Ani în şir, pe vreamea tinereţii mele zărghite, întâlneam prin bodegile nimănui, dar mai cu seamă pe străzile desfundate ale "cartierelor democrate", un bărbat alcătuit din umbre şi cu o barbă de mirişte albă. O fiinţă coborâtă parcă din gravurile expresioniştilor înfrăţiţi cu umilii întregului univers. Era cumva "arătarea" bâţâită de vânturi şi de ploi, George Bacovia? Salutului meu timid îi răspundea ecoul frunzelor căzând aiurea sau pe "tabla tuburilor". După desprinderea siluetelor noastre, lunecăm în somnul hipnotic al versurilor bacoviene. Mă trezeam târziu, întotdeauna cutremurat de spaime existenţiale. Ultima dată când l-am zărit(de dată asta cu certitudine) pe purtătorul blazonului gravat cu "soarele negru al melancoliei", era întins pe catafalc, în holul Casei Scriitorilor, devenit pentru două zile anticamera la încăperile cumplitului Thanatos. Anno Domini 1957. Zi de mai cu orgie vegetală, fără fără adieri de rimă la poemele celui mai nefericit poet român din secolul nostru izvabitor de perpetue nefericiri. Un bătrân călugăr ortodox, în toate cucernic, încărcat de flori albe, se aplecase deasupra raclei acoperind cu aripile-i negre trupul poetului mereu mărunţit prin chinurile vieţii. Alb şi negru...Buzele mele murmurau versuri desperecheate: "Copacii albi, copacii negri", "Decor de doliu funerar...", "Cu pene albe, pene negre..". Lipsea violetul, culoarea doliului regal, la cel care cel îmbrăţişând în silă funcţiile de impiegat clasa a III-a, de contabil, profesor suplinitor şi bibliotecar la Ministerul muncii, ar fi avut dreptul înaintea oricărui cap încoronat din lume. Pentru că marele exilat între meterezele Poeziei a dat acestei culori un reflex cromatic, o substanţă, un simbol, un simbol nemaicunoscute până la ivirea lui pe lume.
Iată neînsemnatele amintiri legate de Bacovia, cel presupus de mine şi cel real, vai, neînsufleţit însă. Altele se iscă din anotimpurile liceului, vesele şi zbanghii, pe când mi-au ajuns în casă stihiile damnatului, strânse de Adrian Maniu într-o carte certată la apariţie. O întâmplare divină, mulţumită căreia m-am rupt de plicticoasele manuale şcolare, abandonandu-mă deambularilor solitare de-a lungul canalului Bega, pe străzi pustii şi "pe margini de linii ferate". Mă fură ameţitor o muzică, un cromatism, o monotonie, o durere de care nu puteam(şi nici că voiam) să scap. Din acel moment "prin săli, că nimeni să-l vadă,/ Un elev singuratic pălea." Împlinisem patrusprezece ani şi trăiam o experienţă extraordinară. fie deci binecuvântată clipa întâlnirii cu primele pagini de literatură existenţialistă din viaţa mea.
Scrisul altor genii apăsate de zei, Kafka şi Trakl, mi-a inradacinat convingerea că autorul Plumb-ului se înscrie într-o familie spirituală ce şi-a găsit autentica interpretare de-abia în anii de după ultimul măcel mondial. Timp îndelungat critica literară înşuruba în capul cititorului ideea că Bacovia ar fi pasager căzut din faetonul simboliştilor francezi ajunşi, în sfârşit, şi pe malurile Dâmboviţei. Mai crede oare cineva într-o asemenea glumă provincială? Dincolo de umbrele târgului ftizic, de nevrozele, de agoniile surde, de ploile şi toamnele mucede, cel născut cu harul cititului descoperă ape adânci purtând imaginea întunecată a unui ev în care omul îşi caută disperat identitatea pierdută. Prin această virtute, şi nu numai prin ea, fostul impiegat clasa a III-a, a contribuit ca puţini alţii la aşezarea literaturii româneşti pe o treaptă de unde poate fi admirată.
1981
DOMNIA-SA BACOVIA
Petre Stoica
Se va întreba mereu domnilor cine este el
nu l-am văzut niciodată la banchete
nu l-am văzut la distribuirea laurilor
nu l-am văzut cu medalii de aur la piept
l-am văzut trăgând la ţintă cu o armă veche
l-am văzut la aniversarea tramvaiului cu cai
l-am văzut acolo jos printre cei de jos
se va întreba mereu domnilor cine este el
se va întreba dar nimeni nu va răspunde nimeni
şi va ninge mereu pe un trist patinoar...1971
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu