sâmbătă, 12 septembrie 2015

PAZNIC LA HELEŞTEUL LEBEDELOR, Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)



Marius Vulpe sau Marusia, cum l-a botezat logofătul nopţilor scrumite, este un bănăţean înrădăcinat demult în Bucureşti, unde vorba lui Anton Pann "lumea în piat iese / Şi-ncoaci încolo se ţese"... A sosit din Lugojul lui Breban şi al altora miruiţi cu harul scrisului - îi cunoaştem. A venit, zic, să urce în avioane, şi încă din cele teribile, că să-şi mai adauge o pereche de aripi argintii la cele de serafim primite la naştere. Între timp, demonul care ne da târcoale ademenitoare, l-a pus să-şi dea drumul fanteziei, chinuitoarei, dulcei plăceri a scrisului în rime trecute prin parfumuri de cimbru, trandafiri, vanilie şi leuştean. A pus mâna şi pe o daltă despicând piatra, cu forţa uriaşului din basm şi cu plăcerea copilului care face castele pierdute-n cerul iluziilor. Dar noi, care îi suntem familiari de-o viaţă, poate ceva mai puţin, îl vedem zbenguind neastâmpărat sub semnul lirei. Inutil să-l cauţi în dicţionarul lui M.P., pentru că Marius nu deţine nici o funcţie administrativă. E doar un amărât de paznic la heleşteul lebedelor. Cele trei cărţi ale sale, trei temelii de înălţare în vis, stau la dreapta inimii noastre. Autor de sonete (cine, o, Doamne, se mai încumetă să-şi pună azi lavalieră, gheroc şi embleme grele de Luceafăr?) de o perfecţiune care i-au încântat pe Philippide şi Constantin Noica, trece neobservat. Marius, Marusia, nenea Vulpe (aşa îl salută ţâncii în cartier), Yul Bryner (cum îi spuneau odinioară frumoasele) trăieşte într-o solitudine tulburată din când în când de alţi solitari, fie că se cheamă Grigire Hagiu, H. Matei, Florin Pucă, Dumitru Mazilu, Igor Grinevici şi - iertaţi-mă, subsemnatul. Marii visători - plânşi de Marius cu lacrimă grea - care îl vizitau în alt timp, erau Petru Comarnescu, Lucian Grigorescu, Eugen Schleru. Fotoliul lor stă gol.
Când scriu acestea, Marius Vulpe a plecat pe un viscol ce bombardează betonul oraşului ; după o bere, după un medicament, după o rimă rară. Poate în căutarea lui Maciste, cotoiul care îi ţine de singuratate. Nu ştiu exact. Profit de absenţa lui, şi aştern rândurile prezente. Aflat lângă mine, m-ar împiedica. Într-atât de aiurit era. El crede că o laudă, un cuvânt bun şi curat nu i se cuvin. Ce vreţi, este înzestrat cu modestia şi mândria bănăţeanului. El, ticălosul, tălharul de vise, cititorul lui Thibaudet. Eu totuşi îi fac acum de petrecanie şi îl anunţ lumii ce poet minunat şi om cu suflet de pilot de încercare.

1981

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu