Marcel Tolcea Săptămâna vorbită. Ziua lui scrisă. din "Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale"-Cornel Ungureanu(2010)

    Marţi, în 16 martie(2009), am fost la Petre Stoica pe la 4 după-amiază. Era internat la Secţia infecţioase a Spitalului din Jimbolia. Asta după o săptămâna de stat la Municipal în Timişoara şi 3 zile la CFR. Analizele de la Municipal, la dr. Nicodin au ieşit foarte bine pentru plămâni. Se pare că operaţia a reuşit, iar metastaza stagna. Pedrino are un mare respect pentru Dr. Nicodin, accentuat şi de faptul că l-a dus la el Profesorul Petru Drăgan. (În 2007, de Sfântul Petru, povestim şi îmi spune ce gafă a făcut: l-a sunat Profesorul Drăgan să îl gratuleze, iar el a uitat că şi interlocutorul lui era tot Petru!). Minunea e mare, nu îi dădeau, acum doi ani, mai mult de 3-4 luni de când i-a fost depistat cancerul la plămân. Cam de atunci, lumea lui s-a restrâns la vreo 5-6 persoane plus Muzeul Presei pentru care trăia: Kaba, Matei, Ion Barbu şi Mihaela Şchiopu. Şi fata care-i citea seara, între 6 şi 8. Cu noi avea câteva mici secrete. Nici Dr. Nicodin, nici chiar Profesorul Ştefan Curescu, oncologul, nu ştia că el mai făcea un tratament de medicină alternativă, antroposofica, la Masloc. Şi că primise de la prietenul lui drag, Max Demeter Peyfuss, un medicament de ultima generaţie care, spunea Petre, îi salvase viaţa şi lui Grigurcu. Aşa că îl lua cu religiozitate.
    Şi totuşi, ceva era în neregulă cu el. Vorbeam în fiecare zi pentru a ne coafa blogul("globul", cum îi spunea el), iar eu constatam, de la o zi la alta, ceva ciudat. Pretextul unei oboseli, amânări, o voce puţin stinsă. Iar apoi, brusc, de la o zi la altă, o dicţie ciudată, aproape de neînţeles. Cu reveniri la normalitate după ce mânca. Obligat mai ales de nepotul lui, Matei, la care ţinea ca la ochii din cap. "E ceva cu bila", îmi spunea mereu. Cu capul, cum ar veni. Nu prea mai asculta fişierele audio pe care i le copiasem pe un Mp3 Player. Nu vroia să mai creadă ceea ce îi spunea Dr. Nicodin. Simţea că trebuie să plece de acolo. Aşa că s-a mutat la Spitalul CFR, la Profesorul Romoşan. Profesorul scria o carte despre scriitorii sinucigaşi, iar Petre era fascinat de câte ştie. Îmi povestea că l-a pus la încercare cu diverse piste false, dar nu şi nu: era valabil! Am ajuns la Spitalul CFR seara. Era internat undeva la etajul 2, într-un salon-rezervă aflat la capătul unui labirint. E limpede la minte şi vorbim despre moartea lui Modest Morariu. Avem o convenţie: îl pot înregistra fără să îi spun, dar îi citesc textul înainte de a-l posta. Îmi povesteşte tulburător şi profund tulburat cum i-a făcut ultima baie lui Modest. Despre cum Modest îl atenţiona să nu mai vorbească aiurea despre regim fiinca, se pare, semnase pactul cu Securitatea. Petre bănuia asta. Reluăm vechea discuţie: nu a trebuit să fie amabil cu "băieţii" fiindcă ieşea din ţară mereu? Îmi povesteşte iarăşi cum au vrut să-l racoleze şi cum le-a spus securiştilor că, atunci când se îmbată, nu mai ştie ce vorbeşte.
    Marţi, când l-am văzut ultima oară, la plecare l-am minţit că voi reveni după 5. Nu mi-a spus nici el că va muri doar peste 5 zile, în somn. Vorbea greu şi îmi era greu să stau cu el. Era cochet şi am înţeles că infirmiera îi admira pijamalele. În ciuda sfârşelii, era foarte frumos. Obişnuiam adesea să îl mângâi tandru, că pe un copil. A fost una dintre puţinele persoane de sex bărbătesc cărora le-am spus că le iubesc.
    Clar că fost fix aşa!