Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Stefan Agopian

Scriitorul Ștefan Agopian este fiul lui Ștefan (Arșag) Agopian și al Mariei, născută Sacoșan. Bunicii materni, Ana Damian (n. 2 februarie 1921) și Sebastian Sacoșan, erau la origine bănățeni care s-au mutat la Craiova în anul 1918. Aici aveau o casă cu o mică prăvălie pe Calea Severinului. Bunicii paterni erau Sarchis Agopian (născut la Jurilovca în 1905) și Virginia, mici negustori armeni care aveau o băcănie în satul Luncavița. În anul 1911, din cauză că micul magazin din Luncavița a dat faliment, pleacă în Anglia căutând un trai mai bun. Se întoarce în anul 1913 și își mută familia ce avea în componență trei fete și doi băieți la București pe strada "10 Mese" într-o casă care există și astăzi. După moartea lui Sarchis Agopian, familia se mută pe strada Călușei în atenansele avocatului Gioroceanu. Starea financiară precară a familiei îl determină pe Ștefan Arșag să se angajeze ca ucenic la un atelier de cizmărie. În data de 16 iunie 1947 se naște scriitorul Ștefan Agopian care a fost botezat sub numele de Gheorghe, tatăl său declarându-l în acte, oficial ca Ștefan. În familie se mai naște o fată, pe numele de Virginia pe 9 mai 1951. Până în 1951, Ștefan va fi crescut fie de bunica sa maternă din Craiova, fie de surorile tatălui său.
Primele șapte clase, Ștefan Agopian le face la Școala generală nr.50 în perioada 1954 - 1961, școală care se afla la intersecția străzilor Aliman și Ion Maiorescu. Începând din anul 1961 urmează cursurile Liceului „Iulia Hașdeu” din București unde obține rezultate mediocre, excepție făcând pasiunea sa pentru chimie, unde excelează. Pe băncile liceului începe să scrie poezie și obține premiul I la un concurs de poezie școlar. După bacalaureat, accesează, în 1965, cursurile Facultății de Chimie a Universității din București. Debutează în acest an cu cinci poezii în „Povestea vorbei”, supliment al Revistei Ramuri condusă de Miron Radu Paraschivescu. În perioada 1965 - 1968 scrie foarte mult proză scurtă, teatru și poezie și ca urmare este exmatriculat de la Universitate pe motiv de absenteism. În acești ani o cunoaște pe viitoarea sa soție Cristina Mamali.
Urmează o perioadă 1970 - 1973 mai grea, perioadă în care nu-și găsește loc de muncă și este întreținut de către tatăl său, dă meditații și scrie volumul de proză scurtă „În după amiaza aceea” pe care-l depune spre publicare la Editura Cartea Românească, dar pe care-l retrage din cauza apariției „Tezelor din iulie” ale lui Nicolae Ceaușescu. În această perioadă îi cunoaște pe poeții Valeriu Pantazi și Iolanda Malamen prin intermediul cărora intră în boema bucureșteană. Leagă cu această ocazie o strânsă prietenie cu Valeriu Pantazi care, așa cum declară el însuși, i-a schimbat viața.
Printr-o relație de familie îl cunoaște pe Alexandru Paleologu, care în acel moment îndeplinea funcția de redactor la Editura Cartea Românească, și care-l sfătuiește să scrie un roman. În 1971 termină romanul „Ziua mâniei” și Paleologu îi promite că-l va publica. În anul 1973 se angajează la "Institutul de studii și proiectări pentru îmbunătățiri funciare" (ISPIF) în funcția de desenator tehnic, de fapt el îndeplinind funcția de dispecer într-un atelier de proiectare. Urmează anul 1974, an marcat de căsătoria sa cu psihologul Cristina Mamali și de noua sa pasiune de numismat. În acest an abandonează romanul început în anul 1972, „Tache de catifea”, începe „Manualul întâmplărilor” pe care-l abandonează după prima povestire. La Cercul de numismatică al Casei Armatei îl cunoaște în anul 1977 pe Nichita Stănescu care-l încurajează în continuarea „Manualului întâmplărilor” și cu ajutorul lui Valeriu Pantazi care-l cunoștea pe scriitorul Mircea Ciobanu îl determină pe acesta din urmă să citească romanul „Ziua mâniei” și să-l publice la Editura Cartea Românească în 1979.
Publică „Tache de catifea” în 1981, romanul „Tobbit” în 1983, „Manualul întâmplărilor” în 1984 pentru care ia Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor.