Petre Stoica - Coplesit de glorie (reeditare), Editura Vinea 2018

„OTRAVA DIN RĂDĂCINILE ODEIˮ SAU DESPRE POEZIA „CU SUFLETUL LA GURĂˮ

Cu Petre Stoica se realizează, în fapt, o dezinhibare de proporții a Poeziei în spațiul din spatele Cortinei de fier. Dacă Nichita Stănescu  reușea, treptat, o reluare a legăturilor întrerupte brutal (și total) două decenii la rând cu modernitatea românească interbelică (cu poezia sa se reintră în aerul tare al poemelor unor Blaga, Arghezi, Vinea, Bacovia), prin Petre Stoica occidentalizarea, cu trimiteri către lirica americană fățiș explozivă, dar și, deopotrivă, către avangardele și postavangardele vest-europene, devine  miză obsesivă.
Astăzi apare ca o evidență că numai Petre Stoica putea să scrie textele „în răspărˮ, inflamate, insurgente (individualul își exibă deopotrivă subiectivitatea și personalitatea; acumularea de șocant și derizoriu conduce, organic, la reliefarea tarelor sociale specifice comunismului primitiv de tip Ceaușescu), din volumul „Copleșit de glorieˮ.
Cartea începe percutant, cu referirea la încoronarea, deja împlinită, cu Premiul Nobel. „Deşi sunt laureat al Premiului Nobel...ˮ, scrie poetul. Sigur, afirmația ar putea fi considerată doar amuzant-teribilistă, mai ales că, pe măsură ce discursul se rostogolește, prima impresie este că autorul se autopersifleză, el trăind „într-un sat oarecare plasat la marginea continentuluiˮ, unde „cuvintele rachiurile şi supa de chimen / mai păstrează acea savoare de pe vremea lui Noeˮ.
Recitit, poemul, cum jarul în care se rotește cu îndemânare un  vătrai, dă cumva pe de lături. Iese din matca previzibilului și plonjează în subversiv. Iată textul  în integralitatea sa: „Deşi sînt laureat al Premiului Nobel deşi fac parte din clubul milionarilor deşi mă bucur de toate privilegiile de care se bucurau maharadjahii cîndva prefer să trăiesc retras într-un sat oarecare plasat la marginea continentului aici cuvintele rachiurile şi supa de chimen mai păstrează acea savoare de pe vremea lui Noe să dau şi alte explicaţii cred că nu e nevoie.ˮ
Enumerarea în prima parte a textului a trei trepte/ipostaze: (a) de laureat al Nobelului; b) de apartenență la „clubul milionarilorˮ; c) de beneficiar de privilegii precum cele ale maharadjahilor, este oare numai un gest de bravadă? Oare câți dintre poeții congeneri, la București, în plină dictatură roșie, își permiteau să se exprime astfel? 
Dar întrebarea aceasta nu poate fi altfel decât retorică. Doar Petre Stoica a îndrăznit (și a reușit, axiologic) un asemenea poem.  De fapt nu este vorba nicidecum de autopersiflare, ci de persiflarea directă și în mod repetat a realităților din țările din estul Europei, unde era imposibil să faci vreodată, scriitor ori nu, parte din vreun club al milionarilar, ori să ai, ca intelectual, privilegii de maharadjah. Cât despre deținerea unui Nobel,  pentru literatură, de către un scriitor din România socialistă, nici în cel mai optimist vis nu se putea închipui!
Intenția lui Petre Stoica de caricaturizare a societății-capcană comuniste este întărită, în poemul citat mai înainte, de versul: „prefer să trăiesc retras într-un sat oarecare...ˮ. Accentul cade pe cuvântul „preferˮ, deci „preferințaˮ de a alege retragerea într-o viață paralelă sistemului generalizat devine nu numai un gest de curaj, ci și  un gest extrem de orgolios. 
Titlul poeziei: „Precizări pentru toate agenţiile de presă din lumeˮ merită o atenție anume. Este, și el, redactat cu nedisimulată intenție satirizantă. Că, nu, nici chiar prin miracol nu ar fost posibilă prezența acestor mari agenții pe malurile Dâmboviței... Versul final, „să dau şi alte explicaţii cred că nu e nevoieˮ, poate fi citit și în acest mod: România este o țară închisă, absența libertății este vizibilă cu ochiul liber. Nu  e nevoie de „alte explicațiiˮ,  sunt inutile în fața evidenței.
Continuând lectura volumului „Copleșit de glorieˮ în cheie politică, am alcătuit, pentru uz propriu, o listă cu versurile pe care le prefer. Iătă câteva dintre ele: „descrierea vieţii mele rămână pe seama lăcustelorˮ (în poemul „de obiceiˮ); „insectele au ieşit din bezna lor milenară (în „jurnalˮ, I); „dacă mai scriu? / îmi alcătuiesc opera completă / cine mă ajută? pîndarii plasaţi lîngă sat [...] / dacă mă tem? / nu m-am temut niciodată (în „interviuˮ, II). Sau: „E timpul să spun despre mine câteva lucruri esenţiale / [...] că nu m-am bărbierit niciodată cu un brici neascuţit  / [...] că nu am călătorit niciodată inutil cu zeppelinul  / în sfîrşit că nu am avut parte de o înmormântare la înălţimea aşteptărilor / e timpul să spun toate astea / pentru ca exegeţii mei să nu bată câmpii / în anii cînd s-or apuca / să-mi perie haineleˮ („e timpulˮ).
Nu e greu de imaginat pe cine anume semnifică „lăcusteleˮ, „insecteleˮ ori „pândarii plasați lângă satˮ din poeme. Cuvântul „plasațiˮ spulberă orice ambiguitate, fiind vorba de cadrele de securitate care îi urmăreau scriitorului fiecare pas și fiecare gest. Și e de înțeles de ce consideră poetul că e foarte important să atragă, viu fiind încă, atenția „exegețilorˮ săi din viitor „să nu bată câmpiiˮ cu privirea la biografia sa, denaturând-o.

În „Jurnal, IIˮ autorul mărturisește că se află în căutarea unei „insule mai puțin poluatăˮ. Firește, mai puțin poluată decât România lăsată de Occident la cheremul Uniunii Sovietice. Versurile sunt memorabile: „în chilia mea de homme de lettres / stau aplecat peste harta maritimă a lumii / şi caut o insulă mai puţin poluată / trag zăvorul porţii şi gloriei mele îi ordon / să se plimbe în pielea goală pe stradăˮ.
Într-un alt poem foarte bun, „Interviuˮ, III, amintește, fascinate, de Valéry și cu dă cu tifla bătrânei Europa, amenințând-o că o va cuceri, neapărat, cândva în viitor: „[...] ce cred despre Valéry? /fiecare vers al său este un sicriu de cristal / [...] ce să comunicaţi Europei? / că într-o zi voi trece cu trotineta / sub arcurile ei de triumfˮ.
Există, în „Copleșit de glorieˮ, între atâtea și atâtea versuri asupra cărora s-ar putea comenta îndelung, și acestea: „Vă rog să mă anunţaţi din timp [...] / aştept cu sufletul la gură / deocamdată lucrez la o prelegere savantă / despre otrava din rădăcinile odei ava avaˮ.
Ce vers de calibru acesta din urmă! Nu oricui îi este dat să descopere „otrava din rădăcinile odeiˮ și să reflecteze asupra ei.
Petre Stoica este un poet inconfundabil. Un reper între interbelicii și posbelicii noștri de primă linie.
El scrie poeme „cu sufletul la gurăˮ. Poeme rapide. Poeme fulger. Marca sa stilistică este extrem de personală. De nu ar purta semnătura sa explicită, textele sale ar putea fi recunoscute, la lectură, în mare măsură. 

Nicolae Tzone