Într-o vreme a boemei sale fie voluntară, fie impusă de împrejurări neprielnice, Nichita şi-a avut adăpostul pe numeroase străzi bucureştene. Prietenii, puţini la început, cu toţii nababi ai sărăciei, îi găzduiau frăţeşte. Proaspătul absolvent al Facultăţii de filologie nu aducea cu sine nimbul gloriei (nici n-apucase să încredinţeze ceva tiparului) ci atributele unei minunate personalităţi umane: imaginaţie incandescentă, imensă generozitate, bună-cuviinţă, umor, inefabilul gesturilor, apetenţa farsei nesupărătoare. Aducea şi o neţărmurită dragoste pentru poezie, într-un moment cînd poezia era hingherită. Dintre străzile pe care pietonii îi puteau întîlni frecvent silueta de svelteţă regală şi chipul serafic, amintesc cinci: Gutenberg, Pictor Stahl, Bulevardul Republicii, Intrarea Spătarului, Nerva Traian. Aici trăiau în anonimat subsemnatul, Grigore Hagiu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu şi Nicolae Breban. În alt timp şi-n alte circumstanţe, diferite, noi străzi ale Capitalei l-au adoptat sărutîndu-i umbra romantică – perimetrele în care găsea găzduire la Aurel Covaci, Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei şi Ion Drăgănoiu. Fiecare, în parte, îi oferea căldura prieteniei sfiite, ferindu-l totodată de belelele în care dragul de Nichituşa, teribil de nepractic, se vîra el însuşi. Autorul „NECUVINTELOR” a locuit şi-n multe ale case primitoare. Unele au fost cuibul său de înger, citadela sa de aur – menţionarea lor îi revine biografului de mîine.
Pe Gutenberg 16 A, într-o mansardă să n-o doreşti nici duşmanului, Nichita şi-a petrecut veacul lîngă mine 2 ani, iar în idilica Băneasă, următoarea mea „reşedinţă”, încă 2. Sînt locuri umile, unde cavalerul suavelor nepăsări zămislise o parte a poemelor alcătuind volumele SENSUL IUBIRII şi O VIZIUNE A SENTIMENTELOR, primele trepte ce anunţau triumful, strălucitorul său triumf poetic. Gîndurile, obsesiile mele stăruie asupra chiţimiei din Gutenberg, străduţă somnoroasă, plasată la un pas de Teatrul „Municipal”. Ajungeai la ea căţărîndu-te „printr-un burlan de piatră”, cum scrisese Fănuş Neagu, rătăcit cîndva în acel Iad. Hrana noastră cea de toate zilele şi nopţile era ceaiul negru şi amar, tutunul faliţilor. Uneori, duminicile dimineaţa, Nichita pleca la Ploieşti revenind seara cu sufertaşul plin. Aducea de regulă găluşte, după care eu, nicidecum el, mă prăpădeam. Dar pentru noi, hrana adevărată se chema poezia, niciodată îndestulătoare. Un poem de-al său, publicat în „Steaua”, evoca ambianţa şi starea de spirit ce guvernau o existenţă precară, susţinută însă de măreţ idealism: „Pe strada Gutenberg într-o mansardă / demult, beţiile cu ceaiuri negre / făceau aldinele să sară pe zidurile răzuite, negre / Mari hărţi de fum purtînd cocardă / o lună strălucind din circuri negre / pluteau pe cerul din mansardă / pe zidurile afumate negre / Noi doi visam o mare artă / cu versuri albe, versuri negre / o inimă dinamitardă / bătea-n ciolanele noi, negre / şi lungi şi-n creştere bastardă / hrănite doar cu ceaiuri negre / pe strada Gutenberg într-o mansardă / pe strada Gutenberg într-o mansardă / pe strada Gutenberg într-o mansardă…“.
Iată-mă înfăţişînd o fărîmă de amintire, cît bătaia de aripă a fluturelui, o simplă „respirare”. Mi-e greu, mi-e imposibil să invoc fiinţa lui Nichituşa la timpul trecut. Bălaiul, adolescentul dintotdeauna stă în faţa mea vorbind, şi cîntînd, şi vorbind, deşi în decembrie 1983 măreţia frigului l-a mutat definitiv pe strada aştrilor, în vecinătatea marilor. Şi, apoi, formulez fireasca întrebare: Ce se cuvine să spui întîi şi întîi despre o viaţă ca a sa, croită pe tiparele neobişnuitului? Rînduri închinate poetului Nichita Stănescu aşterne uşor doar persoana care l-a cunoscut superficial. Fiecare zi în preajma acestui fantastic vrăjitor al verbului românesc constituie un roman. Şi ce roman? Aproape 3 decenii desfăşurate sub constelaţia prieteniei (din care scad 3 luni, aparţinînd animozităţii) copleşesc. Ne-am îmbrăţişat prima dată în anul 1955, cînd mi-a cumpărat toate cărţile (se înţelege, pe datorie) pe care le expusesem spre vînzare în holul Universităţii. Curînd, ne-am înhămat la căruţa mizeriei, o rablă pe roţi, cu hulube frînte în hîrtoapele cotidianului. Dar noi eram tineri şi puternici, ştiam zborul înălţimilor izbăvitoare. Am împărţit asemenea unor soldaţi hîrşiţi coaja de pîine şi ţigara, ne-am cocoloşit în prezenţa soţiilor drastice, am pus la cale şotii duioase, am închinat pahare, ne-am citit şi răscitit, reciproc, poemele. Sunînd ceasuri faste, am străbătut meleaguri străine, singuri sau la braţ cu fraţii Anghel Dumbrăveanu şi Adam Puslovici, cu naş Titi, admirabila noastră călăuză sufletească. Oare pe cîte străzi ale ţării şi lumii n-au răsunat paşii, cuvintele, rîsul hohotitor? Traiectorii, itinerarii fascinante, imprimate puternic în letopiseţul aducerilor aminte. Descătuşat de emoţiile prea vii, numai şi numai atunci voi încerca să adaug şi eu o pată de culoare, măcar una singură, portretului nichitian, care se cere împlinit pe măsura fiinţei sale nepieritoare.
ELEGIE DE IARNĂ
Petre Stoica
Cât de liniştit a intrat adolescentul Nichita în pădurea ninsă
pururea să locuiască-n mireasma densă a anilor
şi-a lăsat pe scaun pelerina cu însemnele vulturului puternic
acum îşi scutură de pe umeri povara negurei zăpada moale
îşi verifică necuvintele închise în cărţi cu foi
din mătase selenară cu nemaipomenite scoarţe de mesteacăn
chei de gheaţă trosnesc în inima noastră aerul sufocă
parcă bem apă adunată din urnele lupilor milenari
umbland în căutarea sa îmbătrânim peste noapte
el înaintează luminos prin zăpadă taie lemne-n pădure
tandru suav copilandru fluierând alcătuieşte pat cald
păsărilor mereu căutând hrană boabelor de aur ale poemelor
ce-i poartă numele construit din catifea şi duh de iasomie
spititul său îşi continuă lucrarea în toate anotimpurile
noi rămânem cu lacrimile cu însemnele adolescentului
frumos în veacuri şi dincolo
13 decembrie 1983
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu