STRADA MIHAI EMINESCU, NUMĂRUL 122
Strada Mihai Eminescu întruchipează o lungă şi melancolică şerpuire de clădiri cu magazine modeste, ateliere meşteşugăreşti, cu cinematograf, benzinărie şi patru plăcute localuri unde îşi dau întâlnire credincioşii partizani ai nemuritorului Bachus. Grădini adânci, umbroase, şi biserica Negustorii Vechi cu statuia vajnicului oltean Tudor Vladimirescu alături, împodobesc fericit artera ce leagă între ele Calea Moşilor şi Piaţă Dorobanţi. Ea rămâne în inima Capitalei o stradă veche cu arhitectură reprezentând stiluri vreo cinzeci la număr, cu adaosul ultimului, foarte internaţional, dar mai puţin tern ca în alte perimetre urbane. I se simte parfumul trecutului după care omul tânjeşte strivit de năucitorul progres în neîncetată erupţie.
Străbat deseori această stradă şi, ajuns în dreptul casei cu numărul 122, mă opresc instinctiv. Aristonul aducerilor-aminte îşi dezlănţuie melodiile suave. "Reşedinţa" lui Perpessicius... Locul sacru e menţionat pe o tablă de marmoră ("Aici, între anii 1927-1971"...) prinsă-n zidul clădirii oarecum ciudate, cu ferestre mult ridicate de la sol, cum întâlnim frecvent în zonele populate de saşi. Clătinat de vise, sunt gata să sun la poartă de fier. Duhul calendarului îmi şopteşte la ureche că stăpânul, criticul şi istoricul literar, poetul şi omul între oameni, a plecat de un deceniu! S-a mutat în vecinătatea Luceafărului, a Unicului, continuând să-i descifreze, poate cu ajutorul acestuia, cuvântul cu miez de safir şi diamant. Cine ştie?! Trec mai departe, urmat de trena amintirilor înmuiată în culorile fluturilor...
Pe Domnul Perpessicius l-am văzut prima dată la Biblioteca Academiei, unde veneam să caut literatura pe care facultatea, degradată la rol de felcer spiritual, mi-o tăinuia. Sunt de atunci treizeci de ani. Perpessicius purta clasicile însemne ale cărturarului de stirpa uitată : lavalieră şi vestă neagră. Sub braţul greu lovit de război avea mănunchi de manuscrise. Se află în a doua lui casă, în care, cu răbdarea căutătorului de comori, stătea zilnic aplecat peste sfintele file eminescene. Ţinea să clădească, întru nemurire, un edificiu monumental: Opera Luceafărului, în douăzeci de tomuri. Dar ziditorul, în ciuda ostenelilor sale titanice, n-a avut parte să trăiască sfeştania lucrărilor încheiată. Ajuns omul STELEI la Bucureşti, paşii m-au dus destul de des în calea venerabilului scriitor. Veneam pe Strada Eminescu numărul 122 să ridic paginile solicitate pentru revistă. Se întâmpla să nu-l găsesc acasă, şi atunci fiul domniei-sale, profesorul Dumitru Panaitescu, îmi înmâna un plic reutilizat pe care îmi vedeam numele. Manuscrisul cu fraze întotdeauna cumpănite, elegante şi inteligente, era o pictură în care formele le alcătuiau literele-flori, arabescuri şi dantelării. Altădată, după ce sunam, din fereastră înaltă se ivea capul magului arătând frunte înaltă şi ochelari cu lentile înspăimântător de groase. Ajunse la orbire, ca Papini, Borges, Marcel Jouhandeau. Îi auzeam cuvintele introductive: "Ai venit...stai o clipă". Deşi pururea grăbit, găsea timp să întreţină o scurtă conversaţie legată de obiectul colaborării. Uneori mă abăteam la Muzeul Literaturii, cu sediul încă pe Şoseaua Kiseleff, în fostul palat al Uniunii Scriitorilor. Îl găseam lângă Horia Oprescu, printre manuscrise rare, fotografii şi obiecte aparţinând cândva părinţilor noştri întru scris. Greu să uit vreodată amenitatea, delicateţea lui sufletească.
Reîntâlnirile mele cu Perpessicius ("Cel deprins cu durerea"), au loc acum prin intermediul operelor pe care ni le-a lăsat: versuri şi splendide glosări pe marginea a mii de cărţi. Îi citesc "menţiunile" având sentimentul că străbat o jumătate de secol de literatură românească, mereu însoţit de înţelegere, dragoste şi generozitate. Şi mereu cu întrebarea în suflet: Oare câţi dintre criticii lumii au fost atât de departe de abuzul interpretării, de acreală şi plictis? Spiritul lui Perpessicius se cere, mai mult că oricând chemat în actualitate!
Pentru perpetuarea mamoriei marelui nostru cărturar, casa lui de pe strada Mihai Eminescu, numărul 122, trebuie păstrată aşa cum este azi. Să nădăjduim că ea nu va fi niciodată zguduită de buldozerul nivelator!
1981
Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (n. 21 octombrie 1891, Brăila, d. 29 martie 1971, București) a fost un istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet român, cercetător și editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu