"Îl voi revedea într-adevăr pe maestrul Sadoveanu?" întrebarea atât de firească mi-o pun din clipa în care redacţia STELEI hotărăşte plecarea mea la Vovidenie, pentru a-i prezenta, în vederea apropiatei sale sărbătoriri, omagiul revistei. Îl văzusem pe marele scriitor o singură dată, în 1951, la Casa universitarilor. Într-o sala plină până la refuz, citea pagini inedite din NICOARĂ POTCOAVĂ, roman isoric ce avea să iasă de sub teascurile tiparniţei în anul următor. Student, fără invitaţie, am izbutit anevoie să ocup un loc în picioare, pe undeva prin spatele încăperii. Eram fericit să-i pot asculta vocea molcomă şi dulce, cu inimitabile modulaţii. Şi iată acum, la un deceniu aproape, prilejul neaşteptat de a-l întâlni a doua oară!
Odată instalat în acceleratul menit să mă ducă în Moldova, întrebarea "Îl voi revedea într-adevăr pe maestrul Sadoveanu?" devine persistentă, de-a dreptul chinuitoare. Întrebare alternând cu gânduri legate de de începuturile adolescenţei mele. Ani, când neindemnat de nimeni, am deschis primele cărţi cu numele lui Mihail Sadoveanu pe copertă.
...........
Intru într-o tainică împărăţie vegetală, plină de "poteci ale tăcerii..." Printre brazi, la un pas de Mănăstirea Neamţu, se află "paluta" maestrului. De-ar apare cineva în calea mea! Simt nevoia cuvintelor încurajatoare, a poveţelor. Voi da de un zăvor întărit? De un clopot pus să anunţe, tulburător, apariţia străinului? Poate zăvozi? Nimic din toate astea. Aripile cenuşii ale porţii de lemn stau larg desfăcute, poftind drumeţul. Cu răsuflarea tăiată, mă îndrept spre terasa unde trebuie să dau socoteală căutărilor mele. Curtea e smălţată pretutindeni cu flori de variate soiuri.
Ospitalitatea, care începe cu poarta deschisă, o exprimă doamna Sadoveanu însăşi. Sunt introdus, fără formalităţi stânjenitoare, în odăi spaţioase, cu mobile simple şi odihnitoare prin dispunerea lor aerată.
..........
"Ai venit pe urmele FRAŢILOR JDERI, remarcă bine dispusă, soţia maestrului. Cuvinte ce ajută şi ele la deplină mea regăsire. Răspund că sunt familiarizat cu ele din anii liceului...
"Îl voi revedea într-adevăr pe maestrul Sadoveanu?" devine acum o întrebare fără noimă. Stau la dreapta domniei sale, cufundat într-o berjeră comodă. Este aşa cum îl ştiu din noianul fotografiilor reproduse frecvent în presă. Aceeaşi lavalieră, acelaşi păr alb ce dă chipului, adâncit în linişte meditativă, înfăţişare de patriarh. Nu lipseşte nici pălăria cu boruri late, atârnă în cuierul din preajma, printre altele de felurite culori. Doar haina simplă, în carouri, face distincţia palidă dintre imaginea prinsă în obiectivul aparatului fotografic şi fiinţa pe care o privesc, întrebându-mă dacă omenirea a cunoscut mulţi scriitori cu o asemenea longevitate şi putere de creaţie. Puţini îmi vin în minte: Goethe, Victor Hugo, Tolstoi, Bernard Shaw, Herman Hesse... Surpriza mişcărilor sale tinereşti o descopăr ceva mai târziu, când, ieşind pe terasă, autorul CRENGII DE AUR îmi spune : "Ce te miri ? Merg mai drept că dumneata"...
.........
Aduc vorba despre proiectele revistei ai căror redactori m-au trimis să-l caut. Treptat, discuţia alunecă spre subiecte dintre cele mai interesante.
........
Acele ceasornicului se învârt cu diabolică repeziciune. Zicandu-mi că buna-cuviinţă cere retragerea la timp, schiţez gestul. Sunt însă oprit imediat. Ne schimbăm locurile mutându-ne pe terasă când invadată de soarele odihnitor al verii moldovene, când umbrită de nori încărcaţi cu ploaia pe care brazii o presimt, între ei pornindu-se şoapte imperceptibile.
........
Modul în care am fost primit (eu, un obscur "corector de zi şi corector de noapte"), mă obligă la circumspecţie ori de câte ori aud relatări în legătură cu tratamentul nefavorabil de care, cică, avuseseră parte unii vizitatori... Gura lumii ! Când doamna V.S. i-a spus : "L-am invitat pe poetul Stoica la masă. Ce părere ai?", răspunsul maestrului a fost spontan : "Da, da. să vină, îl aşteptăm cu plăcere...".
În privinţa fragmentului de roman, lucrurile nu au decurs prea neted, întâmpinând la început opoziţii ferme, de altfel intuite de mine. Cum rămânea cu promisiunile făcute la Cluj? Gândurile comutate la posibilitatea eşecului, revărsau catran pe cerul splendidelor mele clipe cunoscute într-o lume a timpului prefăcut în legendă. Şi, dintr-odată, lumină ! Prin persuasiuni nelipsite de argumente duioase, am ajuns la treapta ipoteticului S-AR PUTEA, că apoi, printr-un salt miraculos, unde preconizasem : la certitudine. Mi se cerea răbdare, mai precis, până la revenirea lui Constantin Mitru, cumnatul şi editorul maestrului, în Capitală. Din mâinile sale urma să primesc râvnitele file. Stabiliserăm până şi dată aproximativă a întâlnirii.
.......
La ziua sorocită, aşteptat de Constantin Mitru, m-am prezentat pe Bulevardul Primăverii, fost Jdanov. La fel de amabil ca la Vovidenie, mi-a înmânat manuscrisul intitulat CUM E REPLICA ÎN ALTĂ LIMBA A UNEI POVEŞTI A LUI LEV NICOLAEVICI ŞI UNDE SE ARATĂ OMUL PROFESORULUI.
......
Intrând în posesia fragmentului de roman, am înţeles că publicaţia clujeană este singură beneficiara a unui favor de excepţie. Curând aveam să constat cu amărăciune contrariul. Atât GAZETA LITERARĂ, cât şi alte reviste puseseră şi ele mâna pe pagini din CÂNTECUL MIOAREI.
......
Aplecat deasupra numărului festiv, proaspăt sosit de pe Someş, diagramă stărilor mele sufleteşti înregistra admiraţie. De la sine înţeles, propriul meu articol, reportajul liric, îl parcusesem de câteva ori, puţintel amărât însă din cauza unei erori tipografice, destul de grave. Câte nu trăsesem la viaţă mea de pe urmă neglijenţelor de corectură! Se împlineau de fiecare dată blestemele autorilor pe care, eu, corectorul de la E.S.P.L.A., îi citeam cu magnifică nepăsare. În timp ce mă gândeam la acestea, am auzit telefonul din camera alăturată. Mi-o luase înainte soţia mea, care mă chema alertată: "Vino repede, vrea să-ţi vorbească doamna Sadoveanu". "Peripeţiile", începute cu primul act al unei piese în care aveam să joc şi eu un rol, şi încă important, continuau... să nu-mi cred urechilor. Eram poftit pentru ziua următoare, la sărbătorirea maestrului, nu la Academie(unde te puteai strecura şi nechemat), ci chiar acasă, pe Primăverii ! Episod neprevăzut. Devenise limpede că trecerea mea pe la Vovidenie lăsase ecouri de simpatie.
......
Într-o parte mai retrasă, în jilţ (atunci mi se părea a fi un tron de aur), Patriarhul pădurilor, cum atât de nimerit îl denumise Lucian Blaga, primea torentul felicitărilor. Greu să-i uit vreodată făptura, părul nins şi privirea olimpiană. Capul îi era înconjurat de acel nimb pe care îl zăreşti la puţine fiinţe, şi numai cât ţine o bătaie a pleoapelor. Un zeu bătrân, hărăzit nemuririi. M-a recunoscut. Surâsul sau revarsă asupra mea o căldură benefică. M-am aplecat sarutandu-i mâna. Imităm de fapt, un gest al lui Tudor Vianu, care mă impresionase profund. Fotograful, apărut din senin, a imortalizat scena. Imaginea fotografică se află azi sub sticla biroului meu: o privesc şi inima îşi precipită bătăile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu