1. BELGRADUL ŞI TIMIŞOARA, ÎN CINCI PRIETENI... Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, Nichita Stănescu, Adam Puslojic, Srba Ignjiatovic. Pe Anghel Dumbrăveanu l-am cunoscut în 1962, când eram student şi începusem să colaborez cu note critice la SCRISUL BĂNĂŢEAN, pe Adam Puslojic şi Petre Stoica în 1970, în Iugoslavia. La Krusevat, capitala de odinioară a Serbiei, unde Adam lansa un volum de Petre Stoica, tradus de el. Pe Nichita Stănescu l-am întâlnit prima oară la începutul anilor şaptezeci, când, însoţit de Anghel Dumbrăveanu, aterizase în redacţia revistei ORIZONT pentru a da telefoane: evident lui Adam Puslojic la Belgrad, evident, lui Petre Stoica, undeva. Ar fi trebuit să plece în IUGOSLAVIA şi nu ştiu ce întâmplare îi mai oprea, un ceas, două, cinci la Timişoara. Copleşit de evenimente, Sorin Titel, care avea şi el o supărare, încerca să lege dialog la alt telefon. Mareeele prozator Sorin, prietenul meu, să suporte aşa ceva, maaaarele prozator, genialul Sorin Titel, exclama Nichita, prelucrând artist o stare de uimire. Eram speriat de superlativele care se înmulţeau şi am încercat să domolesc entuziasmele ilustrului poet, dar ele veneau val. După Sorin, marele poet, cel mai mare, neasemuitul, era Anghel. Pe urmă, cel mai mare dintre cei mari, era Petrrre Stoiiica. Aici superlativele se mai răsfirau, păreau unele păreri de rău, se puteau auzi şi unele blesteme care atacau relaţiile sârbo-române de odinioară. Care, parcă, s-ar prelungi. Neobişnuit cu avalanşe de vorbe mari, cu încărcătură lirică a fiecărui dialog, am refuzat să-i însoţesc pe cei iluştrii, ilustrissimii literaturii, la o cafea. Eram de puţină vreme la sectorul de critică literară al revistei ORIZONT şi încercăm - spre supărarea unora sau a tuturor - să mai plivesc de superlative recenziile, articolele, paginile de critică literară.
De aici neînţelegerea pentru discursul lui Nichita în care magnifierea ţinea de un protocol. El trăia literatură, el trăia regal poezia. Vorbea în limba poezească. În această limbă, dacă te numeşti scriitor. Dacă eşti poet, nu poţi fi decât genial.
Adam înscena discursurile lui Nichita, le făcea publice. Între cei cinci, el exprima vitalitatea, imediatul, făcea publice secretele regale. Petre Stoica le cobora pe pământ, sub semnul unui protocol antiliric. Iar Anghel Dumbrăveanu găzduia, la Timişoara, Regele cu suita sa.
Din prietenia cu Nichita şi Adam îşi trag rădăcinile aceste patru poeme publicate în numărul 4/1970 al revistei ORIZONT. Scrie Nichita : "În acest oraş/Inima mea a nins./ Fulgi roşii, prieteni,/ Peste catedrală şi peste teatru.// Timişoara, oraş mai mare/ decât trupul meu,/ dar mai mic decât memoria mea//Ca să te pot ţine minte,/ Mai mic;/ Ca să nu te uit,/ Mai mare".
.......................................................
Şi, în fine, Adam Puslojic, cu poezii în "oglindă". Una se numeşte ÎN TIMIŞOARA LA UN PRIETEN şi e dedicată lui Anghel Dumbrăveanu: "Ninge peste Timişoara/ Ca şi cum eu însumi aş fi un oraş./ câtă risipă de alb/ Deasupra unei inimi dăruite// M-aş culca pe ghiaţă, dar mi-e frică./ Sticlită/ Căci ea se topeşte/ Şi eu voi visa numai acasă la prietenul meu >>. Sunt texte pentru o emblematică a oraşului. Un însemn regal.
2. ...în căutarea lui Nichita şi a lui Petre, prin tunelul oranj. BELGRADUL ÎN CINCI PRIETENI, cartea lui Nichita Stănescu, Petre Stoica, Adam Puslojic, Srba Ignatovic, Anghel Dumbrăveanu avea nevoie de o replică - una cinematografica Am încercat, după 1990, să văd ce se poate face. Nichita nu mai era, dar erau multe filme cu şi despre el. Petre ieşise din spital după ce medicii i-au explicat că nu îl pot opera, nu îl mai pot opera, Srba era bolnav la Belgrad. Şi el, cancer. Poate numai un zvon. Iar Anghel de cinci ani nu mai ieşea în lume decât cu însoţitor, de obicei doamna Alina, soţia sa. Îngăima cu dificultate două trei cuvinte - poate se adună de o propozitie dar nu ieşea nimic. Adam însă era aici, venise pentru lansări de cărţi, întâlniri, zile naţionale, iar Ioan Cărmăzan a crezut că putem filma.
........................................................
Da, mi-a spus de câteva ori Ioan Cărmăzan, facem filmul. Mergem la Jimbolia şi ne punem pe treabă.
Da, filmul celor cinci putea fi reluat : Adam recita în liceele din Timisaora, iar operatorul lui Nuţu, regizorul Ionuţ Popa, filma conştiincios, ore în şir. Poetul Puslojic era el însuşi un spectacol : blestema, omagia, dansa, evoca întâlniri, prieteni, cunoscuţi - mulţi eroi ai poeziei sale....
Cu Anghel Dumbrăveanu a fost puţin mai greu. Întâi am aflat că e iar în spital, pe urmă soţia poetului ne-a spus că a revenit acasă.
.......................................................
Ionuţ Popa a filmat apartamentul, a filmat plachetele, pozele prietenilor, efigia pe care Dumbrăveanu o primise cu un an în urmă, când i s-a decernat titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Timisoaraq. Pozele, multe, în care Anghel e la masă, la petrecere, la mare, pe vapor cu Nichita, iar cu Nichita, cu Petre, cu Adam, cu Srba. Şi alte fotografii, şi alte diplome. ....L-am dus cu dificultate la birou. În faţă, o poză în care era împreună cu Nichita. Altă, în care era împreună cu Petre şi cu Adam.
Ionuţ l-a filmat încă multă vreme(o ora?) - Anghel n-a scos un cuvânt.
În final un aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, obosit. Şi încă un a.
I-am dat telefon lui Petre Stoica în 12 februarie că voi trece pe la Jimbolia cu o echipa de filmare - vorbisem de mai multe ori despre filmul pe care aş vrea să-l fac despre el. Şi despre cei cinci magnifici. În 13, în 14 voi fi la el, voi filma Jimbolia, Fundaţia, Muzeul Presei, statuile din oraş. Cimitirul, cu mormântul preotului Mihail Avramescu. A fost o discuţie lungă parafată mereu de şansele lui A NU FI. I-am explicat că nici un scriitor nu are expresivitatea lui pe ecran. Şi nici un oraş nu are Simbolia oraşului său. Aş putea face un film despre modernitatea lumii şi postmodernitatea literaturii. Despre viaţă şi trecere. Da, da, da, dar. Dar. El era orb, el era orb, el era orb, filmele se fac pentru cei care pot să vadă. Să mai amân puţin. Şi iar : dacă venim, să venim doar după ora patru, după amiază poate vorbi. El este foarte obosit, nu are pe nimeni lângă el, e obosit, cum să ne primească? Şi, ca niciodată, a ţipat la telefon: cum să ne primească? Şi, în final: SĂ FIE MAI TÂRZIU. Să fie mai târziu. Un pic mai târziu. Petre îşi încredinţa devenirea Îngerului: în tunelul oranj.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu