FLORILE TOAMNEI, Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)

 

FLORILE TOAMNEI,  Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)

Pan şi nimfele tutelare părăsesc un tărâm care îi primea în fragedele lui aşternute mângâiate de zaimfuri ameţitoare. Sunetele naiului pier luându-le locul bubuiturile vântului izbucnite din gura fanfarelor de aramă şi bronz. Poziţia aştrilor indică deschiderea porţii anului, a treia. Neiniţiatul în mişcările cereşti constată sosirea toamnei astfel : privind arătătoarele ceasornicului, umbra le e mai scurtă. Copii, urmăream conclavul clampanitoarelor berze, la chemarea comandorului lor înşiruite melancolic pe nava bisericii. Ştiam că vara îşi trăieşte declinul. Un miracol succeda altui miracol. Dar unde-s berzele de altădată? La ţară, unde timpul e timp, substanţa anului se exprimă cristalizată în firul de iarbă, în sfântul bob de strugure şi-n frunza coaptă. Orăşeni despuiaţi de bucuriile cerului curat, am uitat de aromele fânului, al dovleacului proaspăt despicat, al porumbului smuls din scutecele sale sticloase. Epoca tehnicizării excesive ne fură până şi aceste bucurii elementare dăruite de mama Geea. Putem evita inexorabilul?
Singurele semne ce vestesc integral fiilor betonului sosirea noului anotimp sunt florile. Cele ale toamnei impresionează îndeosebi: cântă melodia eroziunii. Găsim peste noapte tarabele pieţelor prefăcute în paleta unui pictor cosmic. Scala culorilor se întinde de la albul neprihănit, galben lucitor şi turungiu, până la nuanţa purpurei şi a agatinului, roş-violetă. Florile de seră, gladiolele şi garoafele fanate, rămân în amintire biata cenuşă. Tăranii ne aduc harul pământului reavăn, dorul copilăriei pierdute, formele basmelor dizolvate în ceaţa anilor.  În căldări, în paporniţe, ne aşteaptă modeste şi cuminţi, cu priviri de sfinţi coborâti din icoane, gherghinele, crăiţele semănând unor portocale înfoiate, daliile numite de floricultori BONNE ESPERANCE, DOMINGO, LA GIOCONDA, MY LOVE, ARC DE TRIOMPHE, CHARLES DICKENS. Şi ne aşteaptă în vaste desfăşurări ochiul-boului alb, roz, mov, roşu, brumăreaua, şofrănelul, ruscuţa tomnatecă, atât de poetic indicată latineşte ADONIS AUTUMNALIS. Degetele cântă mângâind smalţuri, atlazuri, gevrele, baiadire. Cumperi un buchet şi îl duci acasă aşezându-l în canceu: Ai pentru câteva zile un tablou de Luchian, de Ghiaţă. Clipa îţi devine frumoasă, mai suportabilă în faţă fumului şi a zgurei. Şi apoi urmează ploile reci, mărunte, mucede, când inima caută căldură, mângâiere. Le-o oferă generoase ultimile flori ale anului pe care Poetul ştia să le cânte ca nimeni altul la noi:

O, dalii, tufănici şi crizanteme,
Flori târzii, flori de toamnă -
De aramă, de purpură steme
Peste paloarea grădinilor brumate,
Un sentiment nelămurit mă tot îndeamnă
Să va iubesc mai mult decât pe toate.


1981

Petre Stoica-Arheologie blândă(1968)

“Arheologie blândă” este cea mai amplă dedicaţie de dragoste pe care poezia românească a închinat-o obiectelor. Nu însă obiectului profan, obişnuit, decorativ, somnolent, ci obiectului “uitat, prăfuit, singular, ce arareori îşi găseşte perechea”. Aceluia care, odată privit de ochiul cinematografic, în sepia, al poetului, reînvie o lume, dă sens, străluminează prezentul în lumina difuză a unui Altădată mirabil. E atâta candoare, delicateţe, duioşie, tandreţe în versurile poeziei lui Petre Stoica încât trecutul îşi pierde tristeţea, lumea se face mai bună, iar Viaţa, ei bine, Viaţa se uită la noi zâmbind, prin lumina unui proiector mut din Cinematograful Sătesc.”, a scris Marcel Tolcea pe coperta a patra a volumului.



CASA DE DEMULT

Ferestre îngheţate, vântul
cu paie şi pene de vrabie
în dinţi. În odăile goale
fotografii(de nuntă, de moarte)
înrămate
cu păianjeni uscaţi. Gutui
putrezite. În fiecare prag
urmele paşilor: steme
de-amurg. Cine mă cheamă?
Cine geme
şi vrea să desfăşur
ghemul anilor?
La capătul
ghemului, ştiu,
creşte viermele timpului.
E numai foşnetul şoarecilor
care rod şi rod
insula lui Robinson Crusoe
şi ultima pădure
din herbarul copilului.



MOMENT DIN COPILĂRIE

Mânjiţi pe obraji cu boabe de bozii
ne căţărăm pe grilajul ruginit
de unde privim
sărbătoarea din curte -

pe masă aşezată printre dalii înalte
pahare şi sticle cu dop de cocean
înconjură gramofonul pictat
cu îngeri zburând peste cai,

şi discul se răsuceşte repede repede

în aerul toamnei plutesc funigei,
porumbeii venind şi plecând
sunt explozii albastre,

din pâlnia de foc a gramofonului
cresc poveşti despre valurile Dunării
şi nouă acum ni se pare
că oamenii din curte sunt veseli
fără să ştim că sumedenie de gânduri
cu pietre ascuţite
le bat într-una în tâmple

cineva se gândeşte la soţia bolnavă în pat
cineva se gândeşte la inundaţia de anul trecut
cineva se gândeşte la viile distruse de filoxeră

şi discul se răsuceşte repede repede

aerul e plin cu pleavă, cu viespii ce coboară şi sug din perele
strivite în prag şi cad apoi în apă verzuie din jgheab

şi discul se răsuceşte repede repede

iar noi privim fermecaţi ;
când paşi se aud venind spre noi
fugim şi ne ascundem în şanţ,
ne spunem că odată şi noi vom fi mari
şi atunci vom cumpăra gramofoane cu pâlnie de aur
şi ascultăm cât vrem
poveşti minunate...



MOMENT ROMANTIC

Era o zi senină de vară, când menta
colorează în verde lumina,
iar ei erau cu toţii veseli,
erau puţin înroşiţi de vin şi emoţie
(îmi amintesc : erau cu toţii uşor ameţiţi),
au ieşit împreună în curte,
pe gard au pus un covor (să nu-i vadă
moartea ascunsă în ochii vecinului!)
şi fotograful i-a aşezat după un fel consacrat
(bunicul, de-abia sosit din America
desigur, în mijloc, pe scaunul nou!). Şi-apoi
fotograful a bătut din palme iar ei au zâmbit,
aparatul Agfa a ţăcănit discret
şi cu toţii au răsuflat uşuraţi
şi au spus:
"O, azi e-o zi minunată, să bem mai departe" ;
şi au ras şi au cântat
(Îţi mai aduci aminte, doamnă
şi în fânul de curând cosit),
au cantat si deodată, spre seară,
cerul s-a umplut de nori şi de fulgere
şi a coborât o ploaie torenţială
şi inundaţia i-a înghiţit pe toţi...



 AMINTINDU-MI O DUMINICĂ

Sori lichizi despică obloanele închise.
De mult e totul încremenit -
numai lava furnicilor creşte nebună
şi din când în când de pe zid
se desprinde var scorojit,

umbrele atârnă
ca limbile vitelor însetate pe câmp.

prin alei împodobite cu prăfuit cimişir
femei cu picioarele umflate
merg la cimitir
să le vorbească în şoapte trandafirilor vii.

La un semn de nimeni bănuit
focul fanfarei izbucneşte în piaţa pustie,
bătrânii rămân nemişcaţi
sub duzii cu frunze de hartie
unde joacă pe boabe de fasole şeptici.

Noi, copiii, prin nori alcătuiţi din pucioasă
pe căluşei cu vopseaua decolorată
călătorim visători înspre cer -
aripile fragile ni se rup
şi nu ajungem mai sus de salcâmi ;

o dată cu valsurile înserării domoale
notarul cu pantaloni albi şi canotieră
vine să împuşte o gazelă
din metal ruginit
şi foarte mândru
pleacă să răstoarne popice.

Factorul poştal împarte scrisori de pe front -
ne adunăm speriaţi în jurul său,
nici nu simţim
cum luna ne aşază pe faţă
o altă faţă,

şi din orologiul bisericii, stricat
încă de pe vremea când nu mă născusem,
că dintr-un cearcăn al timpului mort
ţâşneşte o buhă diamantină
care plânge zburând peste sat...



O SEARĂ APROAPE UITATĂ

 Orologiul cucului cade în lacul verde
şi ultimul sunet de argint se pierde
prin amurgul ce varsă iod
pe rănile zilei, ascunse.

Pe şoseaua naţională, chiar lângă pod
se clatină carul cu trifoi uscat
deasupra căruia cineva ascuns în praf
îşi povesteşte viaţă cântând.

Piere nuanţa suavă a cerului.

În tăcerea aşternută repede
mamele pleacă la prăvălie să cumpere
drojdie, câteva picături din petrolul
prelins de pe gura războiului.

Trist, învăţ pentru admitere
în gimnaziul cu patru clase
şi adorm zărind în somn agitat
dans de siluete curioase.

Totuşi, în restaurant rămâne ziua:

se discută preţul cerealelor,
prăbuşit în el, beţivul satului
îşi închipuie că el este
vănătorul tirolez cu mustaţă răsucită

din tabloul cafeniu atârnat de perete,
farmacistul îşi arată priceperea la biliard-

în pauze scurte soarbe lichior
şi-i întreabă pe cei din jur
dacă mai ştiu ce se întâmplă pe front.

Printre nori de tuş negru
luna este un felinar de dovleac,

sub raze palide, casele
se scufundă-n pământ--
aşa i se pare şi văcarului
care intră obosit în sat



SPERIETOAREA DE CIORI


Ţi-au pus pe umeri haina bunicului,
îşi adie pe creştet
pălăria neagră din pod.

Eşti statuia ruginii.

În gura ta de hârtie
vântul depune polen,
la piciorul tău de lemn
iarba răsuceşte inelele primăverii.

Sufletul tău e de paie.
Dar noaptea
luna îţi toarnă viaţă în trup
şi începi să trăieşti laolaltă cu umbrele,
şi asculţi cu urechile morţilor,
păşeşti cu pasul beţivului -

şi până în zori
eşti altceva decât tu.



 TOAMNA

Ziua piere prea repede, fără cântec de greieri,
fără suspinul roţii de la fântână. Şi iată,
focul izbucneşte în faţă sau poate enumai inima
verii care îşi aruncă ultima umbră
peste câmpurile plutind în ceată viorie... Acolo
un bătrân frumos îşi încălzeşte mâinile reci
şi ar vrea să spună drumeţului întârziat
minunatele întâmplări ce se nasc
în gândul lui... Dar o dată cu focul sau inima verii
adoarme tăcut - şi în vis pe-un cal ruginiu
goneşte îndărăt spre tinereţea pe care
acum şi-ar trăi-o şi mai nebun...



MOARA DE APĂ

Câinele coboară din lună
şi păzeşte în fereastra goală.
Lacătul este ochiul mortului,
curg din ele curg
lacrimi de rugină.

Liliecii
nu se mai trezesc niciodată;
păianjenii înnegriţi de mult întuneric
socotesc zilele de când
tot ţes peste un timp

Şoarecele produce tărâţe
de lemn acru

Plouă pentru ciupercile otrăvite din prag
şi pentru o pereche de urzici.

Nu departe
apa mângâie oasele morarului



CANTON ÎN CÂMPIE

Trenurile aleargă, aleargă -
asemenea timpului care nu mai e timp.

Numai seceta se opreşte aici,
ca să bea şi ultima lacrimă.

Fierbe otrava în adâncul fântânii,
geme vântul în osul copacilor.

Aici e-o insula părăsită,
deasupra ei bătrânul cantonier
pescuieşte stele, stă de vorbă cu Dumnezeu
care coboară în haine de rândunică.

Iarna, lupii aduc ofertele morţii



ÎNAINTEA NINSORII

Heliadele s-au culcat la rădăcinile pomilor,
vântul trandafiriu aşază ouă de gheaţă
printre tufele mici de mahonia,
dinspre fierărie creşte mirosul copitelor arse
în timp ce peste olanele brumării
păstăile roşcovilor sălbateci
răsună ca nişte cutii de conserve,

macină macină morile,

tata iese în coridorul cu peisaje elveţiene
gândindu-se la succesele şi insuccesele mele,
sub funia întinsă cămăşile atârnă ţepene -
brusc îşi ridică braţele de paiaţă,
şi dintr-o curte îndepărtată se aude
glasul de moarte ale fierastaului,

din bucătărie ţâşnesc aburii mâncării
chemându-ne lângă masa înconjurată
cu aura veseliei de iarnă,

dar elevii patinează încontinuu pe lac,
îşi sărbătoresc fericirea vârstei dansând
şi dacă vor, pot să atingă cerul cu palmele
pline de ghiocei spumoşi,

întunericul coboară foarte repede -
când ciorile părăsesc grădina adormită ;

ca un rinocer trece locomotiva prin preajma pădurii,
poate mai vin ecouri peste marele câmp
iar îngerii cântă din flaute de-argint.



ÎN CURTE

Pe fundalul alb şi albastru-deschis
fânarele prinse de grindă
sunt înconjurate cu cercuri de vis ;

zorile se strecoară tiptil prin grădina -
asemenea demonilor, umbrele fug
subţiate-n lumină.

Călătorii, în drum spre oraş,
privesc la falnicele coloane de fum
ce cresc dedesubtul cazanului
salutând începutul de zi.

Pe masa adusă-n şopron
se află sare, cimbru, cuţite fierbinţi,
cântul îşi opreşte motoarele
şi ninsoarea creşte monoton monoton
pe degete, pe scurtele noi de molton.

Pretutindeni în curte sunt urme de paşi
îndreptaţi spre fântână, spre uşi
iar sângele scurs pe zăpadă
este o flacără ţintuită deodată
în cuie de gheaţă.

Cuibărite sub streşini
vrăbiile visează gămălii de mohor

Uşor
din orele bucuriei picură miere
şi ochii contempla-n tăcere
carnea roză a porcului atârnat
de două cârlige sub dud.

În mijlocul zilei
când alte zgomote se aud
soarele despică norii molateci
risipind peste curte
sfinte pulberi de aur...



DIN COPILĂRIE

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

De pe crengi curg fire subţiri de staniol

Bunica răsfoieşte calendarul nou
citeşte că la anul nu vor fi şoareci pe câmp
şi ne spune că un frig atât de mare
nu s-a mai pomenit de cinzeci de ani.

"Doamne, dă-ne sănătate şi belşug
Doamne, iartă-i pe păcătoşi"

Vrăbiile dansează mecanic pe bălegar
din grajd izbucnesc întruna comete de aburi
şi caii nechează la fel ca în basm

Roata fântânii cântă bucuria teama speranţa

Mama îndeasă paie multe în cuptor
ca să fie cald pentru seara crăciunului
da, în cameră e miros de brad luminos
nucile, aurite sunt nasturi de pe hainele îngerilor
câte sclipiri duioase o, şi câte lumânări colorate
iar merele au crescut în grădinile raiului
aşa ne spunea bunica - ea le ştie pe toate
Roata fântânii cântă bucuria teama speranţa

Câinii iadului latră deodată
din întunecate oglinzi de grădină
ies irozi cu tiare albastre galbene roşii
vocile cad peste moarte cu săbii groase de lemn
vocile care ucid balauri ascunşi
poate chiar în sufletele noastre

Şi nouă ni se face milă
ele pruncul din iesla pe care o poartă prin străzi
prin frigul cum nu s-a mai pomenit
de cinzeci de ani

"Doamne, dă-ne sănătate şi belşug
Doamne, iartă-i pe păcătoşi"

Roată fântânii cântă bucuria teama speranţa

Bat clopote undeva pe pământ



BALADĂ CU TREI VÂNĂTORI

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Sunt numai stele prietenoase pe cer.
Îngheţând, zăpada smăltuieşte
câmpul ridicat în tangaj.

Trei vânători se întorc spre oraş.
Tremurând departe, luminile caselor
pier în luminile stelelor - sau aşa
li se pare celor trei vânători
porniţi să-şi încerce norocul
cu mult înainte de zori.

Repede le îngheaţă aburii respiraţiei,
pe feţe nerase, păianjenii gerului
ţes o pânză prea fină,
îmbrăcămintea lor impermeabilă
s-a transformat în hermină

Nici umerii nu-i mai dor
Duc în tolbă câţiva iepuri
şi fazani care-n zbor
au fost rachete de aur, diamante şi purpură.

Podeţul răsună
ca butoiul fără vin.
Ajungând printre sălcii
se opresc obosiţi - unul dintre ei
îşi închipuie că vede miscand
o turmă de lei.

Unde e marginea oraşului?

Cu litere de fosfor, subţiri,
stelele caligrafiază civintele
pe cari cei trei vânători
ar dori să le audă
în camere calde
cu miresme de brad şi femeie



BĂTRÂNUL PODAR

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Îl iubesc pestriţele păsări cu gâturi prelungi
trezindu-l înaintea zborului pe cursul apei, în jos
femeile îndreptate spre piaţa oraşului
cu coşuri grele pe cap. Îl iubeşte
drumeţul întârziat, cu faţă de bronz
în lumina felinarului ridicat...
Grăbit desprinde lanţul podului plutitor
arătându-le braţele-i arse de soare
pline cu ancore şi inimi tatuate frumos.
Nu ştie ce-i tihna şi nici nu o caută. Uneori
împingând pălăria de pai către ceafă
trece cu cineva sub sălcii cu mâţişori
vorbindu-i despre mersul stelelor şi recoltele noi
sau vechi bătălii din Galiţia
unde glonţul în atacul de noapte l-a nimerit în picior.
Ziua sa trece ca o ploaie înmiresmată.
Spune glume şi trudeşte pentru trecători,
fericirea drumeţiei le-o urează mereu.
Doar iarna cunoaşte odihna, iarna când toate
stau sub zăpadă, numai vulpea alergând pretutindeni
simfonia albului să nu fie prea monotonă.
Atunci fumează ghemuit lângă sobă
amintindu-şi o iubire frumoasă
sau vechi întâmplări cu hoţii de cai.
Adormind cu fruntea lăsată în linişte
i se pare că aude chemări de pe celălalt mal
dar nu-i decât gheaţa pregătită să plece
în sloiuri, departe...



 RESEDINTĂ DE PLASĂ (I)

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Bariera se ridica agale,
carute cu pasari, cu fructe, cu mac
intra in orasul mic, salutate
de cocosul cu trambita sparta.

Huruie storuri de case bogate
si maini dolofane aseaza-n ferestre
plapumi azurii peste care
cresc norii pernelor albe.

Frizerii stau in strada, plictisiti
inca inainte de inceperea zilei,
ar spune ceva dar prefera
sa priveasca amorasii de piatra.

Carutele canta din osii uscate
si ajung in piata cu bidoane de lapte,
altele cauta judecatoria de ocol
unde taranii coboara
si intra in curte cu biciul in mana.

Langa monumentul cu vultur
apar functionarii lins pieptanati,
dispar in misterioasele coridoare
impodobite cu genti si avize.

Soarele ineaca podoaba vitrinelor,
de ani fara numar
ciorchinii roscovelor atarna blajin
printre perii si funii de canepa.

In fanul carutei e asezat un sicriu,
o femeie a cumparat lumanari pentru nunta
si strange in palma crapata
batista cu bani.

Din ceasul preturii cad smalturi crapate.
Aerul e dulce, de candel,
batranul fotograf s-a prabusit pe ziar
si vorbeste vorbeste in somn.

In carciuma negustorii incheie contracte,
cineva tipa fantastic, rastoarna o masa
si sparge sticla cu vin.

Avocatii mai alearga in hainele lor de lustrin
decolorate de soare,

frizerii orbesc in oglinda patata de muste.

Golite, carutele pleaca spre campuri,
of, orasul mic ramane in urma
cu turnul pompierilor in care
nu se zaresc niciodata maruntele focuri
zilnic izbucnite aici.



 RESEDINTĂ DE PLASĂ (II)

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Din norul serii, zmeuriu,
cad porumbei intorsi de pe camp;
umbrele mananca repede
afisele cu anunturi de targ.

Servitoarele tarasc spre casa
copii cu bucle de ingeri.
Viorile subtiri din chiosc
intoneaza Tango notturno.

Tac valturile morii taranesti,
langa fabrica de caramida
salariati cu sepci cadrilate
intra in camere mici.

Sotia primarului priveste
circul ambulant care trece
cu pitici, cu umbrele, cu tobe
si o maimuta inchisa in lada.

Functionarii cu mustati de catran
vin in parc sa consume
covrigi cu chimen, sa asculte
melodiile sublime din chiosc.

Nebunul inconjura fiecare pom,
oprit pe podul de lemn
vede capul Ofeliei plutind
ca nufarul pe apa murdara.

Pudra, tantari, transpiratie,
vartej de valsuri racoroase;

directorul bancii spune glume,
rasul sau inghite luna
si, obosite, sotiile functionarilor
scot fluturi din bere.



 VINE CIRCUL

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Vine circul Vine
pe roţi albastre şi roşii
pe roţi de frunze şi fum

Pe case din scânduri cenuşii pe nave
înaintând prin valuri de praf
circul se îndreaptă spre orăşelul nostru tihnit
aduce o lume de vise încuiate în lăzi
cu inele cu greutăţi şi cuţite

Vin pentru serile iluminate cu lămpi de carbit
orchestra cu alămuri va cânta puţin răguşit
marşuri bavareze arii de operă
şi cineva imitându-l pe Chaplin
schimonosit ca în faţa morţii
va săruta pe covorul de rumeguş
aripile artei sale căzute

Vine circul
din casele pe roţi prin hublourile cu flori de mătase
iese fumul bucătăriei
care murdăreşte aurul toamnei din pădure
printre poneii obosiţi aleargă câinii flămânzi -
prietenii artiştilor flămânzi

Iată-i intră în orăşelul nostru credincios
- aici unde oamenii spun că artiştii sunt deberdei
aici unde o fată care s-a dăruit iubitului
a fost alungată cu pietre -
intră pe străzile atât de curate
melancolica maimuţă îi salută pe toţi trecătorii

O femeie la fel de frumoasă ca Greta Garbo
- femeia circului -
se dă cu roşu pe faţă
şi duce trompeta spartă la buze
vestindu-i pe oamenii orăşelului nostru
că mâine seară
îngerii şi diavolii vor dansa pe pământ

La marginea orăşelului nostru cinstit
e coborâtă ancora artei


VECHI TARG IN BANAT

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Ah, cai furtunoşi sau resemnaţi, cai de plug,
mângâiaţi pe bot, cǎutaţi pe-ndelete la dinţi,
cai goniţi în cerc sǎ se vadǎ cǎ nu sunt bolnavi,
şi armǎsarul ridicat în douǎ picioare subţiri
arǎtându-şi pântecul argintiu cu pale del foc –
şi nebunul privea mângâind nevǎzute obiecte,
copilul plângea ingrozit, uneori asculta
melodia flaşnetei monotonǎ ca zilele verii
ce-aveau sǎ nu mai revinǎ vreodatǎ –
ah, şi planetele papagalului nu spuneau niciodatǎ nimic
despre viaţa celor îngenuchiaţi cu pǎlǎria în faţǎ,
a celor lungiţi ca reptilele, veşnic cerând
banul coclit de sudoarea din palmǎ…
Strǎlucirea paielor risipite pe haine! Strǎlucirea
Pǎpuşii de turtǎ dulce culcatǎ pe braţ –
Şi chipul îmi fugea ca mercurul pe-oglinda
Pǎpuşii turtite… Şi trompetele lungi de carton
Anunţând cǎderea îngerilor în visele noastre
De copii purtaţi de vârtejul cǎluşeilor trişti!
Nebunul privea îndrǎgostiţii fotografiaţi
Lângǎ peisajul cu avion şi palmieri violeţi,
orbul cânta din vioarǎ un imn lui Dumnezeu,
râului în care neauzit cobora. Sprijinit
peste vise, bǎtrânul tǎcut ca un patriarh
vindea lipitori şi rǎdǎcini de lecuit milioane de boli,
nebunul ridica boabele porumbului strivite în praf
semǎnându-le-n ogoare pe cari numai el le vedea.
Mugetul taurului gonind cutremura o clipitǎ pe cei
Ce fumau vorbind despre recolte şi dragoste –
Sau blestemau şi râdeau şi plângeau
În zgomotul monedelor aruncate
Prin praf, pe tejghea…



 DE PE VREMEA FILMULUI MUT

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Aşteptăm gâtuiţi de emoţie.
În sală e miros de tutun şi carbid.
Lovim puternic din palme; deodată
lumina se stinge şi uşile se închid.

Pe pânza ca o batistă uriaşă de doliu
apar maimuţe, lei, rinoceri,
admirăm piramidele grave
şi faraonii dezgropaţi din tăceri.

După pauza de zece minute
vasul Titanic se scufundă-n ocean
în timp ce orchestra adunată pe punte
suflă din alămuri cu mare elan.

Ni se arată şi războiul cu burii,
vedem explozii, arme, râuri de sânge.
Cu fitilul aprins trece suspinul prin sală,
lângă tata cineva plânge.

Ieşim cu felinarele în stradă,
lacrimi ne curg întruna pe faţă.
Nimeni nu vorbeşte pe drum.
Florile salcâmului sunt stele de gheaţă.



 PROFESORII DE GIMNAZIU

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)


Ei s-au retras în cimitirul
cu îngeri de bronz înverzit;
azi memoria mea
îi ridică din morminte
redându-le siluetele vechi:

Vara, pe străzile oraşului mic…
Sunt îmbrăcaţi în haine sobre
lucind de atâta şi atâta călcat,
la gâtul lor mereu transpirat
atârnă lavalierele
ca nişte păsări căzute în praf…

O, iată-i acasă, martiri ai chinului zilnic,
în camere cu umbre mucegăite
tuşesc uşor, vorbesc fără sens,
taie lemne în curte
sau tac lângă soţiile lor
legate la frunte din pricina
migrenelor fără sfârşit:
lefuri mici, fetele nici azi măritate…

Spre seară, cu învierea zorelelor
ei tresar şi ies în strada răcorită
intrând în cazinoul suav tapetat.
Acolo aşează ceasul pe masa de marmoră
- de fapt ce timp să măsoare? –
comandă o turcească, frunzăresc “Universul”
şi-n clipa aleasă în urmă cu două decenii
încep să discute la flacăra focului scăzut
despre Napoleon şi amantele sale.

O, viaţa lor
citită în oglinda restului de cafea
presărat cu scrum de ţigară:
misterioase litere spun
o poveste nespus de amară.

În drum spre căminele strâmte
trecătorii îi salută cu teama ascunsă
domnii profesori îşi ridică meloanele grele de praf
şi le răspund cu zâmbet prietenos
căci ei, îmbătrâniţi înainte de timp
nu mai au energia să fie prea răi…



SLOW-FOX

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)


Strugurii atârnau
ca liliecii de grindă.
Fluturii căutau disperaţi
paradisul din preajma
lămpilor mari "Petromax"

Transpiraţi, dansatorii
se scufundau în fluviul de junglă
al melodiilor. "Domnişoară,
inima mea vă aparţine."

Şerpi-boa de hârtie viu colorată
încolăceau regina balului
delicată că o petală de mac.

de-a lungul pereţilor
mamele grijulii
păreau pinguini pe banchiză.

Într-un colţ, cu puşca Mannlicher
strânsă bine între genunchi
tânărul jandarm
visa cum umblă prin pădure
după flori şi ciuperci.

Aplauze, ţipete:- o tombolă
cu bucurii de carton
sub nori de odecolon

(Era o sală-acvariu cu apă de fum,
pluteau în ea
siluete fără contur,

era ceva
între toamnă şi iarnă. Amin.)



 ZI ELEVATĂ

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Cârdul gâştelor se înalţă în zbor,
găinile fug într-un şanţ cu urzici...
Praful negru formează un nor...
Trec hipopotamii şi pe-aici?

De după cotitura cu plopi
apare automobilul Ford
gâfâind ca un plămân de ciclop;
are clacson de cauciuc şi spiţe la roţi.

Stau tolăniţi pe băncile moi
trei domni eleganţi cu bretele;
intre buze plimbă ţigări de foi
ce aruncă sclipat de stele.

Automobilul opreşte înaintea primăriei,
speriaţi, guarzi fug afară,
plutonierul de jandarmi
salută în poziţie regulamentară.

Au venit pentru alegeri?
Sunt cumva deputaţi?

Seara, la fântâna arteziană
se spune că domnii din automobil
au venit să cumpere plante medicinale
şi porci pentru export.



 BALADĂ

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Alaiul iese din curtea bisericii,
invitaţii calcă în vesel tact.

Din cer cresc tufe de roze cu aripi de îngeri.

Copiii se caţără pe garduri,
toate ferestrele acum se deschid,
până şi mama, oprindu-şi andrelele,
admiră momentul festiv.

Mirele păşeşte atletic,
din pălăria sa neagră priveşte un vultur,
Mireasa e timidă ca un porumbel,
sănii ei sunt împodobiţi cu zambile,
şi în jurul frunţii i se roteşte lent
aura cununii de mirt.

Îndărătul nuntaşilor cu luciri de staniol în priviri
neîntrerupt clarinetul şi patru viori
silabisesc suspine dulci
vânturând în inimi cenuşa unor vechi sărbători.

Alaiul se îndepărtează,
pleacă să planteze o mlădiţă de bucurii
din care vor creşte crengile vieţii cu copii
acoperite cu multe frunze de lacrimi şi boli
şi apoi vor mai creşte şi câteva fructe
pentru gura pământului.

Dar acum să danseze!



 CÂNDVA, ÎN IULIE


Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)


Arşiţa topeşte piatra, zăvoarele,
plantele grădinii
se despletesc în fâşii de pergament.

Chemaţi de un vaiet prelung
ieşim din camere ce au în ferestre
crengi cu frunze de nuc,

tace şi maşina de cusut.

În mijlocul diurnului
apare convoiul funebru:

A murit un om destul de bătrân;
se spune că a avut tuberculoză,
patru bărbaţi îl poartă pe năsălie,
nepoţii leagănă o cunună cu panglică roz;

şi el a fost un truditor al pământului,
ploaia îl găsea întotdeauna pe câmp;
uneori dansa la botezuri şi nunţi
şi-n faţa paharului, spunea tuturor
că a făcut armata la Viena
şi că în Prater
umblă ca-n ogradă la el

încă de copil
a muncit pentru bănuţul din palmă
să poată plăti
la vămile văzduhului

Convoiul lasă în urmă
miros de ceară, de busuioc, de tămâie
sub oţetarii cu frunze groase
femeile stau cu pumnul la gură,
şi-n momentul în care
mă întreb dacă şi eu voi muri
maşina Singer de cusut
începe iarăşi să cânte.



 ÎNTR-UN SERTAR

 Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

 Pâlpâie molii
 cuminţi, răbdătoare.

 Din fotografia iodata
 cavaleristul cu grad de caporal
 priveşte melancolic
spre satul natal.


 Cambii, foi de vite, chitanţe
 de la "S.A.
 de asigurări Transsylvania".

 În noaptea de-aici
s-a stins şi ochiul
penei de păun.

 Praf de tutun
pe imaginea taurului comunal
 premiat demult.

 În calendarul pe o sută de ani
 lacrimile şi petele creionului chimic
 au stricat înţelesul
 scurgerii vremii.

 Îngerul de gips, adus de la târg
păzeşte deasupra
acestui mormânt.



 Albumul cu fotografii

 Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Surâs de fată cu umeri
de zeiţă ieşită noaptea din apă,
nasturi mari de sidef, rochie
de mireasă,

un bâtlan împăiat,

"Asociaţia popicarilor din Banat"

petreceri, discul Columbia
cu ultimul tango argentinian
anno Domini 1930,

şi unchiul (funcţionar la oraş)
cu ac luminos la cravată
şi canotiera dată
indiscret către ceafă,

sicriul aşezat pe masă,
mâini încrucişate pe piept,
şi eu c-un cal de turtă dulce
- primul meu Pegas -

o, nepoţii, nepoţii

şi şoarecii pândind aceste foi
aceste frunze de toamnă
plutind cu blândeţe
peste focul timpului.



 În pod (I)

 Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Potcoave, saci cu pene,
sticluţe cu etichete Diana, Carmol,
roată de tors a bunicii, străpunsă
de carii flămânde.

Printre ele, cu mândria pierdută,
stă gramofonul ; în pâlnia sa
păianjenul
îşi desfăşoară bobina.

Iată şi lampa cu petrol
orbită de lumina cerească
a becului electric.

Tronând pe o ladă
pisica urmăreşte cu ochii ei radar
ascunsele drumuri
ale şoarecilor.



ÎN POD (II)

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Cavou aerian jerbe din frunze de cârpă
destrămarea obiectelor părăsite
metafizica deşertăciune

Scrie anul morţii
pe cufărul bunicului cu etichete Hamburg Chicago etc.
pe nasturii cu vulturi imperiali pe calendarele Astra
pe sticlele goale aruncate lângă calul orb al copilului

Cine plânge? Fii liniştit
aici trosneşte lemnul sticlos
şi nu vorbeşte nimeni
sunt numai limbile de câlţi
din gurile rânjite ale nimicului
şi nicăieri nu pâlpâie lumânări
sunt numai sclipirile ruginei

În măduva grinzilor cariile deapănă parabola vieţii
şi peste toate praful aşterne aleanuri ascunse
peste toate atârnă liliecii atârnă
la fel ca perele putrede ca sănii
vrăjitoarelor foarte bătrâne

La noapte va ninge



CALENDARUL ÎNGĂLBENIT

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Previziunea timpului:
ploaie soare lapoviţă,

apicultură, programul
vântului: prepeliţe, iepuri-vulpea
tot anul,

Lindbergh(zborul peste ocean),

zilele postului mare,

istorioare de consumat la gura sobei
şi pilde ambalate în celofan
-per aspera ad astra-

şi iarăşi previziunea timpului

şi totuşi, bunica a murit



 Vecinul nostru

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Vecinul nostru, rudă îndepărtată a mamei,
a fost marinar la Pola.
Răsucindu-şi mustăţile îngălbenite de tutun
se laudă c-a stat pe catarg printre păsări,
că a făcut în Marea Adriatică baie -
toate fetele din portul vestit îl iubeau
doar pe el, bărbatul înalt, bărbatul spătos...
Despre orice s-ar vorbi la marginea şanţului
el aminteşte : "să ştiţi, am fost marinar"...
Celor ce râd socotindu-l bătrân mincinos
le arată pieptul cu peşti şi colaci de salvare
acoperite cu linii strâmbe : Pola - 1906.
Trec zile şi trec anotimpuri să lase
urmele altor vremi. Tot mai des
îl aud pe vecinul nostru spunând trecătorilor :
- Să ştiţi, am fost marinar...



 Şopron

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

Copilul intră speriat,
tărâmul fantomelor rămâne afară:
în inimi şi-n iadul fântânii, în alunii întunecoşi
dindărătul grădinii,

aici e-o împăcare caldă, un cântec,
cu glas de rumeguş, o bucurie naivă,

brusc se face lumina de rai,
rândunica ţâşneşte frumos de sub grindă
şi se duce la Dumnezeu ca să-i spună
un psalm de argint,

aici sunt inelele şi literele de metal
pentru hamurile uscate ca şerpii
de pe drumurile verii,
sunt clopoţeii - sufletul lunii decembrie, sunt
potcoavele rupte, care par nişte inimi ciobite,
sunt o mie de obiecte rămase de la străbunici -
oare mai pot folosi la ceva?

Aici e felinarul orbit de treizeci de ani,
e presa pentru storsul strugurilor -
aşteaptă să se umple fagurii toamnei,
atunci din jgheabul ei va curge mustul, ofranda
pentru sfântul Dionisos
care hoinăreşte din sat în sat şi discută cu ţăranii
prin cârciumi,


aici e coasa şi grebla, sunt toate uneltele
pentru răstignitul porcilor, iarnă
într-un colţ picoteşte roata de tors a bunicii -
este o lume care moare într-un anotimp
şi reînvie în alt anotimp
ca până la urmă să nu mai reînvie niciodată.

Aici, ziua veghează rândunica,
noaptea veghează luna care-şi vârâ craniul palid
pe ferestuica de sus

Aici, sub prag
e îngropată inima mea de copil.



Oamenii acoperişelor

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Ei intră familiar în curţi,
la uşi deschise către soarele proaspăt
invocă numele păcii, şi-n zorii Noului An
cu diverse gesturi ne aruncă în piept
boabe de grâu ceruite şi roşii,
aduc ramuri de aur din copacul fericirii
sadindu-le adânc lângă prag.

Cândva, îi priveam
minunandu-mă de atâtea scule
purtate ostăşeşte pe umeri, la şold
Mi se părea că vin dintr-o ţară de ceaţă,
mă întrebăm dacă şi ei mănâncă şi dorm.
Atârnaţi întotdeauna de nori străvezii
coborau pe funii nevăzute în coşuri
gonind cu peria lor că un arici supărat
duhurile funinginei, diavolii focului.
Mamele ne speriau arătându-ni-i
dar ele ştiau că oamenii aceştia tăcuţi
sunt zeii casei.

Azi mă îndemn: Adu-le şi lor un poem
în laptele lui să-şi spele obrajii.
cu hârtia prefăcută în albă hlamidă
pornească mai departe pe străzile albe
veşnic să-şi aducă aminte de tine
ei, ocrotitorii căminelor...



Evocare

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Tocilarul intră în sat
însoţit de convoiul frunzelor,
împinge căruciorul de parcă
îşi taie mormântul în piatră.
Vântul îi deschide porţile grele
şi fără să vadă pe cineva
dă sfios bună-ziua.

Mâinile îi întind cuţite
de tăiat în linişte pâine, cuţite lungi
pentru spintecatul porcilor iarna,
îi întind şi foarfeci pentru valul cald
al miresei, pentru scutece, pentru giulgiul
de pus pe-o faţă-mpietrita.

Şuier de păsări sălbatice
zboară din roată sa...

Milostivele mâini îi aşază pe masă
pâine, o ceapă cu foi de zăpadă;
ochii i se topesc în cana cu lapte,
mestecă încet ca un soldat prizonier
şi gândul îi creşte spre culcuşul de paie
în care i-ar plăcea să stea
peste noapte.

E întrebat de unde vine
dar el nu ştie -
nu e moartea cumva?

Tocilarul îşi şterge gura cu mânecă,
mulţumeşte femeilor blânde,
şi iese în stradă căutând
indicatorul de drum.

Deasupra satului, luna
se răsuceşte, răsuceşte într-una
şi stele scapără
asemeni cuţitelor.



Caii


Caii galopează spre mine,
se adună înspumaţi
la poartă poemului.

Le arunc trifoi şi fân - fiecăruia
îi leg la grumaz săculeţi
cu ovăz din cel mai bun.

îi duc la jgheabul din drum:
beau însetaţi şi nechează şi-şi scutură
steluţele de apă adunate pe bot.

Sunt caii mei. Niciodată nu pot
să-i uit...

Cu ei plecăm călare spre lumile vântului,
cu lancea mă aplecăm să ucid
balaurul venit din icoană.

Vara îi duceam la scăldat,
capetele lor înălţate din apă
straniu pluteau, ca butucii
porniţi din preistorie.

Ei trăgeau căruţa de foc a nuntaşilor,
iarna sania o ridicau în văzduh
ameţiţi de clopteii atinşi
de diavolii cu duh de zăpezi.

O, într-o zi i-au mănat în piaţă
la Târgul Morţii.
Pe pielea lor de atlaz
soldaţii imprimau hieroglife de jar
şi caii au fost aşezaţi în vagoane şi duşi
să le mănânce ochii
păsările cu pene de tuş.

Îi recunosc, sunt caii mei, bănăţeni...

Stau la poarta poemului,
le mângâi coamele aeriene
şi desparindu-mă de ei
le bat potcoave de aur
să revină cu urme sfinte
în amintirile mele.



Frizerul

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Pornea dis-de-dimineaţă cu lădiţa sub braţ,
ciocănea discret în geam până când auzea
o tuşe uşoară, un răspuns mormăit...
Povestea ce s-a-ntâmplat peste noapte în sat,
află cine se duce la târg să cumpere cai,
cine se căsătoreşte curând, cine s-a spânzurat.
Era calendar; ştia preţul porumbului nou;
nimeni nu punea ventuze mai bine ca el!
Cu pămătuful ca o crizantema-nfoiata
arată un punct în aer - şi vorbea, şi vorbea...
Mie îmi plăcea când pulveriza odecolon.
Acoperit de zăpadă şi ploaie, tras între umeri
alerga cu lădiţa din casă în casă...
De sărbători felicita familia întreagă,
deseori era poftit să rămână la masă.
Duminică după-amiază îmbrăcat în haine negre
juca popice sau farbel cu cărţi ungureşti,
mândru cerceta pe fiecare parte: - Da,
eu v-am făcut frumoşi, cu briciul şi cu priceperea mea!
Afla el primul noutăţile din sat.
Nimeni nu s-a supărat vreodată pe el -
pe toţi i-a făcut pentru o zi, două, frumoşi,
tuturor le-a spus taine la ureche
dimineaţa, aplecat peste capete somnoroase
cu briciul ascuţit şi lucios...



Duminici

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Duminici cu prăjitură cu mac
şi degete năclăite de miere,
cu muşte agonizând
între geamuri orbite de praf,

duminici cu drumuri la cimitir
(după-amiază, la ore de jar
când până şi morţii-n adânc
gemeau însetaţi) -
duminici
cu vizite la mătuşa noastră
(fecioară la cinzeci de ani),
capul mătuşii era un cactus bolnav
dar ea ne iubea cu adevărat,

duminici cu flaut şi contrabas,
cu pietricele în pantofii strâmţi,
cu creştetul prins la menghina soarelui
şi cu o palmă tunând după ceafă,

duminici, duminici :
când învăţăm să urăsc
şi-l implorăm pe sfântul Gheorghe
să ucidă balaurul duminicilor
ascuns în mobile, în ochii tatălui, în florile
de hârtie - ascuns şi prezent pretutindeni.

duminici, duminici
când degetele mi se năclăiau
de sânge de miere de praf
şi inima mea era răstignită
pe spinii din curte.



Gara veche

Petre Stoica din "Arheologie blanda"(1968)

Scrisori şi pachete, coşuri cu păsări,
lădiţa soldatului pictată cu flori,
lăutarii întorşi de la nuntă,
umbrela batranului învăţător;
în sala de aşteptare clasa a III-a
miros de motorină, înţepător,
sfaturi în caz de gazare
şi seminţe de dovleac lângă sobă,

pe obrajii mamei lacrimi amare,

calul orb oprit în ploaie, căruţa
cu fan otrăvit, cu geamantanul
fiului de la gimnaziul industrial,

ultima respiraţie, primul strigat
învolburat în şuierul trenului
sosit din iad.



 Ceasul de lemn

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

      I

Lanţurile cu inele subţiri
întorceau pe scripeţi timpul;
se întorceau pe scripeţi
asemeni zăpezii
pe osia vântului
Greutăţile coborau
în umbra leagănului
prin duhul oglinzii;
urcau ca o pereche
de corbi sătui.

    ÎI

O mâna îi cobora greutăţile
(mâna
care rotunjeşte pântecul femeilor
şi împarte anotimpurilor culori
să nu se încurce între ele);
alta se ridică încet:
mâna întotdeauna grăbită
să pună casei acoperiş,
să arunce seminţe peste gurile pământului;
mâna care într-o zi ostenind
a-ncemenit ca o pasăre
căzută pe apă.

   III

Ceas lipit pe perete -
masca de clovn
în nunta anilor...

Ochii săi orbi au văzut
flacăra trupurilor înlănţuite în pat,
obraji cocliţi de lacrimi, monede
cu efigii semeţe de regi
numărate în palma tremurătoare;
ochii săi orbi i-au văzut
pe cei adunaţi la masă
cu fân în păr, după cosit,
cu făina toamnei pe umeri,
cu haine pătate de sângele
mieilor spintecaţi în şoproane.

...Au văzut zăbranic
întins pe oglindă.

   IV

Iernile erau duşmănoase...
Triste erau poveştile
despre inima mortului
străpunsă c-un ac lung
să nu mai moară vitele.
Beţivul satului
visând bătălii la Piave
îngheţa adormit în zăpadă.
Pisica venea din pod
răsturnând ceva pe scară
şi talgerul ceasului
întretăia respiraţiile, clatină
odaia, îngustă în el

   V

Arătătoarele
mergeau înainte, leagănul
a fost coborât din pod; copiii
au făcut primii lor paşi,
au privit spre lume miraţi,
şi lumea era un ou de cristal
cu gălbenuş de miere,
au învăţat să socotească
pe alune şi degete,
să înveţe cele zece porunci,
să salte sacii pe umeri,
să verse pe câmp sudoare de sânge,
şi au plecat şi ei
fără să mai închidă poarta -
timpul i-a acoperit cu flori,
i-a acoperit
cu răsuflarea caldă a vitelor,
cu sfânta zăpadă
a câmpului şi a pădurilor
uitându-i treptat

   VI

Arătătoarele
mergeau înainte - sigur
şi fără întoarcere: ca păsările
ce pleacă ştiind
că vântul iernii
goneşte din umbră
tauri aerieni
cu răsuflări -
de flăcări albe.
Alte clarinete cântau la botez
alţi miri se priveau în oglindă,
alte bocitoare cădeau pe morminte.

   VII

Dousprezece semne
arătate de la partea inimii,
revenind la partea inimii.
Douăsprezece strigăte
în alaiul nopţii. Şi unul
ca Iuda
dând sărutul pierzaniei.

   VIII

Dacă arătătoarele
s-ar întoarce îndărăt
scripetii s-ar rupe
la capătul începutului,
lanţurile cu inele subţiri
ar spune
despre cei plecaţi în lume
să asude şi să plângă
pierind fără urme.

Ar spune despre locomotiva
cu clopotul şi fumul coşului lung
venind spre oameni
ca un adevărat antihrist;

ar spune despre inundaţii şi seceta;
ar spune despre nunţi
purtate pe furtuna tarafelor;

ar spune despre serile
când familia adunată la masă
vorbea cu glas tremurat
despre o nouă ipotecă;

ar spune despre o zi senină
când zeppelinul a trecut peste sat
şi lumea s-a speriat
crezând că vine război;

ar spune...
ar spune...
ar spune...

   IX

Ceas pictat cu trandafiri şi arhangheli,
ceas de lemn
acoperit cu praf...
Cuib al şoarecilor
în sânul timpului
ce lunecase prin tine
nepăsător...
Jucărie pentru copii...
Carii lucrează în tine
şi ucid,
ucid şi mănâncă
gloria ta de martor
al trecerii
atâtor destine.



An de an...

Petre Stoica din "Arheologie blândă"(1968)

An de an s-au adunat aici -
pe vreme cu ploaie, pe vreme senină,
aşa cum hotăra anotimpul...

Cărări cu lalele, cu mentă
mă poartă împrejurul mormintelor
şi văd caruselul timpului
împodobit cu nume şi nume şi vârste...

Sunt cu toţii risipiţi printre pomi.
Parcă dorm la umbra căruţei
în amiază, după trudă grea. Şi totuşi,
nu mai asudă, nu mai tuşesc
în somn.

Dorm bunicii, mătuşile, unchii.
Le împrăştie vântul numele, vârstele
amestecându-le cu alte nume şi vârste
topite în negură.

Petre Stoica-TRECATORUL DE DEMULT(1975)

Îmi amintesc...

Îmi amintesc lumina aceea de culoarea mentei
îmi amintesc surâsul acela din adolescenţă
îmi amintesc şi gustul primei ţigări
şi-mi amintesc şi rochia ta de pe scaun
şi-mi amintesc şi alte lucruri simple
destule
că să uit atâtea şi atâtea amintiri mai importante desigur
dar mie îmi place aroma portocalei
şi nu carnea ei



Moare...

Moare copilăria şi nu mai rămâne decât
albul cretei cu care să-ţi scrii
pe negrul palmei negrul treflei din jocul pierdut



E numai...

E numai o minciună
cu gust de turtă dulce
e numai un basm
cu ace de brad pe limbă -

poştalionul copilăriei
zace în burta lupului



 Copiii soarelui

Copiii soarelui ridică o piatră şi citesc prin ea
depărtarea
copiii soarelui vorbesc cu peştele rătăcit prin iarbă
copiii soarelui fac dintr-un trandafir o casă înaltă
copiii soarelui îşi pun mustăţi să-i sperie pe cei
care nu au mustăţi
copiii soarelui duc un sicriu cu frunze şi cu oase de păun
copiii soarelui intră în negură şi dimineaţă revin
cu meloane pline de ciuperci
copiii soarelui descifrează ceea ce
noi nu mai putem descifra

copiii soarelui ştiu că nu mai sunt copil
şi-mi dau o spadă să mă apar



Bând ceai

De fapt
acea ţară nici nu există
am născocit-o seara pe răcoare
bând ceai sau urmărind
desprinderea unei umbre
de pe coapsa ta dezvelită

odată cu reapariţia boabelor de ienupăr
voi trage şi alte semnale de alarmă
ca să ştiţi şi voi
gustul de moloz al visării



Deasupra lor

Aceste pietre
deasupra lor un strat de frunze
deasupra frunzelor negura
deasupra negurei cerul
aceste pietre
sub ele
sunt câteva litere câteva semne
nimeni nu le va găsi niciodată



Ceva

Acolo în grădină
printre ridichi şi foi de salată
printre cioburi de sticlă şi bulbi putreziţi
printre pietre şi pene de citezoi
într-o zi am găsit
ceva ce găseşti o singură dată în viaţă
ceva fără formă, ceva fără gust şi culoare
ceva topindu-se ca literele soarelui pe apă
ceva mai frumos decît genele iubitei
ceva cald şi dureros ca o melodie depărtată
ceva…
acolo în grădină
ceva ce găseşti o singură dată în viaţă…



Poem fără titlu


Pasărea de sus e silabă neagră
cândva rostită de tine în somn
e cuvântul care a murit în timp
ce năştea frumuseţea
e gândul pe care ai vrut să-l rosteşti
dar a îngheţat pe zăpada hârtiei

pasărea de sus
e ceva ce a fost o singură clipă
şi a plecat în zbor
să pună în cuiburi înalte
ouă cu miez de aer
pentru hrana timpului



Aş vrea


Aş vrea să se ştie :
ziua aceea avea o culoare mai puţin cunoscută
avea miresme de trandafiri amestecate cu miresme
de soc avea un gust de scorţişoară avea o densitate
şi rotunjime de piatră şi o delicateţe de rouă ziua aceea
avea ub foşnet de frunze fără moarte

aş vrea să se ştie
pentru anii care vin cu frunţile albite



Dintr-odată

Dintr-odată s-a dezlănţuit o furtună mare
mi se părea că nu mai sunt fiul pământului
fructe căzute zdrenţe pene praf şi catran
şi deasupra inima mea :
o flacără căutând refugiu
pe-o insulă fără ceasornice

dar cineva mi-a dat atât de firesc bună-ziua



 După ploaie

Deasupra acoperişurilor zboară un porumbel
poartă în cioc
scrisorile înecaţilor
din anii depărtaţi

cine are timp să privească în sus?

sunt adunate rufele rămase pe gard
e scoasă apa din pivniţă
sunt culese fructele căzute în iarbă
e căutată capra uitată pe câmp
sunt spălaţi pantofii plini de noroi

apoi coboară seara
nimeni n-a văzut scrisoarea porumbelului





Dintr-odată fotografiile

Dintr-odată fotografiile-s galbene şi pe ele plutesc
ochi pe care nu-i mai recunoşti
dintr-odată gutuile cad în iarbă şi-ţi aminteşti
trecătorul de demult care purta un nume frumos
dintr-odată auzi un tren şi-ţi aminintesti
marea nisipul şi vântul

şi ştii : e toamnă


Liniştea

Liniştea din atelierele vântului seara
liniştea din somnul broaştelor iarna
liniştea din viile scufundate în ceaţă
liniştea din ţeava puştii ruginite
liniştea dn nările vacilor doborâte în abator
liniştea din penele ratelor sălbatice în zori

liniştea din catedrala mea după terminarea poemului



Peisaj

Totul se desfăşoară normal în viaţa intimă a căpiţelor de fân
totul se desfăşoară normal pe suprafaţa râului
totul se desfăşoară normal în relaţiile oilor care pasc în depărtare

în ciuda faptului că negura
provoacă o anumită dezordine




Şi dintr-odată

Am crezut în lumina răcoroasă
din căpşuni din caise din morcovi
am crezut în viaţa lungă a cârceilor de viţă-de-vie :
erau hieroglife ale morţilor mei de demult
în ce n-am crezut?
în căldura fără sfârşit
din ochii şopârlei ai porumbelului ai şoarecilor
mi se păreau a fi
ochi veghind la temeliile casei
până şi-n bunăstarea urzicii
mereu am crezut

şi dintr-odată : noiembrie ploaia fierul frigul
şi nici scrisoare sosind
din ţara albastră a gaiţei






Decembrie

Somnul din fântână
ochiul timpului încremenit în lună
mesajul meu care nu va sosi până mâine
cineva amintindu-şi florile câştigate la ţintă
şi departe
dincolo de pădure

foarte departe
liniştea în urechea lupului



 Liniştea iernii

Liniştea iernii şi aripioarele peştilor sub crustă de ghiaţă
liniştea iernii şi şoaptele jarului sub cenuşă
liniştea iernii şi tainica cifra sub cartea de joc
liniştea iernii şi pleoapa timpului ruginind sub arcada podeţului
liniştea iernii şi silueta ta descrescând în zare

liniştea iernii şi inima mea



Zi de iarnă

Ninge peste cana mea de vin uitată în curte
ninge peste atâtea şi atâtea lucruri
pe care uneori le-am avut
dar somnul meu e profund
visul meu e-o sanie împodobită cu trandafiri
mă duce pe un drum luminos
Mă trezesc şi mă uit împrejur
cade un corb în zăpadă
adăugându-se la cele ce-au fost



Şi foşnetul lunii


Cenuşa scrisorilor în casetă
apa verzuie din pahar
barometrul indicând o ploaie eternă
harta unei călătorii prin continentul urzicilor
şi îngălbenind în resemnare



 Ianuarie

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Unde-i vulpea mea? Unde sunt
vietăţile mele: coţofana,
păianjenul?

Mâna care le hrănea
a îngheţat
scriind scrisori de dragoste



Octombrie

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Vălvătaia fructelor de ploaie
pălăria mea putrezind pe cărare -
un cuib pentru cavalerii văzduhului
grebla şi bluza albastră
şi cizmele grele de cauciuc : spuneai
ca eşti parcă Saturn

pe lungi sârme de vânt
zdrenţele unui trecător de demult



Scrisoare

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Poate-s aşa cum le ştii
sturzul şi-a făcut culcuş în barba mea
bâtlanul împăiat se plimbă prin curte
ştiuca face progrese la aritmetică
cioara şi-a pus o roză la frac

toate-s aşa cum le ştii



Jurnal

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

LUNI am instruit găinile apoi
   am cântărit lumina solară din fiecare ou
MARŢI am semănat morcovi viitoare
  cozi de cometă pe cerul bucătăriilor
MIERCURI am ieşit la plimbare cu iepurii
  am discutat împreună despre
  posibila interzicere a bombei nucleare
JOI mi-am defrişat barba iar seara
  am ascultat broasca ţestoasă
 depanandu-şi străvechile amintiri
VINERI  am primit în audienţă cocoşul
  cerea extinderea curţii
  să poată ucide cocoşul vecinului
SÂMBĂTĂ m-am îmbătat cu Hesiod
  în timp ce trăncăneam
  despre ultimile cuceriri agro-tehnice
DUMINICĂ după-masă pe-o vreme cu ploaie
  am participat la funeraliile cârtitei



O ploaie

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

O ploaie bruscă
m-a smuls din lectură
înţelepciunea cărţii
s-a prefăcut în carne amară
şi în acelaşi timp
casa noastră cu zorele
a luat-o razna pe câmp

dar foarte curând
găinile au reluat dialogul cu insectele
şaptele de ghindă
din jocul
în care mereu am pierdut

şi foşnetul lunii
din patul îngheţat demult



 ÎN URMA LUI

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Un anotimp fără an fără nume
în urma lui rămân
vântul care cântă din coji de ouă sparte
hainele mele de lucru
pe care noaptea le îmbracă şoarecii
ploaia care spală hieroglifele treptelor
petice de hârtie arse numai în parte
oricum literele dragostei nu se mai văd

în urma lui rămâne
o cunună de paie
pentru gloria lăcustei
care-şi povesteşte acum întâmplările



RUGINĂ

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Rugină pe unghiile atinse
de frunzele venind ostenite din cer
odată cu noaptea şi cu visul apoi
o coroană grea de rugină
pe fruntea reginei de ceaţă
care priveşte cu ochi de rugină
cum din palme îi cresc
crini lungi de rugină



SĂPĂTURI DE PRIMĂVARĂ

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

O claviculă alb-gălbuie
un ban din palma mortului
un rest dintr-o sticlă spartă la un chef cu Dionisos
clopoţelul unei biciclete din secolul vitezei
un pantof de pe vremea tangoului

amuleta mea sub cocleala căreia
descifrez iniţialele numelui tău



ÎNTRE MINE ŞI TRECUTUL MEU

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Între mine şi trecutul meu un trandafir de cenuşă
între mine şi trecutul meu un ceas cu arătătoarele căzute în praf
între mine şi trecutul meu o carte desprinsă din chinta regală
între mine şi trecutul meu un turn în care umbrele foşnesc în lumina coclită
între mine şi trecutul meu o piatră cu inscripţii pe care ploaia le şterge mereu

între mine şi trecutul meu oglinda în care treptat mă desfoi



ALEAN

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Vai unde e marea vai
sunt tufele de jaleş spinii
şi barca aceea şi liniştea
şi toată viaţa mea
vai unde e marea
şi unde-i bătrânul acela care seara
plângea cu gramofonul în braţe
Valurile recită
imnul absenţei

absenţei

absenţei



 LA MARGINEA UNUI CONTINENT

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Demult, demult
locuiam la marginea unui continent conturat
cu labe de cupru şi alfabet de ciment
pasul meu era iarba trecând umilă în vânt
eram crescător de oi de capre şi iepuri agili
demult demult
când soarele colora devastat pe colină
ascultam fântânile îmi cântau certitudinea
şi beam vin acru metafizica
se revarsă din biblioteca livezilor
din când în când
un greiere venea spre mine mă întreba sfios
domnule nu regreţi plecarea din cerc
nu domnule cioclu e foarte bine aici
lângă dalii şi patru araci
spuneam

demult demult



PLOAIA

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Ploaia spală un nasture de la pantoful tău de mireasă ajuns la gunoi
ploaia spală o inimă de pe cartea de jos rătăcită în curte
ploaia spală un pinten de argint dezgropat de-o ploaie mai veche
ploaia spală cuvintele te iubesc din scrisoarea aruncată
ploaia spală din calendar în care ţi-ai însemnat data întâlnirii cu fericirea
ploaia spală un bilet de tren dintr-o călătorie din care te-ai întors mai sărac
ploaia spală un ceas cu arătătoarele oprite la trei şi un sfert când el a plecat
ploaia spală un ciob de oglindă în care a rămas otrava unui ochi

ploaia spală aceste tacâmuri
căzute de pe masa morţilor



MULŢUMIT

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Nu mai aştept de mult surprize
sunt mulţumit cu brânduşa palidă
care-şi scoate capul din zăpadă
anunţând cine mai ştie câte zile de funingine
sunt mulţumit
cu brotacul cu această transparenţă verde
prin care se vede moartea treptată a zilei
sunt mulţumit cu o ţigară proastă cu un ziar
în care din numele meu lipsesc totdeauna
sunetele de helicon ale gloriei

sunt mulţumit cu un măr cu o nucă pe care mi-o aruncă umana mea cioara

sunt mulţumit cu semnele Morse
care anunţă prin pătura densă a timpului
cresterea nestingherită a unghiilor mele
încărunţirea armonioasă a părului



DUPĂ DESPĂRŢIRE

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

După despărţire
rămâne o tristeţe de sabie ruginită
sarea din pâine se întunecă
lumina din floare putrezeşte
şi rămâne un spaţiu nemărginit
plin de oglinzi care te înghit mereu şi mereu

rămâne o tristeţe de sabie ruginită



ŞI TRECI MAI DEPARTE

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Şi treci mai departe prin timpul meu năpădit
de arşiţa unui timp de demult
limba care te strigă e iască
braţele care te caută
se despoaie de iarbă

şi vocea ta din mine
e-un clopot care vesteşte mereu
o naştere o moarte o naştere



INSOMNIE

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

S-a terminat şi ultima ţigară
ce vei face acum
lângă singurătatea lalelei
şi în negura coborând
din tabloul atârnat pe perete?



 HOINARUL

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Am sădit o vie
hoinarul beţivul mi-a băut întreagă recoltă
şi a plecat cu barba îmblânzită de vin
ninge peste încălţările lui de cărbune

am săpat o fântână
luna i-a sorbit trandafirul
suspină brotacul
la porţile largi ale secetei

am crescut un pom
dar cioara beţivului mi-a furat toate nucile
le-a dus la ospăţul cu beznele câmpului

şi hoinarul cântă
amintindu-şi lungile asprele drumuri
şi trandafirul se deschide în mii de petale
fiecare petală tâlcuind câte-o zi din câte au fost
şi ghiarele caută mierea din miezul de nucă
pentru rănile anilor.



ACEASTĂ NOAPTE...

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Această noapte în care umbli desculţă prin vie
şi tălpile tale tresar
sub ghiaţă urmelor mele mai vechi
această noapte în care câini cu şapte capete
îţi adulmecă urmele
această noapte în care stelele se agaţă
de şoldurile tale de iapă tânără
această noapte în care luna taie gâtul cocoşului
înainte de-a începe să cânte să alunge
câinii cu şapte capete
această noapte în care te hrăneşti
cu funinginea greierilor cu neagra
miere din lacrimi

această noapte în care amintirile năvălesc
cu mii de fluturi carnivori cu mii de cuţite
şi cu tot atâtea cadavre îmbrăcate-n sidef

această noapte în care poartă pe frunte
o imensă coroană de piatră



ACUM

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Acum când trefla iubirii e jucată pe masa uitării
acum când melancolia vuieşte în inima perlei
acum când timpul acela e prefăcut în timp de nisip
acum când te hrăneşti cu memoria memoriei

acum când priveşti în abisul oglinzii



ÎN CLIPA CÂND TOAMNA

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

În clipă când toamna ne piaptănă cu ghiare de mort
şi ostenită limba
cere gloriei şi prafului îndurare

în clipa aceea
cineva ar trebui să mă ierte



CÂNTEC DE PLECARE

Petre Stoica-TRECĂTORUL DE DEMULT(1975)

Adio sfinte obiecte domestice
deasupra noastră va trece lin cuvântul uitare
vom rămâne sub stele anonimi
voi duhuri de rugină eu
strădania de-a fi
aura pipirigului din şanţ

RÂNDURI NEVINOVATE DESPRE CRITICA LITERARĂ, Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)

A fost un timp (îl numim : obsedantul deceniu zece), când critica literară, drăguţa, se voia orice în afară de ceea ce ştiam din copilărie că este. Nevertebrat şi cu alfabet de papagal jumulit, criticul era vistavoi, bonă şi dădacă. Totodată un acar mutând - la tonul răstit al telefonului - sufletul scriitorului de pe o linie pe alta. Pe scutul lui poleit apărea în relief apăsat : buzduganul, forcepsul, maşina de tuns, cădelniţa. Raţiunea criticii, a zecea muză după monsieur Voltaire, ţi-o explica scaietele maidanului. Pe ce străzi se plimbă autoritatea, independenţa, obiectivitatea, fervoarea criticului? Răspundă orbii! Scriitoriii care au apucat să-i cunoască terapeutica tresar în somn simţindu-i mâna grea. Deşi i-am ştiut din plin pe spinare binefacerile, eu rămân cu amintiri senine - şi atât.
Viaţa a îmbrăcat straie pe măsură. Zdrenţele au putrezit loaolalta cu vajnicii lor purtători. Ţesuturile intime ale literaturii noastre s-au refăcut în chip miraculos. Pentru că au apărut zeci şi zeci de talente cu platină în vârful peniţei. Şi era firesc să apară şi judecătorii, arbitrii lor, puţini la început, numeroşi în prezent. Ei au contribuit la reliefarea personalităţii acestora, la susţinerea lor. Avem o critică literară excelentă, de înalta ţinută intelectuală, de valoare incontestabil europeană. Reprezentanţii ei, (că să-i numesc pe toţi mi-ar trebui un spaţiu care îmi lipseşte) au ieşit din biblioteci adevărate, înzestraţi cu nemasluita dragoste pentru opera importantă, fie scrisă, fie tradusă în limbi de circulaţie universală. Critica anilor noştri are un stil, o atitudine, o opinie, o originalitate pe măsura literaturii ce o "disecă". Atribute care cinstesc. Ea a devenit creatoare. Da, criticul e şi el creator, "fiindcă reliefează valori pe o ecuaţie personală", cum ne învaţă - printre alţii - Pompiliu Constantinescu. Erorile, omisiunile ei mi se par scuzabile. Sunt criticii literari maşini electronice? Nu au fost scutiţi de inperfectiuni nici Maiorescu, Lovinescu sau Călinescu, marii, întemeietorii cu care ne mandrim venerandu-i zilnic. Să dăm aşadar criticilor de azi dafinii pe deplin meritaţi. Paralel cu acest gest obligându-ne însă să întoarcem spatele acelor critici coborâti de la etajul onestităţii (presupunând că au fost cândva acolo) în subsolul afacerilor extra-literare. Dumnealor se pliază fără cârtire pe gustul şefului de redacţie, de serviciu s.a.m.d., nescutit - deh, oameni suntem - de simpatii speciale, comandate, şi de antipatii şi ele speciale, comandate. Cazuri, destule. Aceleaşi fiinţe neprihănite "deservesc" (după târguieli la tejgheaua şpriţului balcanic sau la o partida de pescuit în ape nămoloase) o mâna de scriitori constituiţi în clubul intereselor meschine. Câţi există, doi, patru, şase - întotdeauna suficienţi pentru a trage dricul leşului literar - ei nu se vor sfiii niciodată să-l proclame pe autorul cutare egalul uriaşului Shakespeare. Lipsa de personalitate, de talent şi predispoziţie la abdicări. Lor li se cuvine citatul împrumutat din scrierile aceluiasi Pompiliu Constantinescu, pildă a probitatii profesionale: "Politica literară e decesul criticii ; cu ideile e ineficace să trişezi."

1981

Petre Stoica-VISUL VINE PE SCARA DE SERVICI (1991)

 

Poemele din prezenta plachetă au fost compuse la Bucureşti şi Reşiţa în anul Domnului 1987

DANSURI ŞI ZÂMBETE

Vine amurgul mă învăluie spuma lui portocalie
şi gândul mă duce la primele mele dureri de dinţi
la anii liceului la urechile îngheţate ale profesorilor
iar gândul se opreşte îngrozit
la misterul logaritmilor la duhul lor de coropişniţă
luminile amurgului pătrund adânc în columbarul trecutului
mă obsedează jartierele şi fecioria iubitei
adolescenta avea degetele pătate de cerneală şi sâni
ce înfruntau ascuţişurile vântului
cât de firesc îmi lua bomboana din palmă
cât de frumos fluieră celebre arii de operă
şi nu uita aluaturile pregătite de mama
şi nu pot uita nici faţa proaspăt bărbierită a tatii
mai există infinite dansuri şi zâmbete
ale vârstei mele cu braţe argintate
asemenea oaselor stau sub cruste de zăpadă îngheţată
cândva le dezgroapă memoria câinii ei jigăriţi
dar elanurile mele candoriile şi încrederea în religia vrăbiilor
nu vor mai reveni niciodată
seara coboară densă în orologiu se aud
murmure confuze venite din timpul ce-a fost
roţile orologiului tocite
macină sare ce picură umedă pe inima mea obosită
muşchii s-au subţiat pielea e zbârcită
trupul se reazimă de coapsa unui catâr resemnat
coboară şi noaptea
întru în aşternut în vid parfumat
visez că bătrâneţea strănută patetic prin sălile de concert



AMÂNĂRI


Factorul poştal îmi ocoleşte casa
poate întârzie prin bufetele cartierului
bicicleta lui goneşte singură pe străzi
de când aştept noutăţi din continentul trecutului
cine-mi călăreşte caii de ametist?
marea amurgurile ei fastuoase mai există?
osemintele tatălui meu ce mai fac? mai discută cu iarba?
sănii copilei care mi-a dat să beau sulfină şi apă din palmele-i fragede
cum au evoluat?
noutăţi aştept şi din arhipeleagul viitorului
bolile ce semnale şi ce culori pregătesc?
pletele mele vor creşte maiestuoase până la capăt?
soneria bicicletei mă trezeşte noaptea din somn
readorm şi visez că-n geanta factorului poştal
şoarecii rod plicuri cu numele meu




BUCURIA DE A ŞTI

Mă plimb pe bulevard
fumez maiestuos flutur batista parfumată
în luciul vitrinei ini admir coafura geometrică
şi tresar văzând că tinereţea vine spre mine
cu şolduri de gresie şi sâni violenţi
şi totuşi stau nemişcat port haine banale
într-adevăr fumez dar între degete
răsucesc o ţigară ieftină şi nu tresar
decât la picătură de apă ivită de sus
la capătul bulevardului fac drum întors
paşii descriu aceiaşi plimbare superioară
doar că acum sunt multiplicat
în siluete de emisari ai vietii gălăgioase
înaintea cărora tinereţea cânta-n genunchi
oh trezirea din vis şi bucuria de a şti
că eu sunt iarăşi eu
cel care îşi deschide umbrela în ploaie
şi pleacă să şlefuiască diamantul bătrâneţii




PRELUDIUL ZILEI


Ziua mi-o încep cu elogii la adresa
vrabiei care acolo sus pe balustrada balconului
îşi exprimă-n ciripitul diamantin
bucuria de a şti să trăiască puţin
îmi pun hlamida de fost împărat peste ţara tinereţii fără bătrâneţe
aştept să fiarbă ceaiul şi-n răstimp
mănânc firimiturile tortului aniversar
pregătit pentru mine în urmă cu cinzeci de ani
pe scară se aud paşi se îndreaptă parcă spre uşă
oh nu-i Ea în altă inimă răsună fericirea
rostită prin aburul crinilor cumpăraţi la piaţă
în bibliotecă mă întâmpina mari hărţi ontologice
azi ancorez într-un golf în care se adună
nave eşuate şi umbre de prieteni morţi
încheindu-mi pioasele reculegeri
trec la aspra mea muncă de traducător
deschid o enciclopedie grea şi pătată de sudoare
din ea se revarsă litere-mormoloci care-mi scapă
printre degetele plutind în fum de ţigară
unde se ascund cuvintele rare?
sub smalţul dinţilor? în fierul inimii?
sau în bălegarul leilor apăruţi cândva în vis?
vrabia se zbate acum printre sârmele reci ale oraşului
îmi scot hlamida de fost împărat
şi o schimb pe cratiţele ţigăncii din prag
în sfârşit ziua ia conturul dorit
hexagonală şi împodobită cu somptuoase cununi de urzici




VISUL VINE PE SCARA DE SERVICI


Număr cutele aşternutului rece le înmulţesc la pătrat
somnul apare greu şi târziu
de atâta amar de vreme dorm singur
cea care mi-a fost în viaţă stâlp de ametist
a intrat în sângele florilor din cimitir
uneori o caut la telefon
dar vocea ei e numai strigat de miel
şi celelalte au murit demult totuşi le văd
umblând prin piaţă trag după ele căţeluşi jigăriţi
şi se târguiesc cu vânzătoarele de mărar
pielea tatuată de sărutări s-a zbârcit
dulcile peceţi s-au făcut aspre la pipăit
seamănă cu urmele copitelor de diavol
visul vine pe scara de servici
are aripi de plumb şi mă trage brusc spre abis



NICI AZI


Am pus farfuriile tacâmurile paharele
toate sunt noi şi toate
au claritate de primăvară
şi iată că nu vii nici azi
mâncarea se sleieşte apa ingheata în cană
mă aşez la masă îmbrăcat
în haina actorului rămas fără rol
poftă bună singurătate



SONATINA


O boare neaşteptată agită perdeaua
şi bobocii trandafirilor se prefac în cenuşă
atâtea lucruri se-neacă în oglindă
rămân numai literele persistă interogatoare
îmi amintes vocea ta calmă aniversările eşecurile
inima zilei avea forma căpşunei
tinereţea purta platoşa zeiască muşchii ei
întreceau elasticitatea izvoarelor
ciocănelele orologiului ating arcuri moi de argint
cât o fi ora în ţinutul trecutului?
apoi furtuna acoperă cu nisip
paharele din care-au băut
fiinţele dragi ce azi nu mai sunt



 EMBLEME

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

Melancolia păpuşii abandonate în lada din pod
melancolia copilului privind zăpada de-afară
melancolia femeii care-şi descoperă primul rid
melancolia tenorului care şi-a pierdut vocea
melancolia portretului de pe gheridonul din colţ
melancolia pendulei în odaia invadată de soare
melancolia bărcii trasă sub malul cu sălcii
melancolia soldatului trecând prin lanul de grâu
melancolia lupului în cuşca grădinii zoologice

melancolia mea cu care zi de zi
măsor adâncimea unui mormânt deschis



NELINIŞTE

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

Formez un număr de telefon greşală
oh scuzaţi-mă nu-i nimic nu-i nimic

a cui a fost vocea de la capătul firului?

în pat mă răsucesc de pe o parte pe alta
da a cui a fost vocea?

în urechile mele răsună un ecou sidefiu
de dinaintea potopului



MENUET

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

Fiecare îşi arată ritualul de seară
udatul florilor lectură ziarului strănutatul
şi aşa mai devreme

eu seara îmi scot ochelarii şi şterg
lentilele încărcate de microbi şi imagini de doliu



MENUET

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

Pentru unii viaţa are gust de mac sau de wisky
pentru alţii viaţa luceşte ca lama spadei

pentru mine viaţa are aspect de rac sfârâind pe jăratec



MENUET

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

Uneltele de precizie ale multora
sunt dispreţul satârul semnătura sau foarfeca

unelata mea de precizie este zâmbetul
câteodată acul cuvântului



MENUET

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

Atâţia doctori în drept atâţia profesori de gălăgie
atâţia pantaloni călcaţi impecabil

cartea mea de vizită e-o petală de iasomie



MENUET

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

versuri patriotice ritmuri de broscuţe subtile
dialoguri de frişcă roză în fum de ţigară violetă

prefer poezia tăcută fâlfăitul foilor de ceapă şi trosnetul
cojii de pâine însoţit de monologul amurgului



MENUET

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

melcul străbate grădina umedă
diseară va ajunge antenele sale
vor atinge infinitul

tu dezlegi cuvinte încrucişate
nici până mâine nici până-n ziua de apoi
nu vei găsi cuvântul care defineşte răbdarea



EMBLEME

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

Filosofia din copita măgarului
melancolia din şoricul porcului
umanitatea din guşa corbului
suavitatea din inima parlagiului
dulceaţa din cleştele dentistului
indulgenţa din valsul focului
lirismul din acul scorpionului

surâsul şi optimismul din fierea mea



 SONATINĂ

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

Din ce în ce mai puţine scrisori
s-au rărit şi apelurile telefonice
telegramele de felicitare sosesc doar în vis
prietenii joacă şah pe balcoane înalte
sau încheie alianţe cu boabele de piper
din simplă perversitate metafizică
unii au rămas captivi în menghina discursului alţii
vai au rămas definitiv în grădină

barba se transformă într-o tufă de sare
se subţiază şi aţa nasturilor de la haină

prin uşa întredeschisă
intră numai suspinul scrumbiilor afumate



DULCEAŢă DE EPOCĂ

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

Tinereţea scormonea în caseta părinţilor
zilnic furând puţin câte puţin
din sacrosantul drept asupra adevărurilor

bogată şi nepăsătoare trecea de pe o stradă pe alta
şi punea prejudecăţilor piedică
poveţele şi avertismentele răsunau în urechile ei
ca uguitul unui corb cu pene roz-sidefii

anii tinereţii s-au făcut dulceaţă de epocă
linse acum de pisici năpârlite
nu regret nimic deşi mi-ar plăcea
să dansez în lejerele haine de atunci

o lumină înghite o altă lumină

o nouă generaţie trece bogată pe străzi
elaborează adevăruri cu miezuri mai tari
şi ea răstoarnă stâlpii prejudecăţilor
iar gura fragedă rosteşte aulic sentenţă eternă

gândesc toate acestea în timp
ce dinţii mi se rup în coaja moale de pâine



ÎN DIRECŢIA CÂINELUI

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

Aripile tinereţii mele atârnă lovite de meteoriţi
oasele care susţin acum vertical tristeţea
mă poartă spre zone fără afirmaţii şi fără uşi

amintirea şampaniei de odinioară mi se acreşte pe limbă
palmele ce-au cules avide polenul sânilor feciorelnici
crapă încet cu scândura sicriului
inima anesteziată cum să mai cheme?

pe nesfârşite băltoace de apă plutesc
coji de seminţe ziare rupte picioare de raci etichete
printre ele pluteşte şi imaginea celui ce voi fi
după trecerea ploii care topeşte viscerele anului

se aprind luminile porţile teatrelor se deschid
mi-ar plăcea să urc treptele de acolo
dar eul meu liric mă trage în direcţia câinelui
cufundat adânc în lectura rănilor sale

şi ultimul răsuflet al vântului răstoarnă părul
femeii care se uită la mine de parcă
aş fi o haina mâncată de acizi corozivi



CA ULISE


Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)


Ca Ulise ai trecut de la o insulă la alta
trupul tău tânăr se risipea în miere limpede

lumea era oglindă-n oglindă în ea te vedeai
când atlet viguros când amiral când tricorn

copleşit de amintiri şi de simboluri
studiezi fisurile pereţilor privirile
păianjenului cu o sută de ochi

splina zvâcneşte memoria pâlpâie grea
lumânarea se îndoaie asemenea unui vierme de sidef

adormi şi visezi că moartea-i o mănuşă parfumată



LIRIC ŞI IREVERSIBIL

Petre Stoica din "Visul vine pe scară de servici" (1991)

Odinioară mă credeam nemuritor
muşchii mei de atlet mă duceau uşor în locuri
unde oţelul se vindea în chip de ambrozie
iar măştile nopţilor erau mânjite cu miere.

nasturii de la cămaşă atârnă blegiţi
hainele de gală se destramă liric şi reversibil
orele mele au nume mici şi poartă bandaje soioase.

am uitat numerele telefoanelor ce mă chemau
la plimbări pe aleile gloriei
azi mă împiedic de fiecare pietrica răsărită în drum.

păsările pleacă spre meridiane mai calde
speranţa pluteşte pe şanţul cu resturi menajere

cad primele frunze îmi putrezesc pe creier

toamna mea vine pe-o sanie trasă de broaşte melancolice



EMBLEME

Petre Stoica din "Visul vine pe scară de servici" (1991)

Grâul încolţit care învaţă să biruie gerul
puiul de vrabie care învaţă să zboare
copilul care învaţă arhitectura alfabetului
ucenicul care învaţă construirea sicriului
recrutul care învaţă să tragă cu puşca
adolescenta care învaţă secretele dragostei
tânărul marinar care învaţă capcanele mării

cu bătrânul care învaţă aspectele singurătăţii



M-A PĂRĂSIT

Petre Stoica din "Visul vine pe scara de servici" (1991)

M-a părăsit marea cu flautele şi tandretele sale
m-a părăsit furioasa plăcere a călătoriilor
m-a părăsit foamea de alune şi portocale
m-a părăsit predicatul din propoziţia dragostei
m-a părăsit privirea ageră m-a părăsit
flacăra mâniei însoţită de pofta aruncatului
cu pietre
m-a părăsit certificatul meu de naştere

azi dimineaţă m-a părăsit şi ploaia
ploaia cu bijuteriile sale zornăind la picioarele mele

curând mă părăseşte şi singurătatea



ÎN CLIPA ACEEA

Petre Stoica din "Visul vine pe scară de servici" (1991)

În clipa aceea
voi spune adio marii florilor păsărilor ierbii
pâinii de pe masă solniţei cărţilor
adio voi spune întregului meu trecut
pur pentru unii scandalos pentru alţii

n-ar fi exclus ca acest adio
pe care mi-l doresc tandru şi calm
să fie doar un horcăit poate un penibil sughiţ
cine ştie

dar de un lucru sunt absolut sigur:
că-n clipa aceea
îmbrăţişat de asexuata de nevarsnica
femeie în crepdeşin negru
voi dansa cel mai frumos tango

AUTOGRAFE, CĂLUŢI ŞI CUTII DE CHIBRITURI, Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)

M-a trezit telefonul, cu noaptea în cap. Vocea necunoscută s-a prezentat : Cutare, profesor de liceu. Obţinuse volumul TIMPUL N-A MAI AVUT RĂBDARE şi mă ruga politicos de un autorgraf pe pagina cu evocarea subsemnatului. Ieşitul în oraş însemna dereglarea programului de lucru. Până la urmă insistenţele, catifelele vocii, au decis acceptarea şi ne-am întâlnit la punctul stabilit. Profesorul, om în pragul pensionarii, învelise cartea în celofan, îi pusese la mijloc o panglică, o dichisise cu recenzii referitoare la ea. "Vă place literatura lui Marin Preda?", a căzut întrebarea mea, din curtoazie - cum o, Doamne, să nu-i placă?, gândeam. După o pauză semnificativă : Hobby-ul meu sunt autografele, priviţi, şi deschise opul, am pescuit până acum semnăturile lui...". Axul felicitărilor mele îl alcătuia superlativul absolut. Solicitantul îmi mărturisea că deţine peste patru sute de autografe primite din partea celebrităţilor : De Gaulle, Steimbeck, Barnard, William Manchester (autorul documentarului MOARTEA UNUI PREŞEDINTE) etc, etc. Îi lipseau grafiile Lollobrigidei şi ale Kaiser-ului Franz Beckenbauer. Uşor de închipuit că literele nemuritorilor n-au picat din cer, aşa tam-nisam, ca ploaia, dudele sau găinaţul porumbeilor. Pentru fiecare a compus scrisori, petiţii obsecuvioase. Mi-am zis că îndeletnicirea domniei-sale e nobilă - decât să joace table în Cişmigiu, de preferat o asemenea distracţie cu multe resorturi dinamice.
Lumea colecţionează te miri ce, fantezia ei este nemărginită. Dicţionarul englez-român scos de Academie traduce cuvântul hobby în felul următor: "1. cal mic, căluţ, ponei,...3. (fig.) subiect favorit, temă favorită, cal de bătaie, ocupaţie/îndeletnicire favorită (CA AMATOR, ÎN TIMPUL LIBER) ; pasiune, manie, boală, dambla"...Deci, milioane de cetăţeni ai Terrei au câte un căluţ, cal de bătaie, pasiune sau dambla. Gama plăcutei boli se extinde de la adunatul cutiilor de chibrituri, etichete, ceasuri de buzunar (vechi), decoraţii, cuie, pingele, până la ...greu de spus până la ce! Am cunoscut un avocat care colecţiona, sfidând ridicolul, cutii goale de conserve. Elev în clasa a IV-a primară adunăm ţigări de neamuri diferite, câte existau pe atunci. Plictisit prea curând, am decis să renunţ la boală, şi le-am fumat, din colecţia mea alegându-se scrumul.
Da, lumea colecţionează, fără deosebire de vârstă, rasă, rang sau pungă. Goethe avea marota mineralelor, Apollinaire a clistirelor după care se demena fanatic, Franco Delano Roosevelt colecţiona animale de specie inferioară căluţului : purceluşi din porţelan, lemn, metal, postav, muşama - respingătorul plastic se afla încă în placenta laboratoarelor. Poneiul te azvârlă câteodată în prăpastie, adică în bezna nebuniei : Prin secolul al XVIII-lea un slujitor al Domnului de pe tărâm nemţesc adunase mii şi mii de cărţi (fără a fi cititor) pentru a căror achiziţionare jefuise prin omor şaptesprezece drep-credincioşi. Pasiunea nevinovată poate fi fatală.
În epoca noastră hiperindustrializata, a produsului în serie, deseori lipsit de haz, colecţionarii s-au înmulţit ca odinioară iepurii de câmp. Cum poate fi explicată o asemenea proliferare? Nevoia individualizării? A creierii unei oaze într-o Sahara a uniformizării? O fixare într-un univers în care efemerul este tot mai mult regulă? Înlătura sentimentul zădărniciei? Sociologii au răspunsul pe limbă. Sigur e că omul îşi crează teritorii subiective ca să înfrunte datul obiectiv.

Nu am nici un căluţ (nici măcar unul de mare). Bogat, foarte bogat, aş colecţiona aerostate, locomotive cu aburi, uniforme de mareşali senili şi fluturi exotici.

1981

ODĂ LOCOMOTIVEI CU ABURI, Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)

Intocandu-mă în vara anului trecut de la mare, în gara Feteşti am zărit o locomotivă cu aburi cântând din roţi dezarticulate. Să nu-mi cred ochilor. Evadase din care muzeu? "Stema lumii moderne" cum o denumise Walt Whitman în parfumatul an 1876, printre locomotivele electrice şi Diesel, impersonale şi tâmpe ca nişte balene eşuate la ţărm, părea stingheră. Şi mai cu seama profund melancolică - ducea dorul fanfarelor cu tambur-majuri în fireturi împletite din mărar şi fire de romăniţă, ducea fără îndoială şi dorul malacoavelor, a chapeau-claque-urilor, a canotierelor, a trabucelor, a ghetrelor şi a duioaselor agitaţii de pe peronul în faţa căruia se oprea virilă, mereu admirată. Stema lumii moderene... Tempi passati. Ignorată acum, pufăia mirată că i se mai îngăduie să vieţuiască după victorioase alergături de un veac şi jumătate. O clipă, pentru mine blajinătatea metalică încorpora toate rafinatele modelări ce le-a cunoscut din istorica zi în care sir George Stephenson o pusese pe şine : de la înfăţişările de butoi şi raţă, până la cea de "rachetă". Regele a murit! Trăiască regele! Timpul nostru foarte ingenios a creat o altă locomotivă, fără haz ca siluetă, dar mai "igienică", mai rapidă. Desigur, din mâna omului vor ieşi locomotive infinit mai perfecte, ştiut fiind faptul că trenului îi este asigurat viitorul, arătându-şi superioritate atât automobilului, cât şi avionului. Ne-o demonstrează convingător istoricul englez Arnold Toynbee. Nu-l supără nici starea vremii, nici embouteillage-ul de pe şosele. Locomotivele cu aburi au pierit însă pentru totdeauna. Descendentele falnicelor THE ROCKET şi PLANET (ultima între Liverpool şi Manchester dezvolta fantastica viteză de 10 km pe oră!) rămân imaginea unei civilizaţii agreabile, romantice, nepoluate. O dată cu ea s-a pulverizat un trecut în a cărui cronică dăm peste exterminarea bizonilor, revoluţii artistice, războiul apaşilor, pacifism, lupta pentru emanciparea femeii, votul universal, filme expresioniste, radioul cu galenă, crahuri bancare, sângeroase meciuri de box. Fum şi zgură. Dar ea rămâne imortalizată în pagina beletristică, i s-au închinat rânduri indiscutabil emoţionante. Aura i-o conferă în prezent muzeele, miile de albume care o reproduc pe hârtie de calitate superlativă (în Germania apuseană există edituri cu profil strict feroviar!). Trăim doar în epoca nostalgiilor. Citiţi poezia românească şi veţi vedea că se poate alcătui oricând o antologie din versurile ce i s-au dedicat, ei şi trenului. Timpul era lent, plin de moliciuni mătăsoase, ochiul mai avea răgazul contemplării. Cine cântă azi tipul de locomotivă care a detronat-o? Şi ce, o, Doamne, să cânte? Semn că peisajul nostru sufletesc nu o poate integra.
Am scris despre locomotiva cu aburi pur şi simplu pentru că sunt un sentimental incurabil, un bătrân căruia îi plac jucăriile căzute de pe masa Timpului.

1981