m-ascult
Când trec ameţit prin arterele ei,
Privind dincolo de aparenţe,
Dincolo de vârtejul prafului
Şi-al hârtiilor răsucite -
Pe mine m-ascult în ritmuri imperceptibile
Pe care le prinde doar sufletul.
Ascult vibraţia materiei atinse
De pasul tău, trecătorule.
Respiraţia ta rămâne în aer ca un polen -
Ştiu când eşti trist
Sau când te sufoci de emoţie -
Atâtea fire ne leagă, prietenul meu...
Când strada navighează ca o corabie vie,
Aici, printre semeni, sunt veşnic treaz.
Lumini şi umbre, într-o inexorabilă trecere.
Când mă clatină oboseală, simţurile mele
Veghează pe rând.
Dar cum se cuvine să vorbesc despre prozatorul (pardon, moralistul) Aurel Gurghianu. CARNETUL domniei-sale e un mozaic alcătuit din pietricele când sclipitoare, când de nuanţă mohorâtă - aşa se şi înfăţişează viaţa, străbătută nu numai de soare, ci şi de ploaie, furtună sau lapoviţă scârboasă. Subiectele cărţii, tabletele ei cu structuri lejere, ocolesc spectaculosul. "Bătrânul", profesorul cu diplomă de la academia păsărilor, îşi orientează busola spre fapte insignifiante ("o fac deliberat, cu intenţia de a le submina, de a le izola de momentele ei înălţătoare") conferindu-le nimb. Scrie cu egală dezinvoltură despre fiinţe fără "identitate" nimerite în spitale, în staţiuni balneo-climaterice, despre femei, tinere fâţe şi bătrâne cu figura demolată de timp. , despre portarii de instituţii sau măturătorii de noapte. Tonul e al bonomului, înţelegerea a înţeleptului noaptea teleghidat de buha Minervei, tandreţea, duioşia, ironia fină, a cugetului cehovian. Nostalgii de toamnă cu soare blond pe frunza ce "pică", tristeţi de om care a văzut şi auzit atâtea. ZÂMBETE DE AGURIDĂ se numeşte un cursiv din CARNET, dar zâmbetul înţelegător precumpăneşte acrelei ce-o lasă strugurele necopt pe limbă! Maxima intrată - fir tors din materii scumpe - în ţesătura volumului, aduce valoare înaltă, ca de altfel şi scenele absurde. Gurghianu apare ca moralist care nu arată cu degetul înmuiat în veninul cucutei, ci şopteşte cu silabe de miere.
CARNET-ului venit după TERASA, îi aşteptăm continuarea. Pentru sufletul nostru doritor de raze de lumină strecurate prin firida dimineţii, când afară plouă cu funingini apăsătoare.
1981
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu