Nikolaus Berwanger, (n. 5 iulie 1935, Freidorf (Timișoara) — d. 1 aprilie 1989, Ludwigsburg, Germania) a fost un scriitor de limba germană, originar din România.
Fostul redactor șef al cotidianului local "Neue Banater Zeitung" a publicat numeroase volume de poezii în dialectul șvabilor bănățeni, considerându-se un continuator al scriitorului tradiționalist Adam Müller-Guttenbrunn (1852 - 1923). În 1976 a publicat o monografie dedicată lui Müller-Guttenbrunn. Cenaclul timișorean german a purtat numele acestuia până în 1989.
Deși a ocupat funcții de răspundere în aparatul Partidului Comunist Român (cunoscut și după acronimul PCR), Berwanger a sprijinit, în mod deschis, scriitorii nonconformiști care inițial au activat în cadrul Grupului de Acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat) care a existat între anii 1972 și 1975 și care a fost distrus de Securitate. Au făcut parte din această grupare autori ca: Rolf Bossert (1952 - 1986), Richard Wagner, William Totok, Gerhard Ortinau, Anton Bohn, Werner Kremm, Anton Sterbling și Johann Lippet.
În perioada 1969-1984, Berwanger a fost redactor-șef la publicația Neue Banater Zeitung (NBZ).
Scriitorul suedez Richard Swartz consemna că la o întâlnire cu Berwanger, la București, acesta i-a declarat că vede comunismul ca pe un amestec de bizantinism, fascism și naționalism.
În 1984 Berwanger a refuzat să se întoarcă în România, stabilindu-se în Germania Federală.
Cu puţini ani în urmă, o fericită împrejurare mi-a adus în cale un scriitor din Banat, locul obârşiei mele : Nikolaus Berwanger. Bărbatul, mai degrabă scund decât înalt, îndesat ca un truditor al pământului şi cu ochelari masivi pe nas, m-a cucerit numaidecât : prin inteligenţă, francheţea şi humorul sau bonom. Virtuţi pe care în copilărie le descopeream adesea, în felurite variante, la şvabii de o seamă cu mine. Dar impresiile, fie bune, fie defavorabile, făcute în jurul paharelor (când l-am cunoscut, Berwanger, prietenul de azi, era încă un fericit adept a lui Bacchus) se destramă uşor a două zi. Ceea ce nu s-a întâmplat în cazul său, nobilele-i trăsături de caracter revelandu-mi-se accentuat la fiecare întâlnire survenite între noi. Bucuria spontanei împrieteniri a sporit după ce mi-a pus în mâna cărţile sale. Fără îndemnul nimănui, ascultat doar de propria-mi inimă, m-am apucat să-l traduc pentru publicaţiile noastre literare, imitând un gest pe care îl făcuseră şi alţi confraţi, printre aceştia numărându-se întâi şi întâi Anton Palfi, dibaci mânuitor al verbului românesc.
În Timişoara zvăpăiatei mele adolescenţe, Nickolaus Berwanger conduce un cotidian, NEUR BANATER ZEITUNG, publicaţie vie, interesantă, cu multiple faţete arătând strădania ieşirii din anonimatul în care vegetează destule publicaţii ale provinciei. Ziarist înnăscut, cu o îndelungată şi rodnică experienţă, el este în căutarea adevărului ("pretutindeni şi mereu") şi trăieşte lumea cu nespusă curiozitate, mai mult o supune riguroasei examinări utilizând o tainică luptă, spre a nu-i scapă nimic din detalii, care sunt şi ele deseori spectaculoase. Rezultatul observaţiilor înregistrate răzbat puternic (putea fi oare altfel?) în textele-i lirice. Şi cu această remarcă am şi emis una din caracteristicile de bază ale cărţilor ce-i poartă semnătura.
Constatările poetului, lucide, exprimate printr-o "răceală" pe care îmi permit s-o numesc brechtiană, sunt nu o dată amare. Epoca tehnocraţiei, "timpul modern", cu imensele ei avantaje aduse omenirii, atrage după sine şi numeroase năpaste. Conştient de ele, Berwanger implică şi se implică. Într-un interesant interviu cu trăsături teoretice, declarase : "În general, în multe texte, îmi pun întrebări privind epoca tehnicii şi ştiinţei şi nu acept în totalitate ce e rezultanta lor, inclusiv tehnicizarea gândirii". Frumos acest TEHNICIZAREA GÂNDIRII... În continuare, spre exemplificare, îşi citează, rezumat, poemul EPOCĂ MODERNĂ. Îl redau în întregime :
treptat
omul se preschimbă
într-un necuprins
palat industrial
capul îi devine
o centrală telefonică
inima
o pompă telecomandată
ficatul
un combinat chimic
numai bietul suflet
stă părăsit
în faţa unei locuinţe-siloz
şi cere pomană
Mereu prezent la orice se întâmplă în viaţă, pasionat de spectacolul ei, care nu este întotdeauna prea vesel, Berwanger îşi spune răspicat părerea. Prin versuri de o nedisimulată sinceritate. Arată cu degetul sau înlătură masca, acolo unde o întâlneşte, şi o întâlneşte destul de des ("prea sunt mulţi oameni care şi-au pierdut faţa cinstită/ pe drumuri gloduroase") comunicandu-ne cele aflate îndărătul ei : prefăcătoria şi egoismul, minciuna şi oportunismul. Tare blestemate de care nimeni nu ştie când ne putem definitv debarasa. Important rămâne să le cunoaştem, spre a le putea îngrădi prin totală neacceptare. Incomod, duşman al tabu-urilor de orice fel, aşa îl socotesc pe acest îndrăgit scriitor crescut pe meleagurile Banatului, pentru care primatul adevărului, cinstei, raţiunii şi dreptului la personalitate rămân sfinte. Văd nevoia să revin asupra interviului amintit, motivându-mi aserţiunea : "Mă simt... un scriitor angajat, neînţelegând prin asta acceptarea totală a ceea ce se petrece în jurul meu, ci o continuă luare de poziţie, plecând de la o experienţă vastă şi nu întotdeuna imbucaratoare vizavi de poziţia omului în societate."
Tradus în alt limbaj, Berwanger compune o poezie a omenescului, pornind de la o însetată grijă nu numai pentru individ în parte, ci şi pentru soarta întregii noastre planete. Departe însă de a fi un patetic de tipul expresionistului umanitarist, suspinător şi visând o utopică fraternitate universală. El este înainte de toate un meditativ şi moralizator şi îndeamnă, în ciuda scepticismului care nu-l ocoleşte, la "căutarea omeniei". A unei oamenii întemeiate pe încredere şi raţiune, de unde şi izvorul versurilor de asemenea factură : "voi oameni învăţaţi mereu şi mereu gândiţi".
Pe partitura versurilor sale în zadar vom căuta flori sau podoabe menite să încânte iubitorul de poezie PURĂ. Avem de-a face cu o poezie PROZAICĂ, aşa cum fusese ea inaugurată la sfârşitul secolului, continuându-şi drumul victorios mai cu seamă în anii de după ultimul măcel mondial. Reusitele indiscutabile ale acestui gen de poezie (printre ai cărui umili partizani mă număr de îndelungată vreme) sunt şi ale poetului timişorean. Anghel Dumbrăveanu, într-o tabletă fin şi inteligent caligrafiată, îl socoteşte ANTIPOEZIE, "în sensul cunoscut al acestui concept". Constatare şi ea valabilă. Oricum, comunicarea directă, despuiată de metafore şi imagini căutate, de preţiozităţi verbale, a început să-i fie pe plac şi celui mai puţin educat esteticeste.
Poemele lui Berwanger găsesc, prin numeroase transpuneri, o largă audienţă şi în rândurile cititorilor de limba românească. Întru folosul unei frumoase şi trainice comuniuni între oamenii acestui binecuvântat pământ.
1981
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu