O LALEA IMPERIALĂ PENTRU PRIETENI Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)

   Îmi cade pentru a două oară în mâna SEMENICUL, o publicaţie din Reşiţa, zămislită cu elan dar şi cu vădită pricepere profesională. Îi citesc paginile cu filigrane frumoase, încântat de reuşita unor tineri crescuţi la şcoala entuziasmului neaducator de beneficii materiale. Despre viaţă şi rosturile acestui "caiet de literatură, artă şi cultură" mi-a vorbit în atâtea rânduri talentatul poet Ioan George Şeitan, copilul oacheş, trădând energii de turbină ori de câte ori zăboveşte asupra poeziei sale şi, în special, asupra celei scrise de alţii. Mulţămită lui grafiez acum cu emoţie. Şi tot datorită lui, la îndemnuri fanatice, am poposit în mijlocul scriitorilor reşiţeni. Anul trecut, când bruma mângâia merele "codrenilor". Duc mâna la inima şi spun că întâlnirea, cu până atunci necunoscuţii mei confraţi, mi-a adus nemărginite bucurii. Le-am ascultat versurile, mi le-au ascultat şi ei pe ale mele. Le-am privit ochii limpezi, clătiţi în apele sfinte ale cerului bănăţean, iar ei mi-au privit ochii poluaţi de fumul ieşit din furnalul tuturor nopţilor mele nedormite. Ne-am despărţit prieteni, ca nişte soldaţi care au dormit în aceleaşi tranşee - spre a ne regăsi în amintiri şi pe calea verbului înfăşurat în mantii tivite cu stele.
  Dacă până deunăzi pe harta literară a ţării noastre Reşiţa era consemnată numai cu litere strâmbe, azi se poate afirma că fosta capitală a locomotivei cu aburi reprezintă un punct luminos, o victorie în devenire, a spiritului. Numele celor care poartă cu siguranţă stindardul viitorului: Ion Chirescu (Chichere), Octavian Doclin, I. G. Şeitan, Ana Selena, Nicolae Irimia, Gheorghe Zincescu, Olga Neagu, Nicolae Sârbu - şi cei aşteptând în umbra crinului. "... noi putem fi în CENTRUL LUMII, prin - desigur - nivelul comunicării şi expresiei artei noastre", afirmă îndrituit Gheorghe Jurma în editorialul acestui ultim număr al SEMENICULUI. Aflându-se pe drumul actual, sunt singur, vor fi. Autorii unor asemenea poeme(le redau în întregime) : "cineva bea piatră/ altcineva bea locul ei / cel de al treilea / zideşte fără poftă" şi "Am ieşit în gradina. / Tocmai înflorise cireşul. / Mirosea grădina ca o lună arată. / Voi coborî pe-o catedrală în pământ. / Atunci să ascultaţi : un ceas de apă / va suna blând" pun umăr sigur la atingerea ţintei fixată lângă raza Luceafărului. Am înfăţişat două bijuterii, prima aparţinând lui Ion Chirescu, înger întunecat, diafan în vorbire şi fapta, cealaltă lui Octavian Doclin, şi el înger, unul cu aripile înmuiate în azur şi alcool.
  Se cuvin fraze de laudă inimilor şi mâinilor care au alcătuit pomenitul caiet, purtând numărul pereche 10. Laudă, pentru că au ştiut să alăture scrisului local, curat şi plin de inspiraţie, scrisul din diferite părţi ale ţării, şi chiar de dincolo de fruntarii. Semn că provincia nu se mai vrea provincie, că ştie să-şi lege cravată de mătase, la zi, uitând panglicile din cufărul cu molii al bunicii. Ca atare, le trimit, prin prispa primăverii, o lalea imperială.

1981



Octavian Doclin (pseudonim al lui Octavian Chisăliţă; 17 februarie 1950, Doclin, judeţul Caraş Severin) este un poet. Este fiul Mariei (născută Olariu) şi la lui Ion Chisăliţă, ţărani. Şcoala primară şi gimnaziul le urmează în comuna natală (1957-1965), liceul în comuna Grădinari (1965-1969). Este absolvent al Facultăţii de Filologie a Institutului Pedagogic din Oradea (1972). Predă limbile şi literaturile română şi franceză la Bixad, judeţul Satu Mare (1972-1977).

Începând din 1977, e referent de specialitate (literatură, teatru) la Centrul Judeţean de Creaţie Populară Caraş Severin. Este preşedintele Fundaţiei „Octavian Doclin" din Reşiţa, redactor-şef al revistei „Reflex", care apare la Reşiţa din anul 2000. Colaborează la „Arca" (Arad), „Contempo­ranul", „Convorbiri literare", „Discobolul" (Alba Iulia), „Fa­milia", „Knijevnijivot", „Luceafărul", „Meridianul Timişoara", „Orizont", „Poesis", „Semenicul" (Reşiţa), „Transilvania", „Tribuna", „Vatra" şi „Viaţa românească".

Este deţinătorul mai multor premii literare pentru volumele de poeme A te bucura de eroare (1992), Agresiunea literei pe hârtie (1996), 47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte (1998), Urma paşilor în vale (2001). În 1999, i se decernează Premiul „C.S. Anderco" la „Frontiera Poesis" (Satu Mare), pentru întreaga sa creaţie poetică. Debutează în 1970, în volumul colectiv Ritmuri din Ţara lui Iovan Iorgovan, culegere de versuri apărută la Reşiţa.

Volumul de poezie Neliniştea purpurei (1979) este un imn închinat ţării şi oamenilor, pământului ei, cinstind „mâna roditoare-a ţăranului / preacurată de atâta ţărână" (Greu încărcat de lumină). Pe fond de peisaj străvechi, se intonează o poezie de o senzualitate gravă, între neprihănit şi solemn, născută din neliniştile iubirii prevestitoare de nuntă (Bucură-te, tu, Descântec întors, Mâinile, Neliniştea purpurei).

Volumele ce s-au succedat cu o ritmicitate susţinută, Fiinţa tainei (1981), Muntele şi Iluzia (1984), Curat şi nebiruit (1986), sunt alcătuite din poeme exprimând o neîntreruptă comuniune cu natura: „te voi iubi atât de frumos / cum numai un voevod / ţine în braţe o mănăstire" (Pe râu în jos). Ca timp, debutul lui Doclin coincide cu intrarea în scena literaturii a poeţilor generaţiei '80, dar drumul său este orientat către căutarea febrilă a propriei formule poetice.

Cu gândul la metaforă (1986), A te bucura de eroare (1992), Agresiunea literei pe hârtie (1996) îl reprezintă pe autorul lor în neobosita explorare a cuvântului, în drumul spre împlinirea în poem. Reflecţii asupra conceptului de poezie proprie apar încă de la Neliniştea purpurei. Doclin este mereu altul, cu fiecare poem, atât ca formă, cât şi ca direcţio­nare a ariei de cunoaştere, rămânând mereu, în esenţă, acelaşi: „Să înveţi ca pe un risc propriu / uciderea cuvântului pe limbă / când vrea să se nască / deodată matur" (Despre o anume metodă, din volumul În apărarea poemului scurt, 1993).

Dacă în Dubla eroare (1999), Doclin insistă pe experienţa care a făcut din poezie povestea autorului ei, tot aici el încearcă să redea poemului inocenţa şi forţa sa primordială. Reducţia purificatoare, semnalată anterior chiar în titlul În apărarea poemului scurt, este operată acum la nivelul ultim al mijloacelor de expresie, fiind eliminat tot ceea ce ar putea părea îndepărtare de esenţa ideii.

La apariţia cărţii Poeme duminicale (1998), critica, pusă în faţa unei noi experimentări - poetul şi cultura lui religioasă -, acceptă că este vorba de o cotitură şi de un nou program, deşi în dialogul său, care nu poate să fie decât intelectual, cu Dumnezeu, Doclin reia în alt limbaj preocupările dintotdeauna: supunerea propriei creaţii poetice unui examen critic reînnoitor. În acelaşi stil şi pe aceeaşi temă, se manifestă poetul, în calitatea lui de personaj unic al propriei lirici. Subiectivitatea unei asemenea interpretări conduce spre un orgoliu, recu­noscut de Doclin, care îi şi place.

Nici în cele 33 de poeme, intitulate Esau (1997), cu tematica pierderii dreptului primului născut, însuşită din Vechiul Testament, şi stăruinţa pe refacerea itinerarului poeziei, de astă dată pe fundal filosofic, examenul poetului iremediabil prezent rămâne ca un laitmotiv: „Numai poetul / cel ce cu furie sau nevăzut / dispare înlăuntrul poemu­lui / primeşte înţelepciunea de a ceda / dreptul de întâi născut / cuvântului. Nu-l mai priveşte. / Cum eu vorbindu-ţi Esau / astăzi din afara lui / rămân mut şi orb / şi uitând că pe-atunci / piramida avea doar statut / de mormânt." (O anume uitare).

Noul registru este auster, criptic, existenţialist. În Poemele dinaintea tăcerii (1999) şi Intre pereţii de plută sau Moartea după Doclin (1999) se produce o altă schimbare. Discursiv, impetuos, retoric, gingaş, demonstrând temeritate în invenţia formală, Doclin îşi construieşte mental zbuciumul agoniei. Aici este folosit, când sugerat, când direct, decorul camerei de spital, într-un scenariu patetic, vizual. Procesul de descoperire şi înţelegere a lumii poeziei conduce la unitatea lăuntrică a tuturor cărţilor sale de poezie, reţinându-i şi definindu-i specificul.

Opera

• Neliniştea purpurei, Timişoara, 1979;
• Fiinţa tainei, Timişoara, 1981;
• Muntele şi Iluzia, Timişoara, 1984;
• Curat şi nebiruit, Bucureşti, 1986;
• Cu gândul la metaforă, Bucureşti, 1986;
• Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Reşiţa, 1991;
• Ceasul de apă, îngrijită şi postfaţă de Lucian Alexiu, Timişoara, 1991;
• A te bucura de eroare, Timişoara, 1992;
• În apărarea poemului scurt, Timişoara, 1993;
• Climă temperat continentală - Temperate Continental Climate, ediţie bilingvă, ediţie îngrijită de şi traducere de Ada D. Cruceanu, postfaţă de Lucian Alexiu, Timişoara, 1995;
• Agresiunea literei pe hârtie, Timişoara, 1996;
• Esau, postfaţă de Adrian Dinu Rachieru, Reşiţa, 1997;
• Poeme duminicale, Reşiţa, 1998;
• 47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte, Reşiţa, 1998; ediţia (47 Poems about Life, Love and Death), traducere de Ada D. Cruceanu, Reşiţa, 1998;
• Poemele dinaintea tăcerii, Reşiţa, 1999;
• Între pereţii de plută sau Moartea după Doclin, Timişoara, 1999;
• Dubla eroare, Timişoara, 1999;
• Dihorul din grădina lui Laur, Iaşi, 1999;
• Urma paşilor în vale, Timişoara, 2001;
• Nisip, ape de odihnă, Timişoara, 2002;
• Carte din inima mea, Timişoara, 2003.

Ion Chichere s-a născut în satul Fizeş, comuna Berzovia (Caraş-Severin). A absolvit liceul teoretic din Gătaia (1973) şi a urmat un curs postliceal de telecomunicaţii (Caransebeş, 1976). Debutează publicistic în 1971 cu poezie in revista “Orizont”, iar debutul editorial are loc în volumul colectiv “Argonauţii” (Ed. Facla, 1986). Colaborează la revistele: “Apostrof”, “Arca”, “Contemporanul”, “Contrapunct”, “Convorbiri literare”, “Dacia literară”, “Literatorul”, “Steaua”, “Tribuna”, “Vatra”, “Timpul”, “România literară” etc.
Din volumele sale de poezii se pot menţiona: “Şansa hârtiei” (Ed. “Semenicul”, Reşiţa, 1993), “ “Aprilie negru” (Ed. “Hestia”, Timişoara, 1994), “Viziuni” (Ed. “Amarcord”, Timişoara, 1996), “Abisaliile” (Ed. “Marineasa”, Timişoara, 1997), “Orchestra neagră” (Ed. “Vinea”, Bucureşti, 2001), “Puterea iluziei” (Ed. “Mirton”, Timişoara, 2004). Ultimul volum de poezie este “Transatlanticul şi păpădia” (Ed. “Marineasa”, Timişoara, 2004). Poetul a decedat in septembrie 2004.