Poemul săptămânii: „Privesc și ascult”, de Petre Stoica

https://hyperliteratura.ro/poemul-saptamanii-petre-stoica/



Petre Stoica (1931-2009) este unul dintre poeții 60-iști care debutează în „obsedantul deceniu” (mai pot fi amintiți aici Ion Gheorghe, Florin Mugur sau Gheorghe Tomozei), cu Poeme (1957), volum din care nu va reține însă nici un poem în masiva antologie Carnaval prenocturn (Cartea Românească, 2004), ce cuprinde o selecție de texte din 20 de cărți publicate între 1963 și 2002.
Dintre volumele de versuri ale lui P.S., cele din anii ’60-’70 (precum Pietre kilometrice, 1963; Arheologie blândă, 1968; O casetă cu șerpi, 1970; Bunica se așează în fotoliu, 1971; Sufletul obiectelor, 1972; Un potop de simpatii, 1978) îl impun ca pe unul dintre cei câțiva autori ai perioadei care anticipează în spațiul românesc modalități expresive pe care poeții deceniilor următoare le vor folosi pe larg, cu aerul că fac operă de pionierat.
În fapt, fără să fie în mod programatic un poet postmodern, poezia lui Petre Stoica are cam toate calitățile (sau „ingredientele”) trecute de regulă în registrul regulilor de bună purtare postmodernă: este directă, tranzitivă, ludică, ironică și autoironică, antimetafizică, refuzând registrele „înalte” ale congenerilor săi din primul val 60-ist.
Dedicat traducător din germană, lui Stoica îi datorăm transpunerea în românește a poeziei lui Georg Trakl, dar mai ales două importante antologii de la sfârșitul anilor ’60: Poezia germană modernă (1967) și Poezia austriacă modernă (1968, în colaborare cu Maria Banuș).
Fiind un fin cunoscător al poeziei de expresie germană a vremii, nu e de mirare că P.S. și-a orientat căutările spre (sau a fost influențat de) un alt fel de poezie decât cea în vogă în România anilor ‘60.
Explorând ba poezia cotidianului, ba poezia obiectelor și afirmând cu fiecare nouă carte o manieră proaspătă, relativizată și ușor recognoscibilă de a-și fraza poemele, Petre Stoica e un autor prolific, publicist, colecționar de presă și bibliofil, autor, printre altele, al unei atașante cărți de memorialistică (Amintirile unui fost corector, 1982).
În anii ’80 și ‘90 publică noi volume de poezie aproape an de an – de la Copleșit de glorie (1980) până la Insomniile bătrânului (2000), poetul devine una dintre prezențele cele mai constante din literatura de la sfârșitul secolului trecut. Unul dintre „cavalerii fără pată și reproș” ai vieții literare românești (Cornel Ungureanu), continuă să scrie și să publice până în ultima clipă la același nivel care l-a consacrat: Pipa lui Magritte (2005); Ultimul spectacol – 101 poeme (2007).
Câștigător, în 1995, al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani, Petre Stoica se stabilește în ultima parte a vieții la Jimbolia, unde reușește să înființeze, în urma unei munci admirabile, Muzeul Presei „Sever Bocu”.

Privesc și ascult

fără voia mea privesc și ascult
vecinii de la masa bufetului plutind în fumăraie democrată
fiecare în parte
este politolog economist astrolog istoric
jurist republican din tată în fiu pomanagiu
tolerant spiritist antisemit șovin ventriloc
și-n anumite momente de furie supremă
adeptul tragerii subtile în țeapă
fiecare în parte știe mai multe
decât celălalt și decât toți laolaltă
oricum împărtășesc egal convingerea fermă
că suntem victima unui complot mondial
care ține să ne extragă presupusele
diamante depozitate în mațele patriei
privesc ascult îmi sorb cafeaua
și în gând aduc un omagiu pios celor care m-au învățat
să-mi suflu tandru nasul în batistă
spre a nu tulbura niciodată liturghia prostiei
cădelniță cu fum de balegă autohtonă
ajunge am obosit
sunt politicos noapte bună fumăraiei
și aștept întâlnirea cu somnul care vindecă

din Vizita maestrului de vânătoare (2002)
*
Rubrica „Poemul săptămânii” este susținută de Casa de Editură Max Blecher, coordonată de Claudiu Komartin.

Marian Paphagi despre Petre Stoica, în volumul "Cumpănă şi semn"(1990)

 ... "Asupra liricii lui Petre Stoica exista un consens în critică, o imagine la conturarea căreia insistenţa poetului în a se defini în perimetrul unei anumite formule uşor de recunoscut n-a fost mică. Am citit sau recitit toate cărţile precedente publicate de Petre Stoica din 1957 şi până astăzi : felul cum a ştiut să-şi identifice reuşitele, să le situeze apoi constant pe linia unor câştiguri anterioare, până la a-şi desena un profil ce-l individualizează inconfundabil, e întru totul demn de remarcă.  În cele câteva interviuri incluse în volumul său CALIGRAFII şi CULORI (1984) autorul îşi consolidează propria idee despre sine, susţinând-o cu multă inteligenţă şi nu fără un latent simt polemic. Sunt câteva convingeri ferme exprimate în legătură cu poemele lui ce trebuiesc aduse din nou în discuţie, fie şi fugitiv."...

Marian Papahagi (n. 14 octombrie 1948, Râmnicu-Vâlcea – d. 18 ianuarie 1999, Roma) a fost un critic literar, eseist și traducător român.
Licențiat al Facultății de Filologie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1968) și al Facultății de Litere și Filosofie din Roma (1972). Membru fondator al grupării „Echinox”. Doctor în litere „magna cum laude” în Italia. Doctor în filologie cu o temă de literatură italiană veche la Universitatea din București (1988). Debut absolut cu critică literară în revista „Amfiteatru” (1966).
După 1990, a fost prorector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și ministru adjunct al Învățământului. A fost profesor de romanistică la Facultatea de Litere din Cluj și profesor invitat la mai multe universități din Europa. În ultima perioada a vieții, a fost director la Accademia di Romania din Roma.

Petre Stoica despre Georg Trakl, într-un interviu din 1977 acordat lui Dinu Flămând

Georg Trakl  1887- 1914

Petre Stoica 1931-2009

"Trakl este o descoperire de după al doilea război mondial chiar şi pentru Germania. În România el era cunoscut de timpuriu, dar nu neapărat prin expresionism. El a prins târziu, dar a avut ecou mai cu seamă în Transilvania, fiindcă acolo venea pe un teren fertil, pregătit de Blaga (deşi trebuie să-ţi spun, în paranteză, că Blaga nu este un poet expresionist). Poetul expresionist este exponentul unei revolte sociale : el fiind eminamente citadin, se apropie de natură cu teamă ca Georg Heym.
 Ceea ce nu este cazul marelui Blaga. Pe Blaga putem mai degrabă să-l "asociem" lui Oscar Loerke, poet al naturii magice. Ce poate fi Blaga dacă nu tot un poet al naturii magice, care vede în natură EMBLEME? Pan este o figuraţie, o obsesie sau o simplă emblemă? Înclin pentru ultima variantă. De fapt şi Trakl este un neoromantic, un preexpresionist care are dorul naturii, al redescoperirii cosmosului original.

..........

România este a doua ţară care l-a tradus pe Trakl, încă din 1922. Îl traducea Cizek şi-l apropia de Bacovia. Au urmat alte traduceri, bune, proaste, cum au fost, dar cert e că roamnii îl ştiau pe Trakl în momentul când el nu era bine cunoscut nici în Germania. Dacă el place multot poeţi, să nu uităm că este un cântăreţ al peisajului, iar poezia noastră a avut întotdeauna o predispoziţie pentru identificarea cu natura."

DESPRE CAFENELELE LITERARE VIENEZE Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Franz George Kolschitzky, Sfântul Patron al iubitorilor de cafea din Viena

  În capitala fostei împăraţii chezaro-crăieşti, prima cafenea e chemată la viaţă în urmă cu aproape trei sute de ani. Cronicarul menţionează momentul, fără a ignora numele inspiratului întemeietor, un oarecare Kolschitzky. Ea proliferează într-o asemenea proporţie, încât la începutul secolului al XVIII-lea un voiajor francez se minunează scriind că "Viena e un oraş plin de cafenele". Desigur, nu Austria e descoperitoarea cafelei, unde se serveşte acea diavolească băutură neagră şi amară, multă vreme afurisită de sfânta biserica. Dacă austriecilor nu le rămâne satisfacţia acestei priorităţi, se pot consola în schimb prin faima unică de a fi ştiut să ridice cafeneaua la rang de instituţie (Fur den Wiener ist das Kaffehaus eine Institution", spunea cineva) şi să facă din frecventatul ei o religie cu canoane şi rituri dintre cele mai neobişnuite. În vremurile mai apropiate, mai cu seamă la începutul secolului nostru, scriitorii, artiştii şi foiletoniştii, îi sporesc prestigiul până a-i conferi o aură foarte strălucitoare. Ea devine cu timpul martora mută a zămislirii unei glorioase epoci a spiritualităţii austriece. Şi, paralel, ia o fabuloasă amploare cel mai modern folclor orăşenesc din lumea modernă : cel al cafenelei literare. Cine vrea să-şi completeze în acest sens imaginea, citească neapărat antologica bucată "Teoria cafenelei CENTRAL", aşternută pe hârtie cu multă vervă de către Alfred Polgar.

Peter Altenberg

  Omul de cultură care aduce vorba despre cafeneaua vieneză, se gândeşte întâi şi întâi la Peter Altenberg, scriitorul şi hoinarul nopţilor, care nu numai că nu-şi concepea existenţa în afara "Kaffeehaus-ului", dar a creat şi un stil literar specific, "de cafenea", schiţă minusculă cu observaţii spontane, redate telegrafic. Altenberg îşi indica o singură adresă, trecută şi pe cartea de vizită : CAFE CENTRAL, WIEN, I, unde până şi croitorul venea să-i ia măsură pentru haine. Eseistul Wolfgang Kraus poveste undeva că prin anul 1964, vizitandu-ne ţara, un bătrân chelner de la Capşa îl întrebase dacă a auzit de Peter Altenberg. Dar el pierise de mult, o dată cu Imperium Austriacorum... L-am evocat pe acest boem dintre cei mai bizari, întrucât viaţa lui sintetizează viaţa tuturor cafenelelor vieneze din prima decadă a secolului nostru : frumoasă, melancolică şi nebună. Şi Altenberg mai ilustrează un caz: pe cel al artistului cu talent mijlociu, devenind totuşi nemuritor, dacă se pricepe sau are norocul să intre în literatură prin uşa acelei cafenele care determina bursa valorilor.

Café Central-Viena

  Rar artist al capitalei, care să nu fi sfinţit cu umbra sa încăperile vreuneia din faimoasele localuri de odinioară, precum "Cafe Central" sau "Griensteidel" (sediul lui Hofmannstahl şi al lui Hermann Bahr, teologul tuturor înnoirilor artistice pe plan german). La dărâmarea celei de a doua, intrată în nemilosul plan de sistematizare al edililor, Karl Kraus vorbise despre "demolarea literaturii", o expresie simbolică, perpetuată în timp şi cu aplicaţie generalizată. Printre cei câţiva străini de viaţa cafelei, se numără şi Georg Trakl, care preferă cârciumile umile, obscure, de ambianţă bacoviană.

  Specifică atmosfera spirituală a cafenelei literare e risipită de uraganul evenimentelor de după 1938. Speriată sau pur şi simplu gonită de ciuma brună, o mare parte a scriitorimii austriece ia calea pribegiei. Cine îl mai poate întâlni pe Musil La "Cafe Museum", localul pe care voi veni să-l văd peste decenii, nu pentru interiorul său acum ponosit, ci doar să inspir aerul, odionioara al celui ce scrisese OMUL FĂRĂ ÎNSUŞIRI? Dar pe marele eseist şi filozof Egon Friedel, care se arunca pe fereastră o dată cu intrarea trupelor germane în Viena? Şi atâtea şi atâtea scaune rămân goale : al celor mulţi plecaţi în exil, ca şi al celor ezitând între a rămâne sau a-şi urma confraţii.

  Cafeneaua, locul unde se caută artiştii iubindu-se şi urându-se cumplit, unde se nasc şi se prăbuşesc gloriile, unde vorbele de duh se încrucişează că păsările iuţi în văzduh, în sfârşit, unde atâtea şi atâtea fapte şi întâmplări imprevizibile creiaza un climat spiritual autentic, intras treptat în agonie şi aproape că nu-i supravieţuieşte războiului. Se pierde până şi recuzita specifică a interioarelor : mesele de marmoră şi scaunele pluşate, tapetul şi cristalul sau muntele de tipărituri (la "Cafe Central" se aflau în permanenţă aproape 300 de ziare, reviste, magazine şi ilustrate...). Boemei de azi, rătăcită într-o lume a tehnocraţilor, îi este sortită cârciuma cu odioasele sale scaune de plastic, barul de falsă strălucire sau clubul impersonal.

Café Leopold Hawelka-1962

Café Leopold Hawelka

  Şi totuşi, pe harta Vienei mai există şi azi o cafenea literară, clasică, aşa cum a creat-o sfânta tradiţie... Despre "Hawelka" aflasem în urmă cu ani, fie din relatările pitoreşti ale unor cunoscuţi, fie din aluziile presei, nu o dată insinunate. Sinuciderea tânărului "furios" Konrad Bayer îi sporise faima : nefericitul poet şi prozator era un habitual al localului, în care de altfel participase la crearea unei importante mişcări artistice, cunoscută sub denumirea de "Wiener Gruppe". Cafeneaua "Hawelka" îşi are sediul în centrul capitalei, aşa cum îi şade bine unei adevărate Mecca, spre care pelerinii se îndreaptă atât ziua cât şi noaptea, căci porţile ei se închid rareori... Legenda spune că proprietarul localului acordă pe credit, artiştilor tineri, fără o leţcaie în buzunar, iar aceştia, în semn de recunoştinţă, îi atârnau pe pereţi câte un tablou. Anonimii şi pârliţii de ieri, Lehmden, Fuchs şi alţii, azi sunt CINEVA, aşa că "Hawelka" e un fel de pinacotecă ! Am văzut atârnând pe pereţii cafenelei şi două desene de Salvator Dali, care trecuse şi el pe aici (desigur, nu ca un artist sărac...), la fel cum vor fi trecut atâţia şi atâţia artişti cunoscuţi şi necunoscuţi de pe alte meridiane.

  Prietenul meu Max Demeter Peyfuss îmi scrie deunăzi că scriitorii de la "Hawelka" au început să migreze spre "Sport", un local tot atât de stupid pe cât îi este şi numele. Capricii de moment dictate de cine ştie ce tactici ale Clauswitz-ilor literari. Dar ei vor reveni cu toţii : din nostalgie pentru gloria "Hawelkai" şi de dragul atmosferei ei de "alt Wien", unică până şi la Viena...

1967

Mihail Petroveanu despre Petre Stoica in Traiectorii lirice(1974)

Traiectorii lirice(1974) - MIHAIL PETROVEANU

Petre Stoica

"Într-o perioadă de explozii vitale, de crezuri poetice vehemente şi consum de mijloace, Petre Stoica descrie o evoluţie oarecum în afara curentului. Fără tumult temperamental sau provocări vizionare, ataşabil pe anume laturi tendinţelor din jurul STELEI, revista unde s-a cultivat gestul meditativ, sugestia duratei şi graţiile melancoliei, având de luptat şi cu amintirea unui debut incert, care i-a gravat pe nedrept situaţia în conştiinţa critică (inclusiv a subsemnatului) ,bănăţeanul trăit în capitală are astăzi un contur liric configurat."

Petre Stoica - Melancolii inocente (1969)

Într-o cetate modernă

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

Elev de liceu palid după întâia țigară
treci pe străzile orașului cu hortensii și femei sănătoase
însoțite de bărbați fără patimi

din turnul primăriei te salută un clovn
apoi dispare strănutând în văzduh
cine sunt mareșalii din stradă?
nimeni nu știe unde se află Europa
în cafeneaua de pluș bătrânii cu chipuri de marmoră
joacă zaruri dar moartea câștigă mereu
din pâlnia soarelui picură miere păsări umile
ciugulesc semințe de aur la picioarele Fecioarei Maria
de ce nu vine vântul
să liniștească sânii femeilor sănătoase
să-mi răcorească obrajii încinși de primul sărut
în parc lângă chioșcul fanfarei?
de ce nu vine vântul?
arșița topește fardul obrajilor tramvaiul galben
duce țăranii chipeși la gară - acolo
unde viața are gust de păcură dulce - acolo
unde se vând bilete pentru gările din paradis
seara pietonii se retrag în camerele lor mortuare
crește cântecul Lili Marlen
departe foarte departe
gramofonul gâfâie ca un obez în fața unei fecioare
o saltea cu aripi împușcate zboară pe fereastră
dar nebunii orașului întârzie sub felinare
și pipăie conturele Europei bolnave



 Toamnă în parcul cetăţii moderne

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

Vântul vine în urma ultimului tango argentinian
rochii ude lipite de coapse aleie stropite cu păcură
din copaci cad cranii de păsări dar nu le culege
nimeni Nimeni nu mai ascultă tangouri

putrezite umbrele verii curg în pământ
lebăda moare - pluteşte asemenea unui steag
al capitulării Vin şobolanii şi curând o mănâncă
la masa dulce a păcii

sunet de sabie căzută în teacă: cine
a fost ucis fără noimă? bine că te ştiu acasă iubito

din cutia fotografului acum se revarsa
fantomele verii - într-adevăr
soldaţii au căzut până la ultimul
în bătălia din anul 3000 Servitoarele blonde
sunt iarăşi la ţară au plecat acolo să nască
dovleci şi talgere de flori-ale-soarelui - într-adevăr
cutia fotografului e sicriul de inimi din parc

vântul trece sunând din pinteni de tablă
şi trânteşte porţile raiului nostru Trompeta
copilului piere în iarba coclită Poetul
e-n lună taie sare în ocnele zeiţei Selene

poate la iarnă poate la iarnă iubito
vom cânta din nou sub albul uitării
Ave Maria



O gară

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

Brusc mor greierii aparatului Morse

a trecut şi ultimul tren perdonal
în urmă a rămas o tristeţe
de iască de ceară de păcură

la etajul enigmatic în geam
muşcatele cu ochi mărunţi de mărgean
pândesc un nou eveniment

pe cărare vine bicicleta factorului poştal
aduce hărţii cu semne de moarte
şi fruntea şefului de gară
tresare din somn milenar

sub pulberi fine
cu braţele deschise ca aripile albatroşilor
fetele higherului aleargă pe şine
ele îşi pierd echilibrul
şi cad într-un hău nevăzut

treptat-treptat pe cer crepuscular
apar bărci roşii în cari
cască lei cu boturi de foc

leii îl înghit pe şeful de gară
care se gândeşte la o partidă de poker
sau îşi aminteşte ceaiul de mentă
din seara precedentă

la etajul enigmatic
unde plâng muşcate cu ochi de mărgean
degetele unei zâne
sărută clape dulci de pian

aleluia



La şaptesprezece ani

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

Ne adunăm în curtea şcolii cu mentă şi soc înflorit
aici am învăţat cele zece porunci cu sunet de bronz
numele noastre stau încrustate în bănci
ca literele de pe crucile din cimitir

întâlnire în iulie; tinereţea noastră foşneşte crudă

începe să ne crească barba suntem palizi Christi
revenim de pe meleagurile cetăţii cu asfalt
acolo învăţăm câte puţin să murim
dar florile din noi încă nu s-au deschis

lampioanele se clatină vesele fluturi mici
zboară din şifonierele îngerilor şi pâlpâie
în aura frunţilor noastre

e-o seară a tangoului patefonul
are glas de catifea suntem atât de tineri
sânii prietenelor cresc sfânt şi simţim cum le dor

dansăm tangoul Nostalgiei şi tangoul Împlinirii
şi dansăm tangoul Trădării cu viermii lui venind
prin lemnul timpului

o fată priveşte luna caldă e fiica zeiţei din apa roză
dansând cu ea auzim cascadele genezei
oasele tinere ni se umplu cu măduvă de dor

e-o seară a despărţirii prin întâlnire

vom fi eroi şi trădători dar nici o faţă
nu are încă semne de sânge încă nu ştim
să ne colorăm râvnitele măşti

felurite culori călăuzesc potecile vieţii
unul priveşte soarele şi se ruşinează
altul intră în suflet de molii şi roade înţelepciunea
puţini se îndreaptă frumoşi spre crucea răstignirii

discul se răsuceşte repede ca frunză în vârtelniţa toamnei
care ne e destinul? în dreptul cui se opreşte discul
suav rostind cuvântul moarte?

suntem veseli în seara cu mentă şi soc înflorit
porţile s-au deschis demult şi diavoli nevăzuţi
ne aleg



 De Profundis (I)

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

Vecinul cu cap de vulpe cântă din clarinet
în faţa verandei cu mult portolac dansează pitici -

sunt clipe duioase nici nu simt
cum în gură mi se topeşte bomboana de menta cainele îmi linge cu credinţă picioarele

citesc o carte groasă despre îngerii morţii
mă întrerupe bunica îmi aduce agrişe -
în grădină sunt şerpi şi comori îngropate de turci
aşa îmi spune bunica speriată

este o după-amiază sfânta şi caldă
curând izbucnesc duhurile oţetarilor râioşi
câinele îmi linge cu credinţă picioarele

funcţionarii de la primărie
dorm cu muşte roindu-le pe gură
şi-n somn iscălesc cu cerneală violetă
propria lor avansare

hingherii târăsc un cal cu nările pline de lintiţă
copiii trag cu praştia în corbii la pândă
şi corbii se prefac în cenuşă

plictisit frizerul se rade a două oară
în aceeaşi zi apoi de unul singur joacă domino

spre seară fulgeră peste munţii din cer
pitpalacul înnebuneşte-n trifoi Trenul
aduce o fată studiază canto la conservator
sub pălăria largă zâmbeşte chipul Ofeliei
nopţile se anunţă cu febră

vecinul cu cap de vulpe cântă din clarinet
beau răcoarea câmpului Rugineşte Christul de tablă
între două drumuri : spune-mi
pe care din ele mă pierd?



De Profundis (ÎI)

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

Mă culc de-abia când alţii se şcoală
veghiez conclavul morţilor în grădina Morţii
sosesc din fântâni din ziduri din poduri Vin
cu foşniri selenare şi pleacă pe aripi de cocoşi

ascult nechezatul calului zăvorât în pământ
e-o lungă înjunghiere în inimă
departe cineva respiră greu şi adânc
cu însumi mă înăbuş acum

din eleşteul lunii curg în fereastră bancuri de peşti
în otrava oglinzii din cameră
peştii plutesc cu burţile-n sus

aud grinzile sărind din încheieturile vechi
prin tavan cad şoareci Liliecii
izbucnesc spre mine ca nişte mici meteori
şi pe muchia streasinei leagănă  sprinten
copilul vecinului, mort

soldatul pierit la Piave coboară dintr-un portret în culori
îmi pune mâna pe umăr şi mă roagă şoptit
să-i dau o bucată de pâine:
n-a mâncat de cinzeci de ani!

se înfiripă zgomote care de-abia înspre zori
au sânge de zgomote Doamne scrâşnetul uşii
este un geamăt al lumii -
nemărturisit şi acuns în pietre spălate de foc

şi când se scoală cu toţii iar clopotul
anunţă naşterea luminoasă a graiului
şi satul pluteşte în fumul laptelui ars
plec în somn şi purificat mă închid
în fluturii rechemaţi în unghiere



De profundis (III)

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

lui A.E.Baconsky

Pământul grădinii e aşternut cu pene de păsări şi nuci
ca limba spânzuratului atârnă tâlvul de gard
pe calmul apei din jghiab
tremură semne cereşti

printre nori apare un zeppelin din vremuri străvechi
poate-i satana poate-i închipuire
ajungand deasupra pădurii e numai
o flacăra lungă ce-aprinde văzduhul

adevărată noastră lume e curtea acum
dincolo de garduri începe hotarul cenuşiu
totuşi din când în când se mai văd
spini înflorind peste albe cranii de vaci

găleata fântânii scoate din adâncuri fără sfârşit
chei ruginite - sunt chei de la cămările morţilor
sunt şi câteva litere strâmbe de fier
din atelierul lui Hefaistos

negreşit vin ploile cu glas de gramofoane pustii
meşteră pricepută toamna în cimitir
amestecă ţărână săracului cu ţărâna bogatului
steme de dalii se topesc peste cruci

şi vine seara cu retrageri timide-n odăi
cei care mai ştiu poveşti spun fapte eroice
despre lupta cu smeii Sfântul cel Bun
va cobori din icoană să ne apere-n somn

în grajdul bântuit de şobolani se naşte viţelul
iată în zori izbucnirile ploii În bezna pământului
seminţele încep să mişte aripi de viaţă
lumină din lumină purtând



De Profundis (IV)

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

lui Alin Gheorghiu

Copii cu ochi de prune afumate pândesc în ferestre
diavoli de butuci se răsucesc în sobe adânci
flăcările pe tapete sunt caii din vis
gonind spre rădăcinile basmului verde -

în timp ce drumeţii îşi vorbesc prin semne şi merg
între lumi cu uşile smulse de un duh selenar

apoi vine seara licărind din fântâni
colindători cât munţii se opresc în prag
aducând steaua găsită în staulul din anul începutului
au şters-o de praf şi iată străluceşte la fel ca atunci

în noaptea cu blândeţi de staniol
săbiile colindătorilor iau foc şi iar înverzesc

suntem adunaţi în jurul mesei aburind
gândul caută cărările soldatului îngenunchiat în război
gândul nostru îi aşterne pat de cetină
somnul să-i fie acum tihnit

firimiturile vor hrăni un bătrân cerşetor
care umblă încă pe câmp acolo unde ciorile
veghiaza umbrele celor morţi demult

viscolul se smulge dintre stâncile văzduhului
şi lămpile cu petrol sunt cranii jupuite de lumină
somnul se lărgeşte unindu-se limpede
cu apa Iordanului curgând lângă frunţi



 O pivniţă

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

Aici cărările vieţii
curg în trepte de piatră tocite de paşii
celor de mult prefăcuţi în umbre de umbre

din ziduri fărâmicioase veghează ochii puştiului
pâlpâie pleoape de mucegai obosite

deasupra e soarele odaia şirul icoanelor
e patul fecioarei aşteptându-şi logodnicul
locuim pe temelia morţii şi nu vrem să ştim

aici cărările vieţii se destramă pâclos

stau rânduite ca într-un vechi osuar
sticle cu leşie şi otravă cutii cu solzi de balaur
sunt risipite prin unghiere obiecte cerşind
puţin din căldura mâinilor tale

obloanele scrâşnesc cu osii de criptă

cu somn preistoric dorm butoaiele grele
din gurile lor fără cep
curg duhuri de lut îmbinate cu drojdii amare
dansează pitici purtând felinare
stinse de adieri din alte ere

cine rânjeşte? cine mă cere?
lunec printre broaşte care vin
cu toate puroaiele supte din inima pământului

împletindu-se şarpele scrie pe nisipul vâscos
fraza păcatelor noastre

Sfântul Gheorghe ţâşneşte cu lancia
şi smulge chepengul

Doamne
în curte se joacă mici de zăpadă



Suvenir

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

Pulber de molii în tapete
cu vânători şi căprioare strâmbe

flori de hârtie roşii albe
visând să bea puţin din soare

şi-un ultim strop de jar
clipind într-o maşină de călcat
în agonie
de-aproape patruzeci de ani

murdară schilodită ziua scade
ca ochiul de ulei din sticlă
cu urme de degete crispate

plângi suflete? e totul în zadar
alţi fluturi morţi
la noapte vor cădea în pahar -

aici
unde destinul
a coborât cu duh de baltă



Florile de hârtie

Petre Stoica din "Melancolii inocente"(1969)

Florile de hârtie din atelierul fotografului bătrân
le îndrăgesc soldaţii şi mirii care vin aici în caleşti de-mprumut
aici unde florile sunt pururea vesele

dar flori de hârtie stau părăsite pe dulapul spălătoresei
plâng în tăcere printre cutiuţe pătate de muştar
zadarnic aşteaptă o mângâiere - agonizează
lângă ceasul desteptattor care nu mai deşteaptă nimic

şi sfinte-s buchetele din geamul cu amurg
unde o femeie visează încă să se mărite şi
timpul o priveşte cu ochi de cărbuni
şi ea nu ştie că-i albă demult

din câte răni plânge lumea!

şi florile bâlciului suavele flori
pline cu polen de pucioasă
sunt câştigate la ţintă şi puse
pe pieptul poetului care s-a sinucis
pentru că lumea îl voia cuminte

toate au crescut în serele umilinţei
lumina au primit-o de la lămpi afumate
ca să fie adevărate podoabe
pentru cei trăind cu fantomele

vai, noaptea iubirii lângă noaptea florilor de hârtie!
(când mor aşezaţi-mi şi mie-n sicriu
flori de hârtie crescute lângă inima lui Hristos
acolo în casele mici)



 Roata norocului

Petre Stoica din "melancolii inocente (1969)

Venim la roata norocului neagră şi roşie
semnele ei sunt albe ca ochii destinului
din malul zilei ies crocodilii-cu gura deschisă
caută roata norocului vor s-o înghită

numai unul câştigă sticla de şampanie

este o după-amiază cu aripi obosite
nici o adiere nu te clinteşte din loc
odecolon şi pudră şi transpiraţie acră
mierea melodiei La Paloma ne curge pe buze

numai unul câştigă sticla de şampanie

roata se opreşte cu scrâşnet de iad vlăguit
unul primeşte suave flori de mătase
pentru nunta cu moliile altul apucă
glastra cu muşte uscate anul trecut
soldatul câştigă oglinda: priveşte în ea
şi faţa şi-o vede acoperită cu lut

cine câştigă sticla de şampanie?

Pe fundul poşetei mai găseşti o monedă
o aruncăm cu nepăsare de prinţ a săracului

seara târziu
cu mierea melodiei La Paloma pe buze
plecăm spre casă cu puşculiţa de ghips-




Cand maestrul Rousseau a plecat unde trebuie

Petre Stoica din "Melancolii inocente (1969)

În ultima zi a sfintelor sale geneze
iubitul maestru şi-a consultat ceasul din turn
văzând că e timpul şi-a spălat cele câteva pensule
apoi şi-a pus la umeri aripi de serafim
plecând unde trebuie
îl însoţeau dirijabilul cu trup de delfin
şi Libertatea cu trâmbiţa-n mână
în cinstea maestrului fotbaliştii cu lungi mustăţi
au jucat pe alee un meci jubiliar
Poetul cu Muza i-au cântat din antica liră un imn grandios
copacii din Parcul Mountsouri au înflorit a doua oară
iar căpitanul vasului cu zbaturi a ordonat
să se cânte valsul închinat doamnei sale Clemence
iubitul maestru era însă departe
grăbit să ajungă unde trebuie




La scufundarea vasului Titanic

Petre Stoica din "Melancolii inocente" (1969)

Bila albă tocmai se îndrepta spre bila roşie
era ultima lovitura dintr-o partidă de biliard
brusc bilele s-au smuls îndărăt

brusc s-au stins şi luminile roz, de pluş
credeam că-i o farsă aici pe Atlantic
masa plutea ca la o şedinţă de spiritism
pasagerii începuseră să alerge pe punte
era o turma de gazele gonită de un tigru nevăzut
poate printre noi apăruse o hidră

eram cu toţii fiii miraculosului veac douăzeci
încrezători în forţa aburilor în iubire şi sport
eram cu toţii mistuiţi de jarul
valsului Fascination

am fugit pe punte cu tacul în mână-nu stiu de ce
poate să mă apăr de beznă-nu ştiu
chipurile pasagerilor era marmoreenele măşti
de la balul din palatele morţii

unii alergau cu jobenul în mână – nu ştiu de ce
poate să se apere cu ele de beznă – ca mine
cineva ducea sub braţ o casetă cu bijuterii
caseta părea un alb sicriu de copil
cineva târa dupa el un olog
cineva îşi smulgea părul din cap şi părul lua foc
cineva zbura cu aripi de liliac uriaş
uitaserăm că plutim pe ocean
că suntem numai păienjeni pe firele subţiri ale lumii

îmbrăcaţi pe jumătate goniţi din culcuş
îndrăgostiţii se lipeau unul de altul
de parcă veneau calareţii sălbatici să-i târască în stepele lunii

căpitanul vasului veghea coborârea solemnă
în criptele apei dar căpitanul murise încă de ieri
poate murise într-o veche bătălie navală
poate era amiralul îngerilor negri din cer

era un tumult de parcă veneau barbarii
să stingă luminile cu gaz aerian ale veacului douăzeci
să-i fure altarele şi toate ideologiile
să-şi lase urina în pinacotecile sale
să-i siluiască fecioarele
dar nu erau decât valurile, maiestuoase
în nepăsarea lor noi eram doar păienjenii
tremurând pe firele subţiri ale lumii

pe punte capela sufla din alămuri eroic
marşuri de nuntă arii de paiaţă valsuri de moarte
cu Verdi a căzut şi ultima pagină
sărisem în apă cu tacul în mână – nu ştiu de ce

apoi am rămas în singurătate
neputincios şi speriat asemenea primului om
în peşteră – dupa facerea lumii
planetele îmi picurau stilete în ochi
lângă mine cădeau meteorii groazei
veniră însă şi zorile sfinte
înălţând un imn de triumf
după drumuri lungi cu alţi corăbieri
am revenit norocos în Ithaca

de atunci în grădinile lumii s-au născut şi alţi filozofi
s-au scufundat şi alte vase s-au scufundat
ţări în supunere au pierit ideologii şi statui-şi zorile
au mângâiat ruinele fumegânde rănile calde

şi azi regret partida de biliard
în care urma să fiu victorios
când bila albă se îndrepta spre bila roşie
şi brusc cele doua bile s-au smuls îndărăt




Locomotive

lui Modest Morariu

Petre Stoica din "Melancolii inocente (1969)

Locomotive mici
locomotive şuierând ca un ceainic pe foc -
gloria omenirii moderne

gări cu steguleţe ca nişte urechi de ogar clătinate în vânt
fanfarele raiului şi tinere doamne romantice
cu malacoavele în ritm măturând
coji de ouă frunze furnici

cerul e albastru ca sticla de sifon
ţac-ţac ofiţerii înalţă săbii de aur
împăratul coboară somnoros din vagon
pluteşte deasupra aripa Sfântului Duh
împăratul se împiedică şi moare
în braţele doamnelor de onoare
Requiescat în pace

glorie după glorie
gloria cantaretilor de operă cu coadă de struţ
gloria amoraşilor cu sex indiscret Şi nemuritoare poveşti
despre Nimic despre eternul Nimic
de pe fruntea statuii de marmoră

locomotivele gonesc prin câmpie
Progresul vine din urmă cu roţi mai mari
cu aburi şi mai puternici

trageţi perdelele ascultaţi simfonia rachetelor
Requiescat în pace!
au trecut aproape o mie de ani



 Undeva pe plajele Europei

Petre Stoica din "Melancolii inocente (1969)

Suntem undeva pe plajele Europei
ne însoţeşte valsul Ramona
inima noastră e grea de mierea dragostei
porţi în batistă asul de treflă tras împreună cu mine
la jocul anilor orb

pentru plimbare mi-am cumpărat o canotieră
de la furnizorul curţii regale din colţ
picioarele tale adună stele de mare răstoarnă
cruste de crabi - bijuterii preistorice uitate-n nisip
păşim peste un timp care nu mai e timp

dintre stânci centaurii cu tricouri vărgate
pândesc fecioarele zbenguind în blândele valuri
dar sexul lor e hărăzit pescuitorilor de perle
pe alte insule ale vieţii aşteptând

cu inima grea de miere ne plimbăm pe faleză
aripile valsului Ramona
ne ridică spre văzduh şi plutim cu aerostatele norilor
suntem îngeri goi sarutandu-ne pe cer
sfârcurile sânilor tăi se deschid în corole
braţul tău mă adună din caldă risipă
iar căpitanul vasului îndreptat spre Chicago
înalţă pavilionul
în cinstea purpurei dintre coapsele tale

flaşneta se stinge obosită
aripile valsului Ramona cad între palmieri
pe faleză e linişte stearpă cresc spini
după atâta pândă şi atâta pudoare

şi centaurii îşi pun plastroane şi intră în cazino
în faţa siropului de zmeură undeva în Europa
amestecând pietricele de rummy socotind pe degete
zilele de când au murit

noi cu inima încă plină de mierea dragostei
ne îmbrăcăm în oglinda lunii
şi bine cuvântaţi de zeiţă Diana plecăm



Goslar

Petre Stoica din "Melancolii inocente (1969)

lui Nicolae Breban

Case de turtă dulce acoperite
cu aripi de îngeri
încremeniţi în rugăciune Soare
de toamnă înroşită blând
murmură-n vitralii fără vârstă
Şi-un ceas de lemn cu glas de pasăre bolnavă
măsoară timpul prelaţilor
pecetluit în plumb şi piatră
Cu inserarea legănată
de clopoţei ascunşi în lucruri
din uşa primăriei sau din capela scundă
iese meşterul zidar; cu mâinile albite
îşi cercetează fiecare zid -
târziu orchestra Rolling Stones îi aminteşte
că a trecut aproape un mileniu



În cafeneaua Bazar
(Din Salzburg)

Petre Stoica din "Melancolii inocente (1969)

Anul 1910 doarme în pluş
într-un sicriu de molii

Radioul transmite concerte
în albastru în galben
incerte
în mine se topesc alfabetele
şi culorile anilor: în paharul cu ceai
pluteşte ceţoasă
umbra emblemei romantice

Creşte dulce moarte

O fată intrând
aduce regăsire speranţă Genunchii
îi strălucesc lunar -
mai există spune mai există Diana?

Turişti marmoră şi parfum. Şi poeţii
vorbind aproape divini
despre maşini electronice
care nasc trandafiri fără spini

Finalul concertului Diana
pleacă în lună

O clipă
din sicriul de pluş
timpul se deschide ca o tulipă

Nicolae Ciobanu despre Petre Stoica

Nicolae Ciobanu:
..."Ca şi altele, formula lirică conform căreia se structurează poezia lui Petre Stoica purcede dintr-un paradox fundamental privind raportul ei cu lumea fenomenală, cu aşa-zisele ei aspecte prozaice, cotidiene. În dimensiunile ei de certă originalitate estetică, această poezie, cum s-a mai observat, surprinde prin puterea de reintimizare a cititorului cu zone ale existenţei care, îndeobşte, sunt socotite derizorii, de o banalitate domestică insurmpntabila. Parcurgând poemele lui Petre Stoica, ruşinaţi de propriile noastre prejudecăţi, suntem nevoiţi să recunoaştem că fiinţa noastră interioară îşi relevă unele dintre valenţele ei arhetipice, tocmai prin prin retrăirea adânc reflexivă a biografiei cotidiene, care, în general, ne scapă din vedere, ambiţionându-ne, în schimb, să ne compunem o altă biografie, de-adreptul superfluă, graţie veleitarismului ei "metafizic" ...
...ideea că mecanismul intim al poeziei lui Petre Stoica ar rezida în plăcerea afişată a poetului de a rămâne în documentul strict secret este cu totul falsă. În fapt, avem de-a face cu o poezie filtrată de celebralitate. E o poezie "făcută", în sensul în care admitem că o pictură "de gen", reprezentând un grup familial în ambianţa sa elegiac-patriarhală nu este nicidecum o copie după o fotografie, ci produsul celei mai riguroase şi, în acelaşi timp, cu totul libere elaborări artistice, în sfera căreia concreteţea documentară rezultă din iluzia iscată de verosimilitatea estetică..."

Nicolae Ciobanu - PETRE STOICA, Poemul de viziune "prozaică"din volumul Panoramic(1972)


La data de 4 august 1931 se năştea, la Băluşeşti, comuna Girov, renumitul critic, istoric literar şi editor Nicolae Ciobanu. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, Nicolae Ciobanu a lucrat, din 1957, ca redactor la revista „Scrisul bănăţean” din Timişoara. Peste 2 ani a părăsit Timişoara, dezamăgit că nu putuse ocupa un post în învăţământul superior, pe motive de „incorectitudine politică″: în ultimul an de facultate fusese exclus din UTM pentru atitudinea sa din timpul mişcărilor studenţeşti legate de evenimentele din Ungaria, din 1956. Între anii 1960 – 1962, a fost profesor în Dâmboviţa, iar la începutul anului 1963 s-a reîntors la Timişoara ca redactor la „Scrisul bănăţean″, fiind asistent şi lector la Universitate.

La sfârşitul anului 1968, este nevoit să plece definitiv din oraş şi se stabileşte în Bucureşti, angajându-se mai întâi la Televiziunea Română, apoi, din 1971, ca redactor (mai târziu şef al secţiei de critică literară) la revista „Luceafărul″şi director al Muzeului Literaturii Române, din 1985. În 1971 obţine titlul de doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.

Criticul, dublat de istoricul literar

Debutează în „Gazeta literară”, în 1956, colaborând la diferite reviste literare, cu rubricile: „Cronica literară”, „Retrospective”, „Cartea de debut”. Editorial, a debutat cu „Nuvela şi povestirea contemporană” (1967). Alte cărţi: „Ionel Teodoreanu. Viaţa şi opera”; „Panoramic” ; „Critica în prima instanţă”; „Incursiuni critice”; „Însemne ale modernităţii”; „Întâlnire cu opera”; „Eminescu. Structurile fantasticului narativ” ; „Între imaginar şi fantastic în proza românească”.Publică şi foiletoane în serial, ultimul, despre proza fantastică. A semnat şi cu pseudonimele Nic. C. Sava şi Valentin Ganea.

Criticul Ciobanu este dublat, mai ales în prima parte a activităţii sale, de istoricul literar. Volumul de debut este un studiu sistematic despre „Nuvela şi povestirea contemporană″ (1967), urmat, peste ani, de o antologie, intitulată „De la Constantin Negruzzi la Pavel Dan″ (1979). În 1970 apare monografia „Ionel Teodoreanu. Viaţa şi opera″, Nicoale Ciobanu fiind și autorul unei ediţii a scrierilor lui Ionel Teodoreanu în şapte volume („Opere alese″, 1968 – 1981).

În următoarele sale contribuţii de cronicar literar („Panoramic″, 1972, „Critica în prima instanţă″, 1974), abordează cu preponderenţă domeniul prozei literare. Chiar şi volumul „Eminescu″ (1984) este dedicat prozei poetului, investigând „structurile fantasticului narativ”. Se poate afirma că Nicolae Ciobanu s-a specializat pe problemele prozei scurte româneşti, volumul postum, „Între imaginar şi fantastic în proza românească″ (1987), confirmând această afirmaţie

Grisa Gherghei despre Petre Stoica

„Cu cât este mai departe de lume, Petre Stoica, este mai aproape de ea. Retragerea lui în odăi şi în vorbe, în pâine uscată, ni-l aduce mai aproape de ureche, zilele lui spun ceva auzit pe întuneric de lumânare. ”

Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale Editura Palimpsest, Bucureşti, 2010, 241 p.

Gabriel Coşoveanu:

Concepută ca un puzzle, unde amintirile se leagă de exegeze, iar evocările se împacă armonios cu explorările în geografia literară, cartea echivalează, de fapt, cu un dublu portret, unul al Banatului, pitoresc şi formativ, căci cosmopolit, şi un altul, generic, al scriitorului dedicat. Cum boemul Petre Stoica avea un simţ particular al comunicării, sunt amintiţi o mulţime de profesionişti ai scrisului care i-au fost apropiaţi, în scene captivante prin alerteţea expurgată de sentimentalisme, de la Nichita Stănescu, Adam Puslojici şi Vasko Popa până la Livius Ciocârlie, Ioan Flora sau Mircea Martin. Pagini substanţiale sunt alocate spiritului de la revista Steaua, unde Gurghianu, Felea, Rău, dimpreună cu A. E. Baconsky, au oxigenat lirica din nişte ani tulburi. Admiraţia pentru cel retras la Jimbolia este bine strunită, Cornel Ungureanu preferând să noteze evenimente emoţionante, greu imaginabile în anii din urmă, cu aerul unui simplu martor: „Marele premiu Frontiera Poesis i-a fost decernat lui Petre Stoica în Catedrala Dormirea Maicii Domnului, la 1 iulie 2005. Corurile reunite ale bisericilor i-au cântat Slavă lui, slavă Poetului”.
Puzderie de nume în volum, şi nici unul de importanţă secundară, toate prinse în desenul inextricabil al unei epoci în care libertatea individuală intra în coliziune cu sistemul, ceea ce nu-l împiedica pe creator să vieţuiască după legile lui, poate epatante pentru burghez, dar indispensabile în logica specială creatoare. Prin anii în care Nichita voia să fie Labiş, tinerii prieteni ai lui Petre Stoica, printre care Mircea Ivănescu, Modest Morariu, Matei Călinescu, Nicolae Breban, Grigore Hagiu, se întâlneau sistematic la localul Mon Jardin, de pildă, şi apoi „alergau la fondul literar, împrumutau, achitau şi beau din nou pe datorie. Performanţele bahice ţin de legendele unei generaţii care inaugurează altă lume, altă literatură, alt fel de a fi tânăr”. Dar Petre Stoica a fost şi un militant, un avocat sui-generis al libertăţii individului, fiind mereu interesat de dinamica Europei centrale şi de opiniile unor Kundera, Schlesak sau Wolfgang Kraus. Vorbind, aici, despre un homo aestheticus, Cornel Ungureanu elogiază, practic, responsabilitatea artistului.
Gabriel Coşoveanu

Nicolae Prelipceanu despre Petre Stoica

Nicolae Prelipceanu:
..."„Scriitor si poet” în acelasi timp, Petre Stoica a fost o viata întreaga un constructor. De carti, de imagini ale unor alte literaturi în româneste, al unei fundatii si al unui muzeu, spre sfârsitul vietii, la Jimbolia. De la Poeme, din 1957, trecând prin Pietre kilometrice, carti pe care le-am rasfoit cândva, acum aproape 40 de ani, în biblioteca taberei studentesti de la Costinesti, la O caseta cu serpi, la Un potop de simpatii, la Amintirile unui corector si la Piata Tien-An-Men doi, Petre Stoica si-a urmat calea scrisului fara sa se încurce în ce crede lumea despre el si despre scrisul sau. A fost recunoscut ca mare poet de Nicolae Manolescu, pe vremea când acesta dadea directia criticii românesti. L-am însotit de pe la Caseta cu serpi, titlu care-mi dadea fiori atunci, si pâna la ultima sa aparitie, din Editura Academiei Române. Am ascultat cum îsi povestea Petre necazurile cu cenzura sau cu editorii, am citit poezia sa si m-am încântat de felul sau simplu de a stralumina lumile marunte prin care trecea sau trecuse. Dar mai ales m-au încântat povestile sale despre oamenii de altadata pe care i-a cunoscut, poetul Adrian Maniu, Ion Vinea, Mihail Sadoveanu, si altii si altii. Veneratia pe care o avea pentru A.E. Baconsky, prietenia de tinerete cu oamenii de la Steaua clujeana, carora le fusese coleg, ramânând la Bucuresti: Aurel Rau, Aurel Gurghianu, Victor Felea, D.R. Popescu, Mircea Tomus, Virgil Ardeleanu. O lume despre care azi nu se mai vorbeste, desi ea a facut, în epoca, primele încercari de eliberare de sub jugul realismului socialist. „Poezia de notatie”, careia în fond Petre Stoica i-a dat conotatii complexe, a fost prima picatura care a lovit în monolitul nu chiar atât de tare pe cât zicea el însusi ca e, al proletcultismului. Ca redactor al revistei Steaua la Bucuresti, Petre Stoica a intrat în contact cu o seama de mari figuri, unele trase pe linii secundare de regim, pentru a le cere colaborari sau interviuri. Povestea cu mult haz si cu multa însufletire despre întâlnirile sale de atunci. Fuma tigara de la tigara, într-o vreme „legumeam” si câteva vodci mari într-o seara scurta, dar povestea nu sovaia, memoria nu slabea. A fost mai multi ani, datorita lui Dan Haulica, redactor pentru germana al revistei Secolul 20, timp în care a si publicat nenumarate traduceri din poetii acelei literaturi (înca erau în ea, sau, poate, cei vechi ramân înauntru?). "...