....Pe Marin Preda, omul, l-am cunoscut aproximativ tarziu. Imprejurari favorabile incepusera sa ma aduca mai des in apropierea domniei-sale, fie la baconsky, fie in propria-i locuinta de pe strada Dionisie Lupu(l-am vizitat de vreo tri-patru ori), fie la Mogosoaia, unde limbile scriitorilor de diverse categorii, ale pictorilor, divelor si fotbalistilor gustau voluptos din zeama galcevii. In toamna lui 1970 o intamplare aparent anodina, in care ma impricinasem inconstient, la finele ei mi-a permis sa-mi fac despre Marin Preda o imagine cu adjective tulburatoare. Descoperindu-ti pagini asternute cu pana miruita, stergea cu buretele pana si grave culpe ce i le aduceai. Virtute de cautat cu lumanarea printre slujitorii condeiului, pretutindeni in lume alcatuind o inspaimantatoare gradina zoologica. Peripetia la care ma refer, cred ca isi justifica depanarea.
Asteptam sa-l intalnesc pentru a-mi exprima gratitudinea. Din calendar foile cadeau rand pe rand, destule pana sa ma pomenesc cu marin preda in fata. M-am oprit debitandu-i cu noduri in gat cuvinte alese din timp. Intai si intai scuzele...Nedumerire: "Pentru ce scuze? Pentru ce imi multumesti? Despre ce e vorba?" I-am amintit. Si-a dus degetele la ochelarii cu lentile groase, cu dioptrii in plus fata de cele din fotografia prin care il descoperisem in anii adolescentei mele. Mi-a pus mana pe umar: "A...he-he-he, istoria cu negoitescu, he-he-he...M-ai jignit? Am uitat demult, mon cher...Cartea dumitale este excelenta, am citit-o cu placere". Daasa a spus: "Am uitat demult mon cher"
Un happy end. Si o propozitie-"Am uitat demult, mon cher"- pusa in fruntea randurilor mele de pioasa aducere aminte
Atârnat de un smeu de hârtie colorată, am aterizat la Mogoşoaia. În vara anului 1979. Vreme îndelungată, pentru unii, palatul prinţului, Casa de creaţie, a fost un port al iluziilor, o sală de aşteptare, un azil, pentru alţii un atelier tapetat cu grafice marcând continue succese profesionale. În momentul în care mi-am deşertat calabalâcul, aici trăiau cu ancora lăsată câţiva solitari şi două-trei familii aşteptând acontatul apartament menit să-i redea vieţii din Capitală. Oameni aflaţi în plăcută comunitate sau în vrajba cu rare dezamorsări. Locatarul proeminent şi statornic al aşezământului brâncovenesc era Marin Preda. (Întrebându-l odată de ce îi place afurisita de Mogoşoaie mi-a răspuns sec: "Nu pot fără ea!") Ca vechi chiriaş îl întrecea numai Teodor Mazilu, prietenul drag, dramaturgul de inegalabil talent. Văduvită de ei, Mogoşoaia a rămas fără profil, fără anatomie, o fantomă oglindită în ape ucigaşe. Între zidurile ei de fortăreaţa medievală răsună de bunaseama şi azi cuvintele Marelui Singuratec înmuiate în amestecuri de oţet şi parfumuri pătrunzătoare, niciodată iscând supărare : "Ce faceţi beliţilor? Beţi? Ce beţi? ! ... Ia să văd" ... Şi răsună râsul lui sacadat, sănătos, bruegelian, stingându-se în acel neuitat "he-he-he". Cuvintele-i grave, de înţelepciune socratică, născute dintr-o lume a purităţii ţărăneşti şi din cea a cărţilor pe care ştia să le citească în adâncime, ca puţini alţii, răsună însă în afară zidurilor, în inimile prietenilor. În inimile celor ce i-au stat în preajmă deseori până în zorii zilei: Eugen Simion, Lucian Raicu, Sonia Larian, Mircea Dinescu şi Petre Anghel. Şi în a multora altora, greu de pomenit ca număr.
Aterizarea mea pe această insula fusese însoţită de semnul mirării (stăpâneam doar un "chalet" pe Neajlov, un cuib liniştit şi nepoluat). Curgeau avertismentele: bufetul vinde cu preţuri de Athenee Palace, personalul se comportă duşmănos, lipseşte apa caldă, iarna caloriferele rămân sloi. Preţurile? O să vedem... Până la sosirea anotimpului îndrăgit de calici mai va, deocamdată înfloreau trandafirii, exuberanţi, regali, pretutindeni în parc "Păunul se ploconea răsăritean şi moale", iar Mircea Dinescu trăgea din lac crapi de câte zece kile. Chiar şi scumpul de Mazilu mă descuraja : Uite, s-a tâmpit şi vinul" ... Singur, Monşer, care făcuse o iarnă în camera-i burduşită cu cărţi, în palton şi pe cap cu căciulă, m-a întâmpinat optimist : "Aflu că ai venit printre noi, foarte bine, mon cher, o să-ţi placă". Sosirea mea s-a petrecut vara. VENI VIDI. Plecarea mea definitvă a coincis cu descinderea anotimpului alb, temperatura lui scăzută alungând al treilea cuvânt, VICI, din scurta scrisoare expediată nimănui.
O situaţie favorabilă mi-a permis să evit instalarea la "castel" (cum îi spunea palatului brâncovenesc inginerul horticol Nicolae Moromete sin MARELE SINGURATEC), stabilindu-mă în vila de la poartă. Izolată între boschete şi flori, vilă cu aspect atrăgător constituia un loc râvnit, fiind departe de vacarmul palatului, şi avea o terasă largă, de cabană alpină. La vilă mi s-a alăturat şi Virgil Mazilescu, fire pe cât de năvalnică, pe atât de duioasă. Şi om dintr-o bucată. Ne apropiau multe şi ne despartau puţine. Fiindu-i drag, Mazilu l-a acceptat la masa lui (devenită şi a mea), de când o ştiam situată în acelaşi loc : în fundul salonului, sub un tablou realizat după sclerozantele canoane ale realismului socialist. La dreapta ei trona trona o masă încăpătoare, reţinută de Marin Preda şi de prietenii lui. O vecinătate comodă cu frontiera niciodată încălcată. Serile calde, înmiresmate, le petreceam pe terasa vilei. În liniştea nopţii auzeam claxonul unei maşini şi apoi scârtâitul porţii, care salută somnoros locatarul întârziat. Marin Preda. Venea îndeobşte direct de la editură, unde scria, rezolva treburi curente, aviza manuscrise dificile. După ce se despacheta şi îşi organiza programul nocturn, în cazul în care salonul nu îi mai putea oferi nimic, pornea în plimbări pe alea străjuită de castani. Când îl însoţeau prietenii, i se auzea de departe vocea dominatoare. Peregrinarea solitară i-o trăda tactul surd, monoton, al bastonului fără de care noaptea nu-şi părăsea niciodată odaia. O deprindere rurală, o măsură de securitate împotriva câinilor şi a umbrelor.
Preda a făcut popasuri la vilă, încă de la debutul aterizării mele pe pământul făgăduinţelor. Singur, în câteva rânduri şi însoţit. Întrebuinţa un slogan, pe care îl repetă zgomotos, paralel bătând cu pumnul în masă, de săltau paharele : "Cazul Mazilescu" ... De zeci, de sute de ori. Repetări sporind hazul celor de faţă, mai cu seama că Monşer imită admirabil glasul specialistului în luări de atitudine principială. Mă perpeleam să aflu sorgintea acestui "Cazul Mazilescu" ... "Ei nu ştii?" o dădea el... "Păi la şedinţa"... Jurăm pe toţi sfinţii din lume că nu ştiu. Geaba dulci implorări. A rămas un mister, nu şi pentru alţi muritori, devreme ce avusese loc o şedinţa unde se rostiseră cuvintele cu pricina. Fusul lunii torce fir de aur să rămână frumoasă amintirea nopţii nopţii cu vin "treisferturi", molan sau zeamă de surcică(la început refuzat de Monşer : "Nu beau aşa ceva ... nu-mi place... nu... ia să gust... hm, merge... e chiar bun... "), cu râsete coborâte şi ridicate, cu anecdote, zeflemele, confesiuni, indignări şi înjurături adresate neantului. Şi cu haioase cântece lunecate mătăsos din gâtlejul lui Iliuţă, ţigănuşul angajat la paza florilor şi a livezii părăginite. Iliuţă cânta cu foc nişte texte de folclor suburban după care Preda se da în vânt : "Măi, ia mai zi-o pe aia cu televizorul"... Îl acompania el însuşi, îndârjit şi afon.
Aş minţi afirmând că am făcut parte din intimii celui care a dat ţării acesteia opere de înălţare sufletească : ÎNTÂLNIREA DIN ADÂNCURI, MOROMEŢII, IMPOSIBILĂ ÎNTOARCERE, RISIPITORII, INTRUSUL, DELIRUL, VIAŢA CĂ O PRADĂ, CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI - şi desigur şi altele ieşite de sub sfânta lui pană. Dar în perioada premergătoare revoltătorului, incredibilului Sfârşit, i-am stat destule ceasuri prin preajma ascultandu-l, la rându-i ascultăndu-mă. Marin Preda nu-şi arogă aere de sacerdot fanatic vorbind şi cerând supunere oarbă. Îl ascultai cu plăcere, exprimă o gândire lucidă şi exactă, comprehensivă, cu spaţii în care puteai intră liniştit, fără teamă că părerile îţi vor fi şfichiuite de biciul intoleranţei. Poseda o cultură solidă ce i-o descopereai zilnic cu uimire. I-o fi scăpat vreo vreo scriere filozofică esenţială? Cine mai vorbea ca el despre Tolstoi şi Dostoievski, tâlcuind cu fineţe replici şi pasaje ce scăpau până şi exegetului? Pe clasicii noştri îi supunea unei judecaţi originale, aruncând lumini în unghere întunecate să-ţi arate piatra preţioasă. Ştergea în acelaşi timp conture pe hărţi literare părând definitiv trasate. Paleta culturii sale o îmbogăţeau culori câte există că să poţi alcătui tablouri complete : în strălucire şi profunzime. La o cină făcuse preţ de două ore o excursie sclipitoare în lumea muzicii clasice, înmărmurind comesenii. Îl pasionau aspectele vieţii politice, economice şi sociale, ţinându-şi informaţia la zi. Nimic nu-l lasă indiferent, indignându-se până şi de lucruri insignifiante : "Auzi domnule, unde au ajuns ţăranii noştri?... Să facă ţuică din amestecuri cu dero!... Autorul MOROMEŢILOR ura visceral minciuna, "spiritul primar agresiv", nedreptatea, intoleranţa, falselor valori moral-umane, "era ticăloşilor". În TRATATUL lui de istorie contemporană nu încăpeau file cu interpretări abuzive de tip Jean-Paul Sartre sau Cohn Bendit. Ştia să facă distincţia netă între dimineaţă şi amurgul bătrânei doamne Europa.
Aveam antipatii şi puncte de vedere comune (pe care le aprobă sub formă măgulitorului compliment "Băiete, gândeşti sănătos") facilitând apropieri şi sentimentalisme. În numele lor îmi îngăduiam să-i fac reproşuri : "Ce-i asta dom' Preda? Beţi votcă şi apres luaţi nasturi?" (Nasturele, pentru ţăranii din Siliştea-Gumeşti sinonimul pastilei) "Dacă o continuaţi aşa, să ştiţi că nu va mai dau bună-ziua". Replică imprudentului: "Ţi-e frică să nu mor, he-he-he, înseamnă că mă iubeşti". Primeam asigurări liniştitoare: "Mai băiete, eu m-am apucat târziu de băut, nu că voi, care aţi luat-o de pe vremea când va p....ţi în ţărână". Eu, curios : "Care voi, dom' Preda?" "Păi dumneata, Pucă, alde Grigore. Acest "alde Grigore" nefiind altul decât Grigore Hagiu, odinioară celebru pensionar al Mogoşoaiei. Scriind despre cel mai iubit dintre pământeni, regret că trebuie să pomenesc infamantul cuvânt alcool. Infamant în asociaţie cu numele lui, deoarece în clipa când aripa restristei a atins brusc nu numai grupul de oameni numiţi scriitori, ci şi milioane de cititori, s-au afirmat lucruri neacoperite de realitate : cum că forţele malefice (citeşte : intimii, oamenii din imediată-i apropiere) l-ar fi tras la pieire. Fals. Repet, fals. Şi totodată jignitor pentru cel care glăsuia prin Ilie Moromete : "Domnule, eu am fost toată viaţa un om independent!" Înzestrat cu o uriaşă personalitate, neînduplecat şi suveran, nu se lasă influenţat, dimpotrivă, influenţa el. Marin Preda târât de cineva la băutură? De câţiva ani trăia seisme interioare pe care încerca să şi le înăbuşe căutând refugii, din păcate mai puţin în solitudine sau asceză, cât în deconectări periculoase. Literatură universală oferă mii de exemple similare. Personal n-am văzut pe cineva varandu-i votcă sub nas. Apropiaţii lui(îi am în vedere pe cei cunoscuţi de mine la Mogoşoaia, le-am indicat numele) erau departe de a fi înrăiţi consumatori de etilice. Fruntea mi se adună în cute şi mă întreb : cine în clipele lui Preda, tulburi, apăsate de lespezile anxietăţii ar fi avut curajul să-i ia, fie şi extrem de delicat, paharul din mână? Riscuri putând atrage asupra temerarului mânii de mari proporţii. Pun punct acesui capitol cu sentimentul că emotivitatea, explicabilă omeneşte, a născut interpretări strâmbe, alimentând printre anonimi echivocul şi derută. Duc mâna la inima : nu a fost aşa, deoarece nu putea fi aşa.
Pe nesimţite, zilele mele de carnaval se apropiau de sfârşit. Exoticul continent al Mogoşoaiei mă refuză. Până la iminentul adio, mai urma să asist la scene cu unde de tristeţi persistând tiranic în memorie.
Iarnă se instalase timpuriu, prezenţa radiatorului electric făcea însă şederea în odaie agreabilă. Aveam pe masă belşug de ţigări, o sticla de ""Wyborowa" nedesurubata. Şi mai aveam şi coli de hârtie aşteptând stihuri mereu amânate. Poate veneau acum, cu seara începutului de melancolie? Bătăi discrete în uşa destrămaseră ipoteticul poate. Era Marin Preda. I-am recunoscut vocea : "Deranjez cumva?" Cum să deranjeze? L-am poftit să-şi scoată pardesiul (paltonul). Lui îi plăcea să rămână aşa cum venise. Voia să afle dacă supărase pe cineva în seara precedentă. L-am liniştit, nu stropşise pe nimeni, fusese COMME IL FAUT. Căuta variaţie în progamu-i nocturn. Se simţea în apele lui şi pus pe comunicări tihnite. Trăia satisfacţia muncii sale împlinite - îşi încheiase romanul. Vai, ultimul! O paranteză : în vară purtaserăm următorul dialog : "Dom' Preda, cât mai aveţi de scris la carte?", "Puţin, doar sfârşitul." "E lucrul cel mai greu." "Nu, mon cher, eu nici nu mă apuc de scris o carte până nu-i ştiu exact sfârşitul." "Interesant. De-abia aştept să văd romanul tipărit." "Să mi-l citeşti..." "Bineînţeles. Mi-l daţi cu dedicaţie?" "Ţi-l dau, mon cher." N-a apucat să mi-l dea. La apariţia lui mă aflăm pe meridiane răsăritene, la depărtare de mii de kilometri. La revenirea în ţară, urarea de bun-venit se prăbuşise în genunea veştii: ieri, Marin Preda... Închid paranteza.
Trăgea cu ochiul la sticla de pe masă. Am turnat în pahare (eu, criminalul...). Pentru înveselirea atmosferei l-am chemat pe Virgil, locuiam uşă în uşă. O invitaţie nechibzuită. Amicul meu se afla într-o dispoziţie zăluzită : dănţuise cam multişor printre sticle. S-a "năpustit" asupra lui Preda, pe care-l iubea imens, socotindu-l primul în rândul prozatorilor români din toate timpurile. Îl chestiona năvalnic şi-i făcea reproşuri de-a dreptul absurde. Vedeam verde în faţă ochilor. Monşer răspundea calm, blând şi cheltuia energie în explicaţii nereceptate : "Domnule, eu nu sunt Tudor Vladimirescu. să-ţi între bine în cap, eu sunt scriitor. Mă aşteptăm la o explozie(mai participasem la una, cnad Marin Preda ţinuse să lichideze nişte conturi mai vechi cu un poet ieşean). Surpriză: "Certatul" îl ascultă senin, fără eroism, simplu, omeneşte. Adevărul e că Preda ţinea la el, apreciindu-i talentul şi onestitatea. Îl alinta şi-i suportă hachiţele.
Într-un târziu, peste piesa regizată de diavol, căzuse cortina. Răsuflăm uşurat, L-am condus pe Monşer, luând-o agale în direcţia parcului. Spre a-l face să uite dezamăgirile nopţii cu urzici şi bălăceli, am reînviat seri petrecute la Baconsky, seri când poetul ironiza MOROMEŢII (înainte că între ei să fi înflorit prietenia cu petale din păcate veştejite) în timp ce doamna Clara, perfect convinsă de valoarea inegalabilă a roamnului, îl apostrofă: "Tolea, n-ai dreptate, fii cinstit şi recunoşte că nici nu ai citit cartea." Oprit din mers, şi-a sprijinit piciorul de unul din stâlpii de fier implantaţi în beton să bareze trecerea maşinilor pe sub poarta palatului. În fiinţă lui s-a produs o rupere zguduitoare: "A spus aşa Clara?" Întrebare însoţită de suspine trecute fulgerător în hohote de plâns. (""Ciudat, nu l-am văzut niciodată plângând", îmi mărturisise deunăzi Eugen Simion). Repeta într-una: "Clara, săracă, vai, Clara, a fost o femeie minunată, de ce a murit? Spune-mi, de ce?!". Dar eu nu puteam spune nimic despre moarte, despre cutremure de pământ, despre destin, despre deşertăciunea deşertăciunilor. Amutisem. Mi se părea că făcându-i această destăinuire îl abat de la tristeţi de moment, că totodată îi aduc în suflet o luminiţă pe care nu avea de unde s-o cunoască : doar eu ştiam că soţia neprietenului din timp depărtat îi era aliată întru dreptatea frumosului. Mi se părea..."A murit, biata Clara, a murit şi Tolea şi Gafiţa... S-au stins cu toţii... " Îşi ştergea lacrimile, ochelarii. Cuvintele mele, eventual consolatoare, ce puteau fi decât impietate? Stăteam amândoi nemişcaţi la capătul aleii slab luminate, sub cerul vânat. Era ceasul morţilor fără candelă şi stele. Faţa lui emanciata avea culoarea lemnului îmbătrânit în ploaie. Împinşi de mâini nevăzute, paşii ni se despărţeau : ai marelui Singuratec, spre palat, ai mei, ai rătăcitului, spre vila blestemată. Trecuse iarna, sosise luna lui mai, şi... "Din înălţimea lui, salcâmul se clatină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, că şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea diminetii ca o vijelie ; se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor... ...După aceea se făcu tăcere."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu