Se afișează postările cu eticheta Grigore Hagiu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Grigore Hagiu. Afișați toate postările

duminică, 2 iulie 2017

Petre Stoica:



Petre Stoica:
..."Noi nu ştiam ce înseamnă generaţia '60. Aveam un ideal: fiecare cu preocuparea lui. Atunci s-au născut, de fapt, individualităţile. După părerea mea, aceasta este singură generaţie care are individualităţi, în comparaţie - să zicem - cu generaţia '80, unde toţi seamănă între ei. Asta nu înseamnă că diminuez talentul lor şi aşa mai departe. Dar gândiţi-vă la personalitatea lui Nichita, a lui Cezar Baltag, a lui Grigore Hagiu, a lui Mircea Ivănescu - şi asta spune totul. Noi ne băteam atunci pentru estetică. Nichita spunea la un moment dat: "Trebuie să facem concesii doar pentru a putea strecura câteva metafore", asta pentru că era foarte mare lucru să vii, în acea vreme, cu o metaforă insolită, care să scape de cenzură. Şi, într-adevăr, se făceau mici concesii de dragul noului în poezie. În cadrul grupului care era foarte uimitor, tendinţele erau diferite. De pildă, Nichita Stănescu visa să ajungă Labiş, ceea ce, acum, mi se pare puţin ciudat. Dar, sigur, el era foarte tânăr, atunci, când l-am cunoscut, el scria, de fapt, o poezie aproape bacoviană. Mai există, oare, asemenea urme la Nichita? Evoluţia,, maturizarea lui au fost foarte rapide. Grupul acesta, al autorilor amintiţi mai înainte, a funcţionat vreo trei-patru ani. Fiind în bloc, ne-am bătut toţi, împreună, pentru a reuşi fiecare, spre deosebire de cei care au urmat. Am făcut asta fără să călcăm în picioare generaţiile următoare sau pe cele dinainte. Aveam un mare respect pentru bătrâni. Mai târziu, generaţia care a urmat, cea aşa-zisă a Albinei a avut o altă atitudine. Cei din această generaţie, când au apărut la Casa Scriitorilor, nu numai că nu îi cunoşteau pe bătrâni, dar - fără să îi fi citit - îi înjurau. Acolo, odată l-am auzit pe unul zicând: "Cine-i bosorogul ăsta de Adrian Maniu?!" Am sărit de la masă... Eu înţeleg că e bine, uneori, să fii iconoclast, dar nici în asemenea hal, pentru că noi de la ei am învăţat. Eu, cel puţin, deşi am tradus, atâţia poeţi - şi-am spus-o de vreo zece ori până acuma - mă revendic de la Bacovia şi de la Adrian Maniu. De la Bacovia am învăţat ce înseamnă banalul, cum îl poţi ridica la rangul de poezie, dându-i aură."...

duminică, 21 august 2016

Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Grigore Hagiu.




Grigore Hagiu (27 septembrie 1933, Târgu Bujor–1 februarie 1985, București) a fost un poet român, din generația antiproletcultistă a resurecției și paradoxismului.
Liceean fiind, debutează în anul 1950, cu poeme în spiritul epocii proletcultiste, în revista Tînărul scriitor. În 1952, este absolvent al unui liceu din Galați, urmând în aceiași ani școlari staliniști (1952–1954) cursurile Institutului de Cinematografie din București, cursuri abandonate, spre a se înscrie, în 1955, la Facultatea de Filologie, Universitatea din București. A fost redactor la diferite ziare și reviste: Drum nou, Luceafărul etc.

miercuri, 10 august 2016

Cum am devenit prieten cu Nichita Stănescu. Fragment dintr-un interviu luat de Ciprian Marinescu poetului Petre Stoica, rev. Orizont, februarie 2006 (5)





'El era cu vreun an sau doi mai mic decât mine. Eu terminasem facultatea, eram proaspăt căsătorit, în derivă financiară, nu aveam bani. Şi mi-am propus să-mi vând cărţile. Le-am dus la facultate, le-am pus pe banca de marmură şi am văzut venind spre mine un băiat foarte frumos. M-a întrebat cât costă cărţile. S-a oferit să le cumperepe pe toate. "Am dat lovitura", mă gândeam. Numai că nu avea bani la el. M-a lovit în moalele capului. Într-adevăr, mi-a dat banii ulterior, dar a survenit un gol de vreo patru-cinci luni şi ne-am întâlnit ducându-ne la imprimerii: era cu logodnica lui de-atunci, Doina Ciurea. Am mers undeva să bem, ne-am înţeles să ne vedem mâine. A venit, a doua zi, cu Matei Călinescu, mentorul lui - el l-a pregătit pe Nichita, care nu citea, dar avea o capacitate extraordinară de a asimila, în sensul că putea să vorbească despre o carte fără s-o fi pătruns, căci nu l-am văzut, doi ani cât am împărţit acelaşi pat, să citească una. Aşa ne-am cunoscut. El n-avea unde să doarmă - niciodată n-a avut locuinţă, până spre sfârşitul vieţii. Soţia mea nu mai putea locui în condiţii grele şi s-a dus la Craiova, fiindcă era însărcinată. Aşa că el s-a mutat la mine. A fost o perioada de vis, cu toate discuţiile pe care le purtam.
În privinţa scrisului, Nichita a avut o evoluţie fantastică, scria foarte greu la începuturi, ca mai apoi, spre bătrâneţe, să dicteze poeziile. Pe de altă parte, nici un şpriţ nu putea bea, vărsa imediat, ca să devină, dintr-o dată - probabil din cauza lui Nicolae Velea - mare băutor de votcă. Nichita mai era şi un om care dispărea: câte două luni nu ştiai unde era. Prin acea periodă, mă împrietenisem foarte tare cu Alin Gheorghiu (pictorul Ion Gheorghiu). Eram confidentul lui, singurul care avea permisiunea să între în atelier la el când avea model. Şi-l înjura tot timpul pe Nichita Stănescu - era perioada de vârf a prieteniei mele cu Nichita. Vreun an am dus muncă de lămurire cu Alin Gheorghiu, până a acceptat să vin la atelier cu amicul meu. S-a produs spontan o prietenie. Abia apoi Alin mi-a spus care e motivul supărării sale pe Nichita. Soţia sa, graficiană de prima mână (Anamaria Smigelschi), i-a făcut coperta pentru O VIZIUNE A SENTIMENTELOR. Nichita i-a dat telefon să-i mulţumească şi a invitat-o la Athenee Palace. Ea l-a întrebat dacă poate veni cu logodnicul ei, iar Nichita s-a dezumflat şi i-a zis "da"; deşi ea a venit, el nu s-a mai dus. Îţi dai seama ce afront?
Dar toate fiind de-acum rezolvate, megeam des pe la atelier. La un moment dat, Alin ne anunţă că îşi inaugurează casa, o vilă - el câstiga bani foarte buni, cumpărau străinii de la el tablouri, plus ea, care era graficiana numărul unu - şi ne-a somat să apărem la ora opt, pentru că tot atunci vin şi demnitarii - era deja prieten cu Maurer etc. Acest Alin era foarte generos, bun camarad de-altfel, dar puţin megaloman. Ne gândeam ce să facem noi până la opt. Am hotărât să mergem la Bordei, fiindcă acolo nu e votcă, decât vin şi nu ne îmbătăm. Măi, şi era un vin, domnule, de te trăsnea - foarte puternic, foarte tare. Pe la ora şapte a apărut soţia lui Grigore Hagiu, care umbla prin toate birturile, şi ea invitată, împreună cu soţul, şi-am mai băut, deşi eram deja pişcaţi. La ora opt, ne dăm seama c-am întârziat şi luăm un taxi. Ne gândeam pe drum ce cadou să-i ducem. Aveam bani mulţi, pentru că încasaserăm sâmbătă. Nu ştiam încă cine-i acolo"...

(continuarea, mâine la aceiaşi ora!)

 ",,,Era prin februarie, cu zăpadă cum e acuma, dar îngheţată. Si rupe Nichita o cracă din pom şi ia o cărămidă de pe gard. Deschide uşa, trage craca aia, se umple de zăpadă. Când mă uit în sus... toţi la negru îmbrăcaţi. Lasă Nichita craca, pune cărămida jos şi, fiindcă nu ni se dau scaune, ne aşezăm pe trepte. ""Noi nu primim nimic de băut?", mi-am permis eu, fiind cum ar veni, de-al casei. Ei urmăreau un film, pe atunci. Televizoarele erau rarităţi, iar ei urmăreau un documentar despre Jaques Prevert. De la o discuţie despre Jaques Prevert s-a ajuns la ceartă, Nichita a fost dat afară din casă, iar eu l-am însoţit. M-a pus în faţa casei să jur pe copil, pe nevastă, că nu mai întru niciodată acolo, ceea ce eu am şi făcut, beat fiind. Dimineaţă la ora şapte - Alin ăsta avea disciplina muncii, nu conta c-a băut sau nu, c-a dormit că n-a dormit, el era în faţa şevaletului, că lucra, că nu lucra - mă sună şi zice : "Petre..."... probabil voind să-mi explice, vocea era foarte normală. Eu pun receptorul jos. Peste două sau trei săptămâni plec la Berlin - aveam bursa aceea de şase luni - şi mă-ntorc. Şi vine Eugen Simion şi-mi spune: "Am auzit că ai o colecţie de tablouri Alin Gheorghiu, suntem vecini de bloc, aş putea să vin să le văd?" "Cu mare plăcere" zic, "dar când l-ai cunoscut pe Alin Gheorghiu?" "La un chef cu Nichita Stănescu." Poftim?! ... "Măi Nichita", mă gândeam, "păi nu te prind eu acuma?"
S-a pornit în acea perioadă şi nebunia lui şi începuse să fie urât de colegi. L-am prins. "Ce-ai făcut, măi? Ai uitat ce s-a întâmplat, când m-ai pus acolo, în genunchi, să jur şi tu chefuieşti după aia cu..." Şi mă ia: "Domnule, ai fost în Nemţia şi ai uitat de bunurile obiceiuri balcanice". "Nichita, dacă nu repari toată treaba asta, te distrug. În 24 de ore trebuie să faci ceva". Seara, stau cu Dinu Flămând, să dau un interviu pentru "Amfiteatru". Deci se crease o animozitate teribilă împotriva sa. Într-o seară, însă, îl văd singur la masă, trist. Vocile mele sentimentale spuneau să mă duc eu la Nichita; totuşi, după atâţia ani, e păcat să... Am flămânzit zile-n şir, am adunat chiştoace pe stradă... Oh, el fericit, comandă imediat şampanie, votcă, tot ce vrei, pupi-pupi, dar... pregătea deja cuţitul. Vine un debutant la masa noastră să ne salute, unul din provincie. "Ia loc", îl invită. Toarnă imediat în pahare şi-i spune: "Ştii cu cine stai la masă? Dar mai ştii că Petre Stoica este un ordinar? Când am auzit asta, am crezut că înnebunesc. Nichita, Nichita... Asta a fost lovitura! Nu mi-am revenit. I-am dat telefon lui Breban - pe vremea aia eram în relaţii foarte bune. Am stat până dimineaţă, bând o sticlă. "Tu nu ştii cum e Nichita? Şi mie ce mi-a făcut..."Numai despre asta am discutat cu el. Din clipa aceea am rupt-o. Ne salutam în continuare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nu intram în casa lui, nu mai povesteam intimităţi. Lumea nici bani nu mai vroia să-i dea - pentru că avea o datorie foarte mare. Şi parcă văd, stăteam pe o canapea, avea picioarele umflate, săracul, şi m-a întrebat - a fost ultima discuţie pe care am purtat-o cu el şi pe care am regretat-o enorm după aceea: "ţie ţi-e frică de moarte?"Şi-atunci am fost de o răutate teribilă, am zis "Nu"... Pentru că el avea o vorbă, "Sunt puternic ca un tanc sovietic". "păi nu eşti tanc sovietic?"

duminică, 12 iunie 2016

Petre Stoica, într-un interviu apărut în revista Tribuna nr. 46 şi 47/1980



..."Îndreptându-mă într-o după-amiază spre plăcutul (acum dispărut) restaurant "Diham", în Cişmigiu mi-a fost prezentat Grigore Hagiu. Purta tricou de marinar, descărcase în nu ştiu ce port lăzi cu băutură, se ţinea însă drept aidoma bradului. Mi-e imposibil să-mi amintesc dacă m-a urmat la "Diham" (cât de frumos mai cânta Nichita la pianul acestui local, noaptea, după retragerea orchestrei!), sigur ştiu că foarte curând între noi s-a legat o trainică prietenie, niciodată atinsă de catranul dihoniei. Salasuia la o aruncătură de băţ de mine, pe Pictor Stahl, străduţă romantică şi liniştită. Avea şi el o "barcă", una scufundată, la trei metri sub nivelul trotuarului. În ea îşi petrecea veacul Pavel Aioanei şi minunatul Vasile Gorduz, biet student la artele plastice. Semăna atât de izbitor la chip cu Trakl (îi semăna şi prin excesele alcoolice), încât mă prăpădeam de dragul lui. Mă bucur că în prezent este un sculptor important al ţării. Eu, cu prietenii mei, Grigore cu ai săi, treptat, treptat ne-am constituit într-un grup unit nu atât prin vârstă şi elanuri bahice, cât prin sfânta noastră preocupare pentru arta autentică, purificată de dogme. Cercul, eteroclit, îl formau Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Nicolae Breban (stăpânea şi el o faimoasă "barcă", pe Nerva Traian) Gorduz, E. Mihăescu, Modest Morariu, Lucian Pintilie, Mircea Ivănescu (în 1951 mi-a pus în mână DIE VERWANDLUNG de Kafka!), Matei Călinescu, Florin Mugur, Cezar Baltag şi Mihai Murgu. O fi complet pomelnicul? Cu Nichita şi cu Grigore, la începutul începuturilor ne întâlneam la toate ceasurile zilei şi nopţii. Citeam din propriile noastre creaţii sau zăboveam îndelung asupra unor autori străini (Ungaretti, Rilke, Montale, Trakl), sorbindu-le mierea. Reverimentul poetic produs după anul 1960 (inaugurat, indiscutabil, de STEAUA), îşi are rădăcinile şi în lumea acestui grup febril, închinător în faţă unui singur altar : al Minervei."...