Mai având de trăit (cu puţin noroc) cam a şaptea parte din viaţă, m-am gândit că ar fi înţelept din partea mea să mă spovedesc. Dar nu unui preot bărbos, ci unei blonde surâzătoare, care, spre deosebire de blondele din bancuri, este inteligentă, cultivată şi are şi talent literar. Se numeşte Ioana Revnic, şi-a luat doctoratul în filologie (cu o lucrare despre Ştefan Bănulescu, nu despre mine, cum ar fi trebuit) şi locuieşte la Oradea. Îmi cunoaşte biografia mai bine decât mine. Şi este la curent cu tot ce-am scris de-a lungul vieţii, astfel încât, dacă sunt vreodată obosit şi alimentez cine ştie ce rubrică din cine ştie ce revistă cu un text mai vechi, îmi dă telefon imediat şi îmi spune unde anume şi când a mai citit acel text. Şi, bineînţeles, mă moralizează. Este forma ei de a mă admira.
Am acceptat propunerea ei de a face o carte de convorbiri cu mine pentru că mă respectă, fără să fie complexată, pentru că înţelege tot ce-i spun, fără să mă aprobe mecanic, pentru că practică indiscreţia, fără să fie prozaică. M-a convins şi cartea ei de interviuri cu scriitori, „Dresură de lei”, în care evoluează cu biciul întrebărilor în mână în faţa unor fiare.
Eu nefiind o fiară, ci un înger, n-a mai fost nevoie să fiu îmblânzit. Am îmblânzit-o eu pe dresoare.
Apoi, am tot discutat, zi de vară până-n seară. Mi-am retrăit viaţa (filmată cu acceleratorul). I-am evocat pe marii scriitori pe care i-am cunoscut. Am făcut dezvăluiri în legătură cu viaţa mea sentimentală. A rezultat o carte interzisă minorilor, dar şi criticilor literari minori.
Este prima şi ultima mea carte de acest gen. Cine vrea să mă cunoască aici mă găseşte.
Alex. Stefanescu
– Care este prima amintire a ta în care apari tu, copil fiind, şi părinţii tăi?
– Eram în braţele tatălui meu, la Lugoj, pe podul de fier de peste Timiş, iar alături se afla mama, într-o rochie de vară, cu o basma uşoară, de mătase albă, pe cap. Tata mă apleca peste balustradă, ca să văd crapii mari care ţâşneau din când în când din valuri, atraşi de bucăţile de pâine aruncate de unii privitori. Mama îl certa pe tata (probabil i se părea periculoasă experienţa pe care o făcea cu mine) şi, la un moment dat, m-a luat hotărâtă din braţele lui şi m-a strâns la piept, cu aerul că nu mă mai dă nimănui.
Scurta dispută dintre ei doi m-a făcut, probabil, să simt că sunt important. Cred că atunci am luat cunoştinţă de faptul că exist.
Era, presupun, în 1949. Locuiam la Lugoj, aduşi acolo de mişcarea imprevizibilă a istoriei. Tata era originar din Herţa (aceea aflată azi sub administraţie ucraineană), iar mama provenea dintr-un sat mare dintre Fălticeni şi Târgu-Neamţ, Boroaia (după numele unei văduve, Bouroaia, a unui boier, Bour, de pe vremea lui Ştefan cel Mare). Se cunoscuseră la Cernăuţi, unde lucrau amândoi în administraţia financiară, iar în 1944 se refugiaseră la Lugoj, împreună cu alţi colegi, conform unui plan de evacuare a ţinuturilor ocupate de sovietici„.
Mă născusem la 6 noiembrie 1947 şi aveam să mai stau, cu părinţii mei, la Lugoj, până în 1953, an în care ei s-au întors (cu trei copii mici născuţi, toţi, la Lugoj) în nordul Moldovei, la Suceava (aşa se explică de ce, ca să nu fiu considerat bănăţean, pentru că nu sunt, declar uneori că m-am născut la Suceava). Tata şi mama, care se căsătoriseră în 1943, în plin război, într-o permisie a lui tata, marinar pe o navă militară de pe Dunăre, au aşteptat patru ani să li se nască primul lor copil. Eu am fost acela! Patru ani doriseră cu ardoare să vin pe lume şi, exact în momentul când îşi pierduseră aproape orice speranţă, am apărut.
Ce bine mi-am regizat apariţia! Am beneficiat de regimul acelui personaj aşteptat din unele piese de teatru despre care se vorbeşte în actele unu şi doi şi care se arată abia în actul trei. Am fost primit cu maxim interes. Asupra mea s-a revărsat toată dragostea părinţilor (cum nu se va mai întâmpla cu fraţii mei, cu toate că şi ei au fost, bineînţeles, iubiţi). Mama, în special, a simţit pentru mine un fel de adoraţie mistică. Mi-a transmis-o fizic – s-ar putea vorbi de o transfuzie de pasionalitate – în orele lungi în care mă ţinea strâns la pieptul ei, ca să mă alăpteze sau doar ca să se bucure de atingerea mea. Aşa a început educaţia mea sentimentală. Aşa se explică, probabil, de ce şi eu am înclinaţia să trăiesc dragostea ca pe o adoraţie mistică.
Intensitatea iubirii mamei pentru mine a luat uneori forme nebuneşti. Îngrozită la gândul că s-ar putea din cine ştie ce motiv să mă piardă, mama m-a sculptat, în mărime naturală, într-o bucată de lemn de tei (urmând exemplul eroinei dintr-un roman melodramatic, la modă atunci). Sculptura, din păcate, s-a pierdut, atunci când ne-am mutat la Suceava.
– Ce ai simţit când s-au născut mai întâi sora (care, probabil, atunci, ţi s-a părut o ciudăţenie, mai ales că era fată), apoi fratele tău? Cum îţi explicai venirea lor pe lume?
– Nu-mi aduc aminte ce am simţit când s-a născut sora mea, botezată Alexandrina (după numele tatălui meu, Alexandru). Se povestea însă adeseori în familie că pe la doi ani, când sora mea avea doar câteva luni (s-a născut la 27 iunie 1949) am fost surprins în preajma căruciorului ei, cu un ciocan în mână, pregătit s-o omor! Noroc că ciocanul era mare şi greu, astfel încât n-am reuşit să-l ridic deasupra capului ca să-i dau lovitura de graţie. Nu ţin minte episodul. Eventuala gelozie faţă de sora mea s-a dizolvat repede în duioşie şi recunoştinţă, pentru că ea m-a ocrotit cu devotament şi spirit de sacrificiu începând din momentul în care s-a făcut ceva mai mărişoară şi până în ziua de azi. Aşa cum a făcut-o şi cu ceilalţi membri ai familiei.
Ea a început să vorbească înaintea mea. Şi azi vorbeşte mai bine decât mine, având o proprietate a termenilor pe care eu n-o am. Găseşte de fiecare dată cuvântul potrivit şi nu are nevoie, ca mine, să recurgă la imagini, ca să exprime o idee. (Şi la limbi străine este mai talentată.) Ţin minte că, la doi ani, mă corecta, când spuneam „zazi” în loc de „zahăr”:
– Nu se spune „zazi”, se spune „zahăl”.
Şi o spunea... înciudată, ca o profesoară agasată de perseverenţa în greşeală a unui elev.
La naşterea fratelui meu, Florin (petrecută în 28 iunie 1951), am fost prezent ca martor ocular! Mama a născut acasă, asistată de o moaşă. Eu şi tata fuseserăm izgoniţi într-o cameră vecină, fiind consideraţi inoportuni din cauza calităţii noastre de bărbaţi. Într-un moment de neatenţie a tatei, auzind-o pe mama ţipând, am deschis rapid uşa şi... l-am văzut pe fratele meu ieşind dintre picioarele ei. Avea, în mod curios, părul negru şi ud, ţinea ochii strâns-închişi şi îşi strâmba, cu un fel de dezgust, gura. Priveliştea a durat o secundă. Tata m-a tras imediat înapoi şi a închis la loc uşa.
Eu nu înţelesesem că e vorba de fratele meu şi i-am cerut tatei explicaţii. Tata mi-a răspuns, nu ştiu din ce cauză, fantezist:
– Mama n-a fost cuminte, a înghiţit „marinarul” (marinarul era o păpuşă a mea, de cauciuc, reprezentând un marinar) şi acum doctoriţa i-l scoate.
M-am uitat nedumerit la tata. „Marinarul” era chiar lângă noi, pe un scaun.
„Pot să duc o femeie în braţe câteva sute de metri”
– M-a înduioşat ,,inventaru” lucrurilor rămase de la mama ta. Despre plapuma care singură se întinde la loc, pentru a te acoperi cu grijă, când te dezveleşti în somn, ai mai scris. Să completăm ,,lista” cu încă două daruri primite – de această dată – de la tatăl tău: maşina lui de scris, de fabricaţie germană, care nu s-a defectat niciodată şi răsadurile de căpşuni pe care le-ai plantat, iar – mai apoi – le-ai înmulţit în grădină...
– Dacă aş enumera toate lucrurile pe care le am de la ai mei şi aş face şi istoricul fiecăruia dintre ele, aş ajunge la un text mult prea amplu – ar putea rezulta chiar o carte, de genul „romanului” Paltonul de vară, în care Mircea Horia Simionescu menţionează obiectele pe care ar fi tentat să le ia pe lumea cealaltă... Totuşi, am să mai amintesc de un mărţişor, pe care l-am găsit prins pe faţa invizibilă a reverului unui sacou. Sacoul mi-a rămas mic, de când m-am îngrăşat (nici nu-mi vine să cred că am fost cândva atât de subţire cum dovedeşte sacoul), dar l-am tot păstrat într-un dulap de haine, undeva, într-un loc obscur. Nu demult, făcând o triere a hainelor, înainte de a arunca sacoul nemaiîmbrăcat de atâta vreme, i-am verificat buzunarele şi, nu ştiu din ce cauză, şi reverele, şi am descoperit un mărţişor delicat, făcut cu ani în urmă de mâna mamei. Ce stupide sunt zdrăngănelele care se vând de 1 martie pe străzile Bucureştiului! Şi ce fin şi de bun-gust este acest mărţişor lucrat cu acul, ce gingaş şnur are, cu ce artă de bijutier au fost confecţionaţi cei doi cilindri miniaturali, unul alb şi altul roşu, din carton învelit cu fir de mătase!
Nu sunt superstiţios deloc, absolut deloc, dar simt că mărţişorul acesta îmi poartă noroc, fie şi numai prin faptul că mi-o evocă pe mama, într-un moment de tandreţe al ei. Îl port permanent asupra mea, tot ascuns sub rever, îl mut de la o haină la alta, mi s-a întâmplat chiar într-o zi, când ieşeam din casă, să-mi amintesc că nu-l am la mine şi să mă întorc din drum ca să-l recuperez şi să mi-l prind în locul ştiut.
– Dar ce însuşiri ai moştenit de la fiecare părinte în parte? Din ceea ce ai mărturisit ici-colo, în diverse interviuri, am dedus că îi semeni foarte mult tatălui tău.
– Semăn cu el, în primul rând, la înfăţişare. Corpul îmi este construit la fel ca al lui: înalt, masiv, bine legat. Numai că el nu era deloc gras. Când se dezbrăca, la ştrand, făcea senzaţie, arăta ca un actor din filmele americane de acţiune. Sunt şi puternic, aproape la fel de puternic cum a fost el. Ne încercam pe vremuri adeseori puterea, făceam Skandenberg, iar el mă învingea de fiecare dată, la limită. Abia după ce a trecut de şaptezeci de ani am început să-l dobor eu.
Pot să ridic un fotoliu ca pe nimic sau să împing o maşină înţepenită, chiar şi un camion. Pot să duc o femeie în braţe câteva sute de metri... n-am mai încercat asta în ultima vreme, dar puteam, până nu demult.
Pe de altă parte, semăn cu el prin momentele de absenţă pe care le am. Asemenea lui, când cei din jur discută probleme prozaice, mă abstrag, devin surd la ceea ce se spune. Nu o fac în mod polemic, dar mă plictisesc şi, automat, evadez spre ceva mai înalt, visez cu ochii deschişi.
De la mama, care a fost profesoară de lucru manual – şi, mai mult decât atât, era întruchiparea însăşi a ideii de îndemânare –, am dobândit, poate că mai degrabă prin educaţie, decât genetic, o îndemânare ieşită din comun. Ştiu să fac orice. Nu la fel de bine ca ea, dar aproape la fel de bine. Mâinile mele pot să îndeplinească cele mai delicate operaţii. Şi înţeleg repede cum se fabrică sau cum se pune în funcţiune ceva. Poţi să faci o experienţă cu mine. Să mă întrebi, pe neaşteptate, cum şi cu ce se stropeşte viţa de vie sau cum se poate desena un unghi drept fără să ai un echer sau cum se poate găsi nordul sau cum poţi face publicul dintr-o sală să râdă etc. etc.
În copilărie, eram fericit când mama mă ruga să o ajut să coasă cu maşina de cusut (care nu avea pedală, ci numai un mâner). Eu învârteam mânerul, iar mama, având ambele mâini libere, punea aţa în acul maşinii, potrivea ţesătura sub ac şi, în continuare, cu o mână o pregătea să intre la coasere, iar cu cealaltă o trăgea, fiindcă plăcuţele de metal cu zimţi de sub ea nu aveau destulă putere ca să o antreneze. Important era ca eu să ghicesc când anume trebuie să mă opresc din învârtit manivela şi când anume să pornesc din nou. Nu greşeam niciodată. Trăiam atunci o fericire fără margini, colaboram perfect, fără cuvinte, cu mama, eram, eu şi ea, o singură fiinţă.
– Ca să fiu sincer, nu. Cele mai multe femei de azi sunt neîndemânatice, nu am cu cine să colaborez. Ele nu ştiu să facă aproape nimic, nu ştiu să gătească, nu ştiu să coasă, nu ştiu să panseze o rană şi se mai şi mândresc cu nepriceperea lor. Faptul acesta mă dezamăgeşte profund. În imaginea pe care o am eu despre femeie intră şi o anumită iscusinţă, cum să-i spun, vrăjitorească. Mă uit la femeie ca la deţinătoarea unor secrete: despre ierburi care vindecă de anumite boli, despre noduri complicate, care nu pot fi desfăcute, despre mângâieri care îi fac pe copiii agitaţi să se liniştească. Dar graţioasele mele contemporane sunt multilateral incompetente. O cunoscută mi-a dat telefon de curând şi m-a întrebat cum se face borşul de putină. I-am explicat (una dintre formule, pentru că sunt mai multe), şi, bineînţeles, am scăzut în ochii ei, pentru că ştiu aşa ceva. Dar şi ea a scăzut în ochii mei.
Cum să iubeşti o femeie care nu ştie să facă borş?!
În schimb, se dovedesc experimentate în... alte privinţe. Aşa aş spune, sarcastic, dacă ar fi adevărat. Dar nici în alte privinţe nu strălucesc: dau dovadă mai curând de îndrăzneală decât de pricepere.
– Speram să nu îmi vorbeşti despre cât de nepricepute suntem... Folosesc pluralul din onestitate, căci nici eu nu sunt peste măsură de îndemânatică. De exemplu, nu nimeresc întotdeauna urechile acului, atunci când vreau să pun aţa în ac. Izbutesc să duc la capăt această operaţie delicată abia după mai multe încercări. Te lauzi că ştii să faci orice! Tu reuşeşti mereu să pui aţa în ac din prima încercare?
– Bineînţeles. Pentru că mă folosesc de un dispozitiv inventat în acest scop. Nu de mine, ci de alţii, dar dacă nu îl inventau alţii, îl inventam eu. Este vorba de un fel de agrafă dintr-un fir de oţel foarte subţire. În ac bagi nu firul, care se îndoaie la orice atingere, ci agrafa, care nu se îndoaie, apoi în agrafa introduci firul şi, retrăgând agrafa, tragi firul prin urechea acului.
„Cum trebuie bandajată aripa frântă a unei vrăbiuţe...”
– Nu te cred când afirmi că nu înţelegi, în general, feminitatea, că nu descifrezi sufletul feminin, aşa cum l-ai descoperit, deseori, zăgăzuit în fiinţe precum M. C. sau G. N. Despre cea din urmă ai mai scris, într-un articol publicat, dacă bine îmi amintesc, în revista Cultura, că nu ai înţeles-o niciodată ca om. Paginile respective, sau ceea ce povesteşti despre mama, sora şi soţia ta, sau confesiunile tale despre alte femei dovedesc tocmai contrariul.
Sunt foarte curioasă să aflu cum ţi-ai reprezentat, de-a lungul vieţii, feminitatea.
– Mi s-a părut întotdeauna că femeia ştie ceva, că deţine un secret la care noi, bărbaţii, nu avem acces. Zâmbetul enigmatic al Giocondei nu m-a mirat. Nici titlul romanului lui G. Călinescu, Enigma Otiliei. Eram în cunoştinţă de cauză dinainte, orice zâmbet de femeie îl găseam enigmatic, despre orice femeie credeam că are o enigmă. Le suspectam pe toate de aptitudini angelico-vrăjitoreşti. Iscusinţa lor mă fascina, eram tentat să o explic printr-o colaborare discretă cu diavolul. Chiar şi azi, când nu mai am iluzii, încă le supraestimez pe femei. Îmi spun: Cui îi ceri ajutorul dacă te împuşcă cineva şi nu e nici un medic prin preajmă? Unei femei. Va fi ştiind ea vreo fiertură de buruieni cu care să-ţi spele rana ca să te vindeci mai repede. Cui i te adresezi dacă pierzi o bătălie şi vrei un sfat? Tot unei femei. Va face ea un plan ingenios ca să te redresezi sau, ca purtătoare de cuvânt a unei instanţe supreme, îţi va spune pe un ton categoric: „Du-te la oştire, pentru ţară mori/ Şi-ţi va fi mormântul coronat de flori!”
Mama mea, oricum, ştia tot. Cum se repară cu acul o pânză ruptă. Cum se face un fluier dintr-o creangă de soc. Cum trebuie bandajată aripa frântă a unei vrăbiuţe ca să poată zbura din nou. Cum se îmblânzeşte un câine fioros. Cum se colindă în seara de Crăciun. Cum să bei apă din izvor fără să-l tulburi. Cum poţi să îl salvezi pe un copil care a mâncat boabe de mătrăgună.
Ţi-am mai spus cât de mult mă dezamăgesc femeile care nu ştiu să coasă un nasture sau să facă borş. Nu este vorba de dorinţa vulgară a bărbatului de-a o transforma pe femeie într-o gospodină, ci, dimpotrivă, de o idealizare a femeii. Ca dovadă, mă dezamăgesc şi doamnele şi domnişoarele care nu ştiu să aducă ploaia cu un descântec, în timp de secetă. Vreau să am o regină, ca englezii. Iar eu să fiu un simplu soldat sau un simplu poet. Ea să ştie ce se întâmplă în lume, cu ce ţări să se alieze şi căror ţări să le declare război, care e mersul stelelor pe cer, iar eu să-mi dau viaţa pe câmpul de luptă pentru ea sau să scriu sonete geniale, ca Shakespeare, care să-i mărească gloria (nu au grijă istoricii care o glorifică pe regina Elisabeta să ne aducă aminte că în timpul ei a creat Shakespeare?). Mi-a plăcut să constat, la Londra, că bărbaţii, înainte de a intra să bea o bere, se uită scrutător la palatul Buckingham ca să vadă dacă pe acoperişul lui flutură steagul care semnalează faptul că regina e... acasă. Dacă steagul se află la locul lui, se destind, înseamnă că totul e în ordine şi ei îşi pot bea berea fără grijă.
Mai e ceva. Multă vreme am crezut că femeile sunt prezenţe discrete în lume, pasive, zâmbitoare, că la balul vieţii stau pe lângă pereţi sperând să vină un bărbat să le invite la dans. Că sexul lor este greu accesibil, ca o scoică pe care o deschizi cu efort şi cu satisfacţia de-a fi reuşit în cele din urmă. Cu uimire am descoperit, de-a lungul anilor, că femeile sunt, în realitate mai întreprinzătoare decât bărbaţii, că luptă – acesta e cuvântul – pentru viaţă, că sunt imprevizibile, că inspiră trăiri poetice, dar ele înseşi sunt prozaice, că deraiază când nu te aştepţi de pe şinele logicii şi că tot ele au, când vor, o logică perfectă, greu de combătut. Şi că sexul lor seamănă mai curând cu o floare carnivoră, lacomă şi periculoasă.
– Întrebarea următoare se adresează criticului. Am în minte un capitol din cartea lui Eugen Negrici – Iluziile literaturii române – în care autorul ia în discuţie conceptul de „literatură feminină”, sintagmă care defineşte, în opinia acestuia, un fals concept. Printre altele, Eugen Negrici mai afirmă că judecăţile literare ale lui G. Călinescu sau ale lui E. Lovinescu par o traducere elevată a prejudecăţilor exegeţilor despre femei.
Aş vrea să explici (şi) tu noţiunea de „literatură feminină”, schiţând, implicit, o anumită tipologie a „produselor literare graţioase ale fiinţelor graţioase” (l-am citat pe E. Negrici).
– Am mai spus-o: nu cred că există o literatură feminină. Nu sunt de acord cu astfel de clasificări. Există doar o literatură bună şi una proastă (cu nuanţările necesare, care nu-şi au locul aici). Bineînţeles că în cărţile unei femei răzbate ceva din condiţia ei de femeie. Dar nu îndeajuns încât să se configureze o literatură feminină. În poezia lui Nichita Stănescu putem detecta o anumită feminitate, în aceea a Ilenei Mălăncioiu – o anumită masculinitate. Este un joc intern al creaţiei, care nu depinde de semnalmentele înscrise în paşaport. Când primesc texte ale unor necunoscuţi la „poşta redacţiei” nu pot să ghicesc (în absenţa unor explicaţii date de autori) dacă aparţin unor femei sau bărbaţi, unor albi sau negri, unor heterosexuali sau homosexuali.
Scriitorii valoroşi sunt ca îngerii: n-au sex.
– De ce majoritatea scriitorilor români sunt bărbaţi? Mirela Stănciulescu spune într-un interviu că literatura română pare „un sport bărbătesc”...
– Este o problemă socială. Secole la rând femeile n-au avut acces la cultură (nu existau, de exemplu, femei-preoţi). Nu luau parte la viaţa politică. În secolul nouăsprezece nu aveau voie nici măcar să voteze. Nu erau trimise, decât cu rare excepţii, la şcoli înalte. Etc. Treptat, pe măsura emancipării lor, au apărut mai multe şi mai valoroase femei-scriitoare. Deocamdată, este adevărat, nu la fel de multe şi valoroase ca bărbaţii-scriitori.
Antipaticele feministe au dreptate: femeile au fost şi sunt persecutate în continuare. Constat, în societatea de azi, o surprinzătoare lipsă de cavalerism. Ca să se afirme, femeile trebuie nu numai să scrie bine, ci şi să lupte cu mefienţa bărbaţilor.
Nu e mai puţin adevărat că unele dintre ele s-au adaptat perfect la situaţie şi, mobilizându-şi farmecul feminin, îi manevrează cu graţie pe bărbaţii influenţi, ca toreadorii pe tauri.
La război ca la război! Foloseşte fiecare armele pe care le are la dispoziţie.
„Mi-am făcut educaţia sentimentală citindu-i pe marii scriitori”
– Am citit tot ce ai scris – până acum, în această carte, dar şi în alte cărţi – despre perioada studenţiei tale şi am observat că, în mod curios, uiţi să vorbeşti despre... viaţa ta sentimentală de atunci.
– Vreau să nu idealizez, azi, vârsta aceea, care prin definiţie este a idealizării. Încerc să mă privesc pe mine, cel de atunci, cu luciditate. Aveam o ardoare romantică în reprezentarea iubirii, dar mi-e teamă că sugestia venea din literatură (parafrazându-l pe Camil Petrescu, cu a sa ecuaţie „câtă conştiinţă atâta dramă”, aş spune „câtă conştiinţă, atâta dragoste”). Voiam să iubesc, eram pregătit să iubesc, ştiam să iubesc. Îmi făcusem educaţia sentimentală citind-i pe marii scriitori şi aveam standarde foarte înalte, nu în alegerea femeii, ci în mobilizarea mea afectivă. Optasem definitiv pentru o intensitate maximă a trăirii, pentru o adorare mistică a iubitei.
Adeseori scoteam din buzunarul de la piept fotografia iubitei mele din liceu, M., şi o priveam visător. Îi scriam versuri şi i le trimiteam.
Sau mă gândeam la o iubită imaginară, pe care o descriam înfiorat de emoţie, ca şi cum ar fi existat cu adevărat.
În cele din urmă ca să mă contopesc complet cu ea, am devenit eu însumi femeia visată. Versurile semnate „Ioana Matei” pe care i le trimiteam lui Geo Dumitrescu la Contemporanul erau scrise în momente în care îmi închipuiam că sunt... ea. „Pe trupu-mi gol palpită mii de fluturi,/ O rochie de aripi şi săruturi/ De care nu poţi, prinsă, să te scuturi.”
Dar.
Dincolo de această reprezentare romantică a iubirii, în care credeam cu toată fiinţa mea, trăiam zi şi noapte, chinuitor, aproape fără întrerupere, o umilitoare foame sexuală. Eram idolul fetelor din facultate (cel puţin asta mi se povesteşte acum), dar ele, chiar în timp ce mă idolatrizau, se culcau cu alţii.
Parcă le văd şi acum cum coborau seara, una după alta, din căminul lor cu patru etaje. Îmbrăcate frumos, fardate şi parfumate, cu ochii strălucitori de promisiunile nopţii, îşi mişcau şoldurile într-un mod înnebunitor, făcându-mă să-mi imaginez acea maşină de forfecat pe care o aveau între picioare. Toată cultura mi se evapora din minte sub presiunea dorinţei incandescente de-a le atinge. Dar cum ajungea în holul de jos fata sorbită de mine din ochi, se şi desprindea de undeva, din întuneric, un bărbat matur, faţă de care eu păream un biet băiat, şi o prindea de braţ cu aerul cel mai firesc din lume, ca şi cum şi-ar fi luat umbrela înainte de a ieşi la plimbare. Niciuna, absolut niciuna nu-mi rămânea mie.
Foamea sexuală mă chinuia atât de mult (împiedicându-mă să citesc şi să scriu), încât la un moment dat m-am gândit să urmez exemplul tinerilor dintr-o trupă de teatru poloneză. Întrucât pierdeau mult timp cu îndrăgostirile dintre ei şi cu conflictele generate de gelozie, nereuşind să se dedice integral teatrului, care era pentru ei o adevărată religie, aceşti tineri au hotârât să se castreze toţi. Şi s-au şi castrat. Am şi început să mă interesez în stânga, în dreapta, care chirurg ar fi dispus să mă castreze. În mod sigur mi-aş fi pus planul în aplicare, dacă, printr-o întâmplare n-aş fi citit la un moment dat o nouă ştire despre excentricii actori polonezi. După ce s-au castrat, ei şi-au pierdut repede entuziasmul faţă de teatru, s-au blazat, au devenit mediocri ca artişti. Având această informaţie, m-am speriat, retroactiv, de ceea ce fusesem pe punctul să fac. Nu-mi aduc bine aminte, dar am impresia că m-am şi uitat în oglindă, la baie, ca să mă asigur – şi să mă bucur – că sunt întreg.
– Şi totuşi, trebuie să fi trăit ceva incitant...
– Ca să înţelegi mai bine starea mea de spirit de atunci, am să-ţi povestesc un episod eroi-comic ale vieţii amoroase de care am avut parte în studenţie.
Îmi doream foarte mult un exemplar din Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, dar nu reuşeam să strâng cei 1500–2000 de lei cu cât se vindea cartea la negru (părinţii îmi dădeau 200 de lei pe lună ca bani de buzunar, iar din bursă, după achitarea chiriei la cămin şi a abonamentului la cantină, îmi rămâneau 60 de lei). Aşa se explică de ce am acceptat să fac lucrarea de licenţă a unei tinere şi frumoase profesoare de limba rusă, care urma Româna la fără frecvenţă (probabil pentru că vremea limbii ruse trecuse). Subiectul lucrării era Opera lui Ion Heliade Rădulescu, iar suma convenită – 1500 de lei.
Am lucrat timp de două săptămâni, mai mult noaptea, şi la termenul stabilit m-am prezentat, cu un studiu de peste o sută de pagini, acasă la ... clienta mea. Ea mă aştepta într-un capot de mătase, care se desfăcea mereu în partea de sus, sub presiunea a doi sâni generoşi. Făcuse baie de puţină vreme, era roşie în obraji şi avea părul ridicat cu ajutorul unei panglici strâns legate, astfel încât îi vedeam gâtul lung şi voluptuos. M-a invitat să stau într-un fotoliu, mi-a adus un lichior dens (părea un amestec de ciocolată şi ou) şi m-a îndemnat să nu mai stau încordat.
«O să-ţi fac un masaj», mi-a spus ea şi, atacându-mă cu dezinvoltură din spate, a început să-mi frământe muşchii din partea superioară a trunchiului, până la ceafă.
Îi simţeam respiraţia precipitată, de femeie excitată, gata să mi se dea, mi se transmitea prin apăsări insinuante freamătul înnebunitor al sânilor ei. Dorinţa de-a o avea devenise, în întregul meu trup, atât de intensă, încât mă durea. Dar exact în clipa când hotărâsem să mă ridic şi să o iau în braţe m-am gândit cu groază că, dacă facem dragoste, ea ar putea să considere că nu mai trebuie să-mi dea cei 1500 de lei. Nu cumva calculase totul? Nu cumva încerca să mă atragă într-o capcană? Cu un efort de voinţă ieşit din comun m-am desprins din braţele ei şi i-am spus, ridicol-solemn, că am de rezolvat probleme importante, astfel încât va trebui neapărat să plec în câteva minute. I-am mulţumit pentru lichior şi i-am cerut banii. Dezamăgită, ea mi i-a adus repede, neînţelegând cu ce greşise (avea să-mi explice, peste douăzeci de ani, când am întâlnit-o întâmplător, că nici nu-i trecuse prin cap să se sustragă obligaţiei de a-mi plăti lucrarea şi că, în legătură cu dezertarea mea, făcuse presupunerea că sunt îndrăgostit fanatic, ca un adolescent, de o fată pe care nu voiam pentru nimic în lume să o înşel). Cu plicul în care se aflau 15 bancnote albastre, cu chipul lui Nicolae Bălcescu pe ele, am părăsit, ameţit, locuinţa focoasei profesoare de limba rusă. Am stat un timp în holul blocului, ca să-mi trag sufletul.
Istoria... lui G. Călinescu am cumpărat-o cu exact 1500 de lei de la doi bătrâni respectabili, soţ şi soţie, dintr-un bloc dinainte de război de pe bulevardul Magheru. Iniţial, ei făcuseră cadou cartea unei nepoate, de ziua ei, dar nepoata, capricioasă, dezinteresată de literatură, izbucnise în plâns, şi le spusese cât de mult şi-ar fi dorit, în locul unei asemenea vechituri, o pereche de schiuri de import. Bătrânii şi-au retras darul şi l-au scos la vânzare, iar cu banii obţinuţi i-au cumpărat – am fost chiar eu cu ei la magazinul de articole sportive – mult visatele schiuri.
Ce noroc să fii G. Călinescu! Ce n-aş da ca şi după moartea mea un tânăr dornic să cumpere Istoria... scrisă de mine să renunţe, în favoarea ei, la trupul îmbrăcat în mătăsuri alunecătoare al unei femei lascive!
P.S. Profesoara a luat, cu lucrarea mea, 10 la examenul de licenţă şi, drept răsplată, mi-a trimis un tort la cămin, pe care l-am împărţit cu colegii de cameră.
P.P.S. În cursul unei polemici din 1996 cu un critic literar neînsemnat, dar agresiv, acesta mi-a dat următoarea replică usturătoare: m-am săturat de critici ca dv. care îi ştiu pe de rost pe toţi scriitoraşii de azi şi n-au auzit de Ion Heliade Rădulescu! Eu am râs, n-am zis nimica!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu