PROFESORUL ŞI "BUCURIA COMUNICĂRII" - Tudor Vianu, Petre Stoica-"Amintirile unui fost corector"(1982)

"Diferitele convorbiri avute cu oamenii pe care i-am descris mai sus n-au rămas fără însemnătate pentru mine, fiecare înfluenţându-mă în felul său" (Goethe : Poezie şi adevăr)
"Faptele vechi învaţă, când amintirea le chiamă"...(Adrian Maniu)

                       PROFESORUL SI "BUCURIA COMUNICARII"
...

În anul voioasei mele intrări pe poarta Universităţii "C.I.Parhon" din Bucureşti, studenţii obişnuiau să poarte la rever însemnele facultăţii pe care o urmau. Unde, dacă nu în mediul studenţesc, se ţinea mai abitir la tradiţie? Cei veniţi la Filologie preluaseră insigna fostei Facultăţi de Litere şi Filosofie: un oval emailat, alb, în mijloc cu o făclie invalvorata-simbol al inteligenţei, al luminării prin şi pentru idee. Curând a fost abandonată. Era doar o reminiscenţă a trecutului ce trebuia dată uitării, şi încă repede. Oricum, simbolul primea acum sensuri peiorative.Flacăra culturii adia sub duhul vântului neprielnic, vestind avataruri pe care unii le vor trăi cu nonşalanţă inconştienţă. Dar câţi tineri năzuind spre înaltele platforme ale spiritului nu sufereau, fără a-şi putea întru totul tăinui crisparea interioară! Unele catedre, cu structurile deşirate, emanau mai degrabă fum de lumânare din spermanţetă şi cârpă arsă, decât flacăra luminoasă.Setea de cultură găsea anevoie izvoarele s-o adape.
Eminescu(decretat "exponent în poezia românească al burghezo-moşierimii") şi cei doi, trei clasici predaţi la cursuri fuseseră aruncaţi în barca mlaştinilor, iar despre Arghezi-când nişte "ingineri de suflete" veneau să ne vorbească în aula Universităţii- se afirmă în viguros limbaj "academic", că este o amărâtă de "căcărează". Locul marilor scriitori autohtoni, dislocaţi de pe piedestale, îl luau autorii unor scrieri cărora li se acordau dimensiuni inexistente. În amfiteatrul "Odobescu" şi în sălile de seminarii răsunau cuvinte evocând patetic-înduioşător numele modestului nostru Hans Sachs, academicianul post-mortem D.Th.Neculuţă sau al mediocrului Ion Păun-Pincio. Capacitatea intelectuală se verifică prin cunoştinţe referitoare la biletele cu versuri pe care fostul traducător al reginei Carmen Sylva, A.Toma, le ascundea în găvanele pivniţelor, pentru a nu cădea în mâinile năprasnicei poliţii burgheze. La o serie de obiecte, tezele de admitere, precum şi lucrările sortite să verifice saltul calitativ pe parcursul anului de studiu, propuneau îndeobşte subiecte pe placul demagogului comod: lupta pentru pace oglindită în literatura nouă, demascarea decadentismului, vigilenţa împotriva cosmopolitismului imperialist s.a.m.d. La ospăţul ignoranţei, garnitura teoretică se prepară din articolul-directiva 'despre revistele Zvezda şi Leningrad" şi din broşura Marxismul şi problemele lingvisticii. O tavă pe care puteai servi orice: Istoria R.P.R de Mihail Rolller, catehismul grosolanelor răstălmăciri din acea perioadă.
În naivitatea mea nedezminţită, credeam că în fruntea Facultăţii de Filologie(la care mă înscrisesem în 1950, absolvind examene formale, locurile depăşeau numărul candidaţilor) îl voi găsi fie pe George Călinescu, fie pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan sau Al. Rosetti. Dar în fotoliul în care s-ar fi cuvenit să stea unul dintre aceşti eminenţi profesori, trona rufinul Gheorghe Orzea, belfer dintr-o măruntă aşezare sud-dunăreanu, improvizat ad-hoc în conferenţiar universitar. Ceea ce fusese Vianu două decenii şi, oficial, nici măcar o zi E. Lovinescu! Sub oblăduirea acestui decan(de ce l-oi fi poreclit Akakie Akakievici, nedreptatindu-l pe sărmanul erou gogolian, mi-e greu să-mi explic). Facultatea de Filologie a cunoscut o criză fără precedent în istoria Universităţii bucureştene. Rămâne o pagină de cronică întunecată, cu aspecte indescifrabile pentru generaţiile de azi. Spre satisfacia tuturora, Orzea,cu figura de emasculat şi cu insinuări de reptilă, în anul 1953 a fost dat afară din posturile deţinute, pe drept învinuit de abuzuri grosolane, incompetenţă şi alte culpe inadmisibile în grădina lui Akademicos.În acele zile desfăşurate sub semnul deriziunii intelectuale, studenţii din anii superiori şi-l aminteau nostalgic pe George Călinescu, înlocuit de la şefia catedrei prin I. Vitner. Bântuia şi un bogat folclor avându-l subiect pe focosul bărbat, ale cărui prelegeri cu momente genial regizate, făcea neîncăpător amfiteatrul. Despre Tudor Vianu se discuta însă la timpul prezent, întrucât fusese menţinut în învăţământul universitar. Şi el se bucura de nemărginită simpatie în rândul studenţilor. Uşor de închipuit cu câtă nerăbdare am aşteptat lecţia inaugurală, întâlnirea cu autorul Esteticii, intelectualul strălucit care avea să ofere tineretului studios bornele de orientare în vastul continent al literaturii universale. El nu-şi adapta cursul la imperativele momentului, ci la cele ale viitorului apropiat, când deschiderile spre cultură, vor primi treptat drepturi inalienabile în cetate.
Prelegerile lui Vianu cunoşteau o deosebită popularitate. Ieşind de la seminarii, colegii anului meu alergau spre amfiteatrul "Haşdeu", dornici să-şi asigure un loc cât mai bun. La audieri participau şi persoane din afara facultăţii care, sosind din vreme, se aşezau pe băncile din faţă. Printre aceştia puteai recunoaşte discipoli de-ai profesorului, făcuţi pe vremea când preda estetică şi filosofia culturii. Spre deosebire de majoritatea cursurilor, unde prezenţa obligatorie ţi-o concretizai prin bileţelul cu semnătură azvârlit în pălăria vreunui asistent, aici asemenea practici şcolăreşti erau complet ignorate.
Geloase pe popularitatea maestrului(invidia mediocrum pessima), anumite cadre didactice apăreau cu braţele ridicate pentru a stăvili afluenţă tinerilor asaltând sala în care distinsul cărturar urma să se adreseze sufletului şi inimii. Această neagră invidie a autorilor de cursuri nedepăşind nivelul gimnazial(ca bunăoară cel dedicat lui Vasile Alecsandri) devenise în 1951 motorul unui proces de care aflasem întâmplător. Acuzatori în aeropagul minciunii s-ar fi vrut să fie înşişi colaboratorii lui Vianu. Calculul dăduse greş, întrucât ei adoptaseră onesta atitudine a tăcerii. Dar s-a găsit cineva care să-i reproşeze faptul "îngrozitor" că într-un articol publicat demult avusese nechibzuinţa de-a transcrie alături de Max Weber numele lui Marx. Crimă? Aş zice mai degrabă curaj: textul cu pricina văzuse lumina tiparului în anii incomozi ai cenzurii. Ei şi?! Conspiraţia trebuia încununată cu succes: Vianu fu concediat! Din fericire, umilinţa, durerea sa a durat numai trei zile. Datorită intervenţiei lui Mihai Ralea, şi-a regăsit catedra ce-i era menită. Pierduse însă cu prilejul înscenării doi asistenţi, tocmai dintre cei de vază: pe Ion Frunzetti şi Edgar Papu, care vor fi iarăşi printre studenţi după o absenţa destul de îndelungată.
Pe Tudor Vianu, dascălul fără asemuire, mi-l închipui întotdeauna la locul de unde, asemenea preotului din amvon, ne împărtăşea învăţătură. Intra în amfiteatru, domol, urmat de colaboratorii săi constituiţi într-un mic stat-major: Papu şi Frunzetti, Vera Călin, George Dumitrescu şi N. Mihăescu. Îmbrăcat în costum foarte sobru, de culoare închisă, păşea alene spre catedra la care se aşeza fără precipitări. Între timp, asistenţii îşi luau în primire scaunele orânduite lângă perete, dinspre uşa dând în holul cancelariei. Stenograful îşi avea masa în apropierea ferestrei, la dreapta catedrei. Uvertura prelegerii se desfăşura firesc, dincolo de orice agitaţie furtunoasă. Invariabil, în fiecare vineri la ora şase, trăiam o modestă solemnitate, un ceremonial urmărit în linişte religioasă. Amatorii de gesturi studiate, de ritualuri organizate de dragul epatării ar fi rămas dezamăgiţi. Profesorul evita cu bună ştiinţă spectacolul de tip călinescian, metoda de a cuceri "ca un curtezan sau un bufon". Ştia că noi, cei de pe bănci, "ne-am adunat nu numai pentru a asculta un profesor, dar şi pentru a primi exemplul unui om".Cuvintele în ghilimele îi aparţin, le-am împrumutat din "Fragmente autobiografice (II)", unde găsim ghidul său moral "printre tinerii adunaţi în jurul catedrei"
În liniştea prelungită, auzeam foşnetul hârtiilor pe care magistrul le potrivea în aşa fel, încât să le aibă permanent la îndemână. Şi se mai auzea stins, depărtat, murmurul dinspre atunci îngusta stradă Edgar Quinet. Apoi îşi ridica privirile bonome spre auditoriu. Căuta privirile celor care îl căutau, convins că aceştia îl vor urmări cu însufleţire pe întregul parcurs al lecţiilor. Începea mai mult familiar, decât grav: "Domnilor studenţi şi domnişoarelor"..."Bucuria comunicării", care pentru marele umanist constituia "esenţa profesurii", cum o mărturisea în mişcătoarele rânduri ale unor pagini apărute postum(Sunt un student bătrân), se revarsă asupra noastră în chip de benedectiune. Cuvintele se depănau egal, cumpănit, fără nuanţări frapante, aproape monoton. Timbrul vocii sale părea aspru, tonic, dar şi puţin molatec. S-a afirmat în repetate rânduri că Profesorul nu era un orator şi că nu înrobea asistenţa prin artificii sau tumbe verbale. Forţa-i catalizatoare se afla în regală măreţie a înţelepciunii exprimată prin claritate de cristal. Îi repugna faconda. Limpezimea scrisului sau apoftegmatic putea fi uşor resimţită şi la prelegeri. Metaforelor le preferă aforismele, că unul cu "înclinare către generalizare filosofică"(Fragmente autobiografice, ÎI), Imensă energie intelectuală, însoţită de o experienţă didactică dobândită de-a lungul deceniilor, şi-o exprimă prin fraze rânduite gospodăreşte, într-o manieră a simplităţii superlative. Era expresia temperamentului goethean, echilibrat, reflexiv şi aparent senin. În privinţa sobrietăţii, întruchipa trăsăturile dascălului de şcoală germană, consolidată pe cultura helenica. Emblemă lui purta numele armoniei pe care o caută în înfăptuirea vieţii şi ale artei. ne-o spune el însuşi în compunerea "Poezie şi adevăr"., din care extrag două catrene: "Strâng faptele cu grijă şi cu sârg/ Şi nu-mi ajung o sută şi o mie; /Dar după ce le-aleg şi dau în pârg/ Vreua să obţin cu ele armonie //...Orice ai face, cât te-ai stăpâni/ preţ n-are fapta ta trudită/ Decât dacă ridici din temelii/ Lucru rotund, o fapta cumpănită".
Exprimarea magistrului putea fi caldă sau tandru-melancolică. Dar şi atinsă de aripa scepticismului voalat. Privindu-l atent, uneori îl surprindeai derutat, chinuit parcă de îndoielile născute din întrebarea dacă era înţeles. Semnul "derutei" se citea în gestul capului pe care şi-l ridica prin imperceptibilă înclinare spre umăr. Mirarea i-o trădau ochii larg deschişi, în atitudinea aceleaşi înclinări a frumosului sau cap de medalie renascentistă. Se întâmplă să fie convins de desartaciunea spuselor sale: în clipele când în sală anumiţi colegi("zeloşii", "tocilarii") în graba de a pune totul pe hârtie, pierdeau şirul ideilor şi-l întrerupeau aruncând din gatleje panicate enervantul "Cum?...Cum?". Deznădejdea trebuie să-i fi fost şi mai cumplită când se vedea nevoit să repete nume dificile pentru urechile rebele. Ca să evite măruntele "incidente" de asemenea natură, din când în când aşternea cu cretă pe tablă numele cu accentuată diferenţă între transcrierea şi pronunţarea lor fonetică. Îl văd scriind: "Geoffrey Chauser", La Rochefoucauld". Profesorul Vianu, bun şi îngăduitor în toate împrejurările, adevărat Solon, nu se enerva şi nu jignea. Vexarea cuiva, iată un sentiment ce-i era străin.
 Aş minţi afirmând că am fost un student model. Dimpotrivă. Diplomele pentru ''praemia virtutis et diligetiae" le doream din toată inima altora. Eram convins că lipsa zelului faţă de programa analitică riguros impusă poate fi doar în folosul instruirii mele autentice. De dragul studiului liber ales, ocoleam cursurile ce adunau secţiile anului la un loc, cu excepţia zilelor când ţineam să întâlnesc vreo colegă... Dar cursul de istorie universală îl frecventam regulat şi cu o punctualitate de ceasornic. Catedra lui Vianu constituia o enclavă a spiritului. În contextul epocii, un loc singular, unde cel interesat de cultură, găsea izvoarele ei vii, nepoluate de sociologismul vulgar. Acolo te aflai departe de ideile drapate în funingini şi de cadrilul vorbelor goale. Maestrul mereu însufleţit de "bucuria comunicării", ne dăruia pretioase cunoştinţe despre marile literaturi ale lumii. Astfel, trăiam certitudinea că puntea noastră cu europenismul rămăsese intactă. Rigorile umanismului, în sensul nealterat al cuvântului, se aflau la ele acasă. Concesiile de limbaj şi de conţinut erau excluse din capul locului! Lecturile vechi - îi am în vedere pe cei veniţi la facultate cu instruire temeinică - se reîmprospătau şi se ordonau pe portative teoretice într-o clară conexiune. Imboldul spre alte lecturi, menite să contribuie la adâncirea învăţăturii o primeai chiar cu lecţia inaugurală, o dată cu definirea conceptului de literatură universală. Vianu dezvolta conceptul pornind de la Herder, ca apoi să tâlcuiască semnificaţia celebrului pasaj din "convorbirile" lui Goethe cu emulul său Eckermann : "Mă conving din ce în ce mai mult[...] că poezia e un bun al întregii omeniri şi că ea se manifestă pretutindeni şi în toate timpurile"..., ,,...acum e epoca literaturilor universale şi fiecare dintre noi trebuie să contribuie ca această epoca să se instaureze cât mai curând".
Cursul se deschidea cu prezentarea literaturii evului mediu (din 1953, extins, începea cu literaturile antichităţii) şi ajungea până în miezul secolului XX. Asupra ultimului capitol Vianu stăruia în fugă, invocând câteva valori (printre ele, Thomas Mann) trecute de specialiştii vremii în batalionul realismului critic. Pe clasicii modrnitatii (Kafka, Joyce, Musil), pe corifeii mişcării expresioniste şi suprarealiste, urma să-i descoperim noi înşine. A vorbi despre ei pozitiv, sau măcar într-un limbaj civil, pentru magistru ar fi însemnat asumarea unui risc cu consecinţe imprevizibile. Întotdeauna acelaşi în tehnica expunerii, cu efuziunile înăbuşite, la unele prelegeri îşi trăda, totuşi greu, pasiunile, inflacarandu-se tinereşte. Memorabile rămân pentru mine prelegerile consacrate renaşterii şi romantismului, ca şi cele care aveau drept subiect titanii : Petrarca(ilustrat cu sonete traduse de Frunzetti), Rabelais, Erasmus, Calderon (cu digresiuni pe tema ideii "vieţii ca o iluzie"), Shakespeare, Pascal, Herder, Schiller (subliniind importanţa eseului Uber naive und sentimentalische Dichtung) şi Goethe. Ampla lecţie dedicată geniului de la Weimar, simbolic încheiată cu poemul dramatic FAUST, reapare în faţa ochilor mei în succesiuni de imagini coerente, proaspete. profesorul, goethanul, vorbea cu patos în crescendo, înaripat în extaz, ca la sfarsit, făcând parcă abstracţie de auditoriu, să se ridice în picioare, cu braţele desfăcute ca un actor de tragedie antică. Ochii-i mari, negri, reflectau scântei. "Îmbătată", electrizată, sala plină până la refuz, îl omagia prin necontenite aplauze. Furtuna se potolea. Sobru, elegant, domol în mişcări, maestrul părăsea amfiteatrul... Arderea lui fusese completă.
Întrucât acum vorbeşte emoţionat studentul, romanticul anilor topiţi în flăcări aidoma soldatului de plumb din cunoscutul basm al lui Andersen, simt nevoia să amintesc şi alte momente excepţionale ivite la disciplina numită literatură universală. Autorii lor se identifica cu doi eminenţi colaboratori şi prieteni ai profesorului: Edgar Papu şi Ion Frunzetti, în egală măsură cărturari de ţinută europeană. Ei completau uneori cursul, nuantandu-l. Primul cu înfăţişarea-i de schimnic şi cu ochi în permanenţă mobilitate, graseind şi frământându-şi degetele, ne-a călăuzit cu inegalabila fineţe prin teribilele teritorii ale DIVINEI COMEDII. Puteam să-mi imaginez că peste ani, eu în calitae de redactor al revistei "Secolul XX", dumnealui în ipostază de autor solicitat asiduu şi cu dragoste, vom întreţine lungi colocvii pe marginea literaturii germane? Ion Frunzetti, căruia îi nutream o aleasă stimă încă din adolescenţă (poate şi pentrul motivul că absolvise, asemenea mie, renumitul liceu "Constantin Diaconovici Loga"), cu inteligenţa-i tăioasă ca lama sabiei de Damasc, a cucerit inimile studenţilor prin interpretarea ISCUSITULUI HIDALGO DON QUIJOTE DE LA MANCHA. Lui îi datorăm admirabila traducere(partea întâia) a capodoperei lui Cervantes, capodopera din păcate ignorată de meşterii în problema reeditărilor. Ne revedem periodic pe străzile Capitalei, fiecare chemat de treburi urgentissime. Schimbăm cuvinte grăbite, amintirile avându-şi partea leului. Domnul Frunzetti, care poartă cu dezinvoltură blazonul eruditului, a rămas efervescent şi tânăr, cu figura identică portretului împodobind plachetă cu poeme MAREE, premiată în 1945 la concursul de poezie "Forum". Aş putea fi întrebat: prin ce s-au remarcat ceilalţi membri ai catedrei? Sunt puţine de spus. Amintesc doar faptul că blajinul George Dumitrescu(moştenit de la echipa lui Mihail Dragomirescu), poetul cu faţă stacojie, a contribuit la lecţii printr-un mănunchi de bune tălmăciri din lirica trubadurescă.
Cursul, inaugurat în 1948 (după ce profesorul a revenit de la Belgrad, unde ne reprezentase ţara în calitate de ambasador), era supus unei permanente organizări şi completări. Elaborarea lui implică o enormă cantitate de muncă intelectuală. În LITERATURĂ UNIVERSALĂ ŞI NAŢIONALĂ întâlnim referiri la greutăţile întâmpinate în truda la care se înhămase trecând de la o disciplină (estetică) la una, în multe privinţe, inedită: "Nu mi-am ascuns de loc dificultăţile care proveneau din faptul că având să acopere un domeniu atât de întins, temeinica informaţiei putea lipsi în foarte multe din punctele lui. Cine posedă, într-adevăr, suficiente cunoştinţe, chiar dacă se restrânge numai în cadrul literaturilor europene, pentru a expune şi literaturilor europene, pentru a expune şi literaturile antice şi pe cele moderne, pe cea franceză şi pe cea italiană, a englezilor, a germanilor şi a spaniolilor, a ruşilor, a popoarelor din nordul, din centrul, din estul şi din sud-estul Europei? O informaţie atât de întinsă depăşeşte de fapt puterile unui singur om. Fiecare din literaturile amintite are o evoluţie seculară şi prezintă celui care îşi propune să le studieze o masă atât de uriaşă de fapte, încât nimeni n-ar putea s-o domine în întregime". Dificultăţile au fost depăşite prin "ani de muncă intensă, cu nopţi de studiu până în zori"...(IDEI TRĂITE). Osârdia lui, întreţinută de "bucuria comunicării" a dat rezultate fructuoase. I-au venit în sprijinul succesului imensa lui cultură, inteligenţă şi capacitatea de a alcătui largi sinteze. Sunt virtuţi pe care la puţini dascăli în lume le găseşti înmănuncheate atât de armonios. S-ar putea că o vreme diferite părţi ale lucrării sale să fi avut lacune. Mulţumită retuşurilor succesive, cursul s-a îmbogăţit primind înfăţişare originală, preponderent comparatistă, ce urmarea "curentele literaturii universale în secţiuni orizontale adică în felul în care ele trec prin literaturile mai multor naţiuni, vădind neîncetatele împrumuturi pe care acestea şi le-au făcut de-a lungul veacurilor." (IDEI TRĂITE). Germenii comparatisticii existau şi în primele variante ale cursului, mai cu seama la expunerile consacrate lui Calderon, Shakespeare şi Goethe. În cazul celui din urmă, fascinantele traiectorii ale temei faustice erau urmărite atent, dar nu şi până la foarte depărtatele surse ce indică pactul cu diavolul. Mai târziu, Vianu va insista şi asupra acestor surse cu rădăcini în scrierile VECHIULUI TESTAMENT. Neîndurător, timpul mi-a sustras destule amănunte legate de structura intimă a acestui curs nelitografiat. Nu am uitat însă nici esenţa lui şi nici aura care i-a dat strălucirea.

(va urma)

 Pregătirea pentru examenul de literatură universală se desfăşura deseori în condiţii neprielnice. Materia putea fi asimilată numai pe calea lecturilor consistente, nicidecum prin repetarea papagalicească a prelegerilor. Pe deasupra, calitatea cursului predat, nu rima cu teoriile vulgarizatoare pe care "isteţii" le insserau cu succes în răspunsurile date la diverse obiecte. Se impunea măcar cunoaşterea capodoperelor şi a scrierilor importante ce creaseră epoci de cultură. Timpul destinat lecturii era serios amputate de puzderia cursurilor şi seminariilor inutile, pe care puţini aveau curajul să le ignore. Lipsa traducerilor bune proaste, constituia o altă piedică în dificilul proces al asimilării. Situaţia devenea şi mai gravă în cazul celor ajunşi întâmplător la Facultatea de Filologie: necunoscând nici măcar elementare noţiuni de literatură, la lucrările de seminar bâjbâiau fără busolă şi hartă. La limba şi literatură română, şi cu totul special la secţiile de limbi străine (mai puţin sau deloc la slavistică) existau însă destui tineri cu vocaţia lecturii şi cu un autentic bagaj de cunoştinţe. Gândirea şi sensibilitatea le era ultragiată de inepţiile pe care se vedeau nevoiţi să le asculte la cursurile clădite pe temelii de mucava. Prin idealismul lor născut pe băncile liceului, izbuteau să înlăture multe din barierele ivite pe drum. Cartea o găseau în rafturile anticariatelor, în baraca domnului "Moşoiu", la talciocul invadat duminicile cu mii de tipărituri preţioase, oferite pe sume derizorii. Pentru ei reîntâlnirea în sesiunea de vară cu profesorul Vianu era prilej de sărbătoare. Dealtfel, din rândurile acestor tineri cu evlavie pentru valorile spiritului, timpul a selecţionat o seama de cadre universitare, editori, traducători, eseisiti şi istorici literari apreciaţi atât în ţară, cât şi peste hotare.
În examenul la care te prezentai, magistrul vedea prilejul nimerit de a descoperi talentul, flacăra ideii şi nobila preocupare pentru frumos. Pe parcursul anului, prin antene tainice, capta unda care vibra în sală. Acum urma contactul direct, cald, fără distanţă între catedră şi învăţăcel. Printr-o manevră discretă, te abătea de la subiectul indicat pe bileţel, dornic să vadă până unde se înalţă tulpina cunoştinţelor tale în solul culturii. Convins de existenţa harului, îţi devenea călăuză şi prieten fidel. În faţa nivelului de pregătire scăzut, a lipsei de interes şi a opacităţii profesorul suferea. Şi afişa o mască purtând culorile blazării. "Te-neacă plânsul, pune-ţi masca!" - iată un vers de-al său traducând o atitudine nedezminţită de-a lungul vieţii. Trecea elegant, mereu elegant peste situaţii ridicole, care pe altul l-ar fi aruncat în iadul deşertăciunilor. La examene, un ignar afirmase sentenţios că "Dante este slab"... Contrariat, Vianu ţinea să afle de ce "este slab" florentinul. Fermitatea răspunsului l-a descumpănit peste măsură: "Pentru că nu a descris clasa muncitoare şi lupta de clasă" Timidei chemări la raţiune, i-a urmat o insolentă "punere la punct": "Tovarăşe profesor, lăsaţi-mă în pace, am treizeci şi cinci de ani şi ştiu ce spun". Replica tovarăşului profesor: "Bine, bine, te las în pace, dă-mi te rog carnetul"... Suficientul a primit calificativul "suficient"! În toate împrejurările, bunul dascăl se comporta calm, plin de deferenţă. L-am surprins indignat, nu şi violent. Ca în penibilă situaţie când un alt personaj buf îşi prezentase carnetul de note în care scrisese "Teoader Vianu". Vocea, tremurătoare, apostrofă: "Domnule, îţi interzic categoric să-mi modifici numele. Pe mine mă cheamă - şi apasă pe primul cuvânt - TUDOR Vianu"... Incidentul rămăsese fără consecinţă asupra calificativului dinainte hotărât : suficient.

(va urma)

 Revenit din vacanţa de vară, la facultate m-a întâmpinat o plăcută surpriză. Zărindu-mă într-un grup de colegi, Vianu m-a poftit în cancelarie. Mă informa că se preconizează tipărirea unei bibliografii exhaustive a traducerilor din limba germană în limba noastră. Subliniase importanţa lucrării şi voia să ştie dacă accept alăturarea la echipa ce se constituia în acest scop. Am răspuns entuziasmat, deşi munca fişatului mi-a displăcut dintotdeauna. Îmi ziceam că răsplata o voi găsi în posibilitatea contactului mai apropiat cu omul fără a cărui existenţa poate aş fi abandonat o facultate ajunsă în 1952 mai degradată ca oricând. Fuseseră înlăturaţi din învăţământ profesorii Al. Rosetti şi Al. Graur împreună cu o serie de cadre didactice valoroase. Proiectul legat de elaborarea bibliografiei  căzuse din pricini necunoscute mie.
La examneul celei de a două părţi a cursului de literatură universală, rămaşi în doi, magistrul m-a rugat  să-i relatez despre ultimile mele lecturi... Georg Trakl - de-abia mi-l descoperisem - îmi copleşea gândurile şi visele, ţinându-mă puternic ancorat în zonele unei lumi purtând pecetea gravelor frumuseţi în chenare de aur şi negru. Comunicându-i acestea, a făcut o mină mirată. Apoi mi-a povestit cum în 1920, pe când se afla în capitala fostei monarhii chezaro-crăieşti, în cafenelele literare, aproape toate discuţiile se concentrau asupra nefericitului poet, mort în condiţii atât de dramatice. Regret şi azi că n-am pus pe hârtie convorbirea de la "examen", povestita cu lux de amănunte prietenilor mei din acea vreme. S-ar putea ca vreunul dintre ei să-şi mai aducă aminte amănunte de oarecare interes. Reţin limpede că înflăcărarea mea pentru poetul "năruirii" şi "descompunerii o întrecea pe cea a domniei-sale. Temperament echilibrat, recepta ALTFEL operele damnaţilor. Afirmaţia dintr-un interviu ce-l acordase cu decenii în urmă lui I. Valerian vine parcă în sprijinul aserţiunii mele: "Poeţi posedaţi, triste victime ale propriului subconştient, mărturisesc că mă interesează în slabă măsură".
Barometrul anului academic 1953/1954 vestea un cer mai senin pentru profesori şi studenţi. Imposturii i se tăia câte-o gheară... În cadrul catedrei de literatură română, uşor primenită, prelegeri speciale îi aveau în vedere pe Rebreanu şi Mateiu Caragiale, ajunşi deocamdată în purgatoriul "reconsiderarilor"". La seminarii, Paul Georgescu îşi arătă deschis admiraţia pentru Arghezi (stăruiau amintirile procesului intentat "criminalilor"" care l-au citit în căminul de pe Călăraşi) - spre stupoarea cântăreţilor din cacofonicul cor al denigrării poetului. Dar mai erau de făcut atâtea şi atâtea gesturi de asanare până să ajungă la armonizarea adevărului cu realitatea: "obsedantul deceniu" îşi trăia de-abia scelerata maturitate... Oricum, profesorul Vianu, suspectul, ieşea acum din greaua singurătate. Şi din angoasa incertitudinilor. Fără să treacă prea multe zile, i se va acordă statutul de ilustră personalitate culturală a ţării. Cursul său, făcut în numele viitorului apropiat, îşi primea dreapta preţuire.
S-a întâmplat ca drumurile mele să se încrucişeze în repetate rânduri cu ale celui care mi-a înstelat zilele studenţiei. Mi-l închipui însă numai la catedră. Ecourile cuvintelor, a îndemnurilor sale izvorâte dintr-o înaltă moralitate, îmi răsună necontenit în inimă. Sintetizate, le găsesc şi în următorul pasaj :"Împlineşte-ţi munca vieţii tale, fracţionată în sarcina fiecărei zile. Ajută-ţi prietenul nenorocit. Mărturiseşte pentru nevinovat. Sprijină pe cel slab şi nu uita ce grele sunt începuturile de viaţă. Fă ce poţi ca lumea să fie mai dreaptă. " (IDEI TRĂITE) Însuşirea şi practicarea acestor sfaturi constituie şi ele o nimerită cinstire a memoriei esteticianului, filosofului, poetului şi luminatului dascăl Tudor Vianu. Poate fi în acelaşi timp şi inscripţia pe monumentul ce i s-ar cuveni.

(Sfârşit)