Petre Stoica, fragmente de interviuri(1)

Petre Stoica:


... "- Jimbolia este o asezare intemeiata de svabi, in al doilea val al venirii lor din Germania in Banat. Cu harnicia, inteligenta si incapatanarea tipica germanilor, ei au reusit ca, pe langa dezvoltarea economica, sa faca din aceasta localitate cel mai important centru cultural-politic din zona, poreclit "micul Weimar banatean". Desi era o asezare cu doar 11.000 de suflete, Jimbolia avea un profil foarte interesant: coexistau in ea agricultori, meseriasi si industriasi - situatie mai rar intalnita in vestul Romaniei. Aici, la Jimbolia, existau tipografii - se tipareau carti, ziare, era plin de librarii si foarte multe biblioteci, ba, nemtii fiind din fire si mari muzicanti, existau si cateva coruri. Aveau pictori, generatii intregi de compozitori si muzicieni, intelectuali de mare tinuta. Au avut chiar si un cazinou, un fel de Asezamant cultural, unde am gasit cateva carti stampilate. Jimbolia gazduia, in perioada interbelica, o celebra fabrica de tigle, Bohn, transformata apoi in "Ceramica" si capotata complet dupa 90. Acum, parca a bombardat-o cineva. Localitatea avea mori ce transportau faina in Ungaria, aici se faceau calapoade de palarii, pe care le trimiteau in America, si tot aici si atunci s-au pus bazele Fabricii de nasturi, care functioneaza si astazi, singura din Romania. Prima linie ferata a fost Timisoara-Jimbolia-Chichinda. Inainte de primul razboi mondial, Regina Maria cumpara cai de la hergheliile de aici. Datorita vietii industriale foarte dezvoltate, a existat un partid social-democrat puternic, cu un ziar propriu si cineva mi-a spus ca aici a avut loc si un Congres social-democrat. Urmeaza sa cercetez, pentru ca ma preocupa trecutul localitatii. Putini stiu ca Jimbolia a fost anexata Romaniei abia in 1925. Dupa Unire, cand s-a trasat harta, Jimbolia a intrat in componenta Iugoslaviei. Dar, curand, localnicii au descoperit ca au fost inselati. Nimic din promisiunile facute nu a fost respectat: pamantul le-a fost limitat doar la 50 de ha, ceea ce in Romania nu a existat; impozitele erau foarte mari; au fost adusi in gospodariile lor asa-zisii "eroi macedoneni", care nu erau obisnuiti cu munca si cu tipul de agricultura practicat de svabi. Rezultatul a fost ca, la vizita unui deputat, ministru de externe, acesta a fost primit cu huiduieli. Partidul svabilor s-a unit in tot Banatul sarbesc si l-a dat jos pe-acest ministru de externe care, foarte suparat, a propus statului roman un schimb de localitati. Pana sa se trezeasca sarbii, a fost prea tarziu. La instalarea administratiei romanesti a venit Regele Ferdinand, care a intrebat ce impozite platesc in Banatul sarbesc si, cand a auzit suma, s-a mirat. Si, dintr-o data, svabilor le-a crescut optimismul si le-a venit inima la loc. O alta rabufnire de revolta, teribil de interesanta, este prima greva din Romania comunista, din anul 1948, dupa nationalizare, greva care a avut loc la Jimbolia. Am gasit-o trecuta in addenda la "Cartea neagra a Comunismului din Romania". Era aici, la Jimbolia, o muncitorime luminata, care avea chiar un cartier al ei si ducea o viata culturala intensa. Despre toate acestea, cu marturii din epoca, am anuntat ca voi face o expozitie-eseu: "Jimbolia in secolul trecut" - care inseamna anii 1900-2000. Va trebui sa redau atat partea frumoasa, luminoasa, cat si tragedia care a avut loc dupa venirea comunistilor - toate aduse pana in anul 2000..."...
- 2001 -

111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura romana(2016) - Marius Chivu & Radu Vancu

 

Cartea de dragoste a primăverii!

Cadoul ideal pentru îndrăgostiți

Cuprinde poeme de dragoste românești scrise din 1785 până în 2015

Printre autori: Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Mihai Eminescu, Șerban Foarță, Gellu Naum, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu, Nora Iuga

„Cele 111 poeme de dragoste scrise de tot atâția scriitori și scriitoare acoperă nu mai puțin de 230 de ani de poezie românească. Cel mai vechi poem datează din anul 1785, iar cel mai nou, de anul trecut. Această antologie reflectă o întreagă literatură (poeți clasici și contemporani, celebri și necunoscuți, genii și minori) și totodată oferă nenumărate surprize. Dat fiind conținutul sentimental explicit, recomandăm lectura în intimitatea cuplului; iar pentru o viață publică armonioasă – postarea versurilor preferate pe rețelele sociale!“

Marius Chivu & Radu Vancu

„Am decis să nu selectăm mai mult de un poem din opera unui scriitor – chiar dacă în cazul unor nume precum Eminescu, Minulescu, Arghezi, Voiculescu, Ivănescu, Brumaru sau Cărtărescu, de pildă, ne-ar fi plăcut să alegem mai multe. Am încercat, astfel, să profităm de diversitatea limbajului, a curentelor, formulelor poetice și tonurilor lirice întinse pe o durată de exact 230 de ani: cel mai vechi poem datează din anul 1785, cel mai nou din 2015. In al doilea rând, am căutat să alegem, pe cât posibil, poeme mai puțin cunoscute. Ne-am dorit, astfel, să aducem
un omagiu poeților și totodată să-i surprindem pe cititori. De asemenea, am evitat să decupăm fragmente din poeme foarte lungi, preferând textele de sine stătătoare. Și, nu în ultimul rând, în cazul autorilor clasici, am selectat acele poezii care mai pot fi citite și astăzi, versuri în a căror sensibilitate ne-am putea regăsi, care ne-ar mai putea emoționa, pune pe gânduri sau amuza.“ Această antologie reflectă o întreagă literatură (poeți clasici și
contemporani, celebri și necunoscuți, genii și minori) și totodată oferă nenumărate surprize. Dat fiind conținutul sentimental explicit, recomandăm lectura în intimitatea cuplului; iar pentru o viață publică armonioasă – postarea versurilor preferate pe rețelele sociale!“

Marius Chivu, Razvan Vancu

https://plus.google.com/u/0/110741745070829689010/posts/aRmMTeUsfya?pid=6261779842321695490&oid=110741745070829689010

 „Cele 111 poeme de dragoste scrise de tot atâția scriitori și scriitoare acoperă nu mai puțin de 230 de ani de poezie românească. Cel mai vechi poem datează din anul 1785, iar cel mai nou, de anul trecut. Această antologie reflectă o întreagă literatură (poeți clasici și contemporani, celebri și necunoscuți, genii și minori) și totodată oferă nenumărate surprize. Dat fiind conținutul sentimental explicit, recomandăm lectura în intimitatea cuplului; iar pentru o viață publică armonioasă – postarea versurilor preferate pe rețelele sociale!“

Marius Chivu & Radu Vancu

„Am decis să nu selectăm mai mult de un poem din opera unui scriitor – chiar dacă în cazul unor nume precum Eminescu, Minulescu, Arghezi, Voiculescu, Ivănescu, Brumaru sau Cărtărescu, de pildă, ne-ar fi plăcut să alegem mai multe. Am încercat, astfel, să profităm de diversitatea limbajului, a curentelor, formulelor poetice și tonurilor lirice întinse pe o durată de exact 230 de ani: cel mai vechi poem datează din anul 1785, cel mai nou din 2015. In al doilea rând, am căutat să alegem, pe cât posibil, poeme mai puțin cunoscute. Ne-am dorit, astfel, să aducem
un omagiu poeților și totodată să-i surprindem pe cititori. De asemenea, am evitat să decupăm fragmente din poeme foarte lungi, preferând textele de sine stătătoare. Și, nu în ultimul rând, în cazul autorilor clasici, am selectat acele poezii care mai pot fi citite și astăzi, versuri în a căror sensibilitate ne-am putea regăsi, care ne-ar mai putea emoționa, pune pe gânduri sau amuza.“ Această antologie reflectă o întreagă literatură (poeți clasici și
contemporani, celebri și necunoscuți, genii și minori) și totodată oferă nenumărate surprize. Dat fiind conținutul sentimental explicit, recomandăm lectura în intimitatea cuplului; iar pentru o viață publică armonioasă – postarea versurilor preferate pe rețelele sociale!“
Marius Chivu, Razvan Vancu


                                        1.ÎNCEPUTURI, ÎMPLINIRI, ÎNĂLŢĂRI

                                                  "acum de când te iubesc"

 CONTINUĂ SĂ DAI TOTUL PE ULTIMA TA SUTĂ DE METRI

Daniel Banulescu

Ei cum să nu ştii? Tu ştiai
Şi o ştiai cu fiecare din celulele tale
Cum după o oră de stat împreună la coadă
Ne cuprinde o puternică dorinţă sexuală
Te îngălbeneai gâfâiam
Şi nu reuşeam să ajungem decât pân’ la lift
Şi mă-nnebuneşti
Îmi treci degetele peste tâmple şi mă-nnebuneşti
Vorbind încet şi deschizând gura
Până ce apuc să văd intestinele tale
Nervoase şi sâcâite şi gata
Şi plesnind din cozi
Şi aşteptând să te iau
Cum să nu ştii? Eşti mai frumoasă cu două degete decât orice femeie
Mai fierbinte mai adâncă mai tandră
Decât oricare altă femeie din lume
Dacă degetele tale n-ar fi deja numărate
Decât sânii tăi n-ar fi decât cele două porecle
Date ţie de Dumnezeu
Din zilele în care Dumnezeu făcea carne
Şi mă uluieşti
Îmi strigi numele te apropii de mine şi mă uluieşti
În camera trupului tău am totdeauna fotoliile din faţă de la televizor
În pat am patul
În bucătărie am trepiedul vienez pentru cafea
Dar te îngălbeneşti
Gâfâim
Şi nu reuşim s-ajungem decât pân’ la lift

 CUPLU

Ana Blandiana

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg...
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

 POEM

M. Blecher

Învelişul tău
Ca o pasăre în cuibul inimii
În râuri de sânge te scalzi
Şi zbori prin vârful degetelor mele
Când pleci
Corpul regăseşte infinita lui greutate
Şi peisajul deschis beant
Înseamnă lipsa ta
Cu mâini adânci ca nişte panere
Mă scoţi din oceanul somnului
Şi capul îmi sună ca o scoică
Tu piatră aruncată în lac
Tu cerc de apă părăsindu-te
Poate că aşteptându-te va învia
Cadavrul unui cuvânt
Şi el cu lanterna lui oarbă mă va plimba
Prin noapte
Părul tău va fi întunericul ei
Şi eu mă voi cufunda în umbre

TĂLPI MICI

Nicolae Coande

Tălpi mici, zăpada din curte arată că ai trecut pe aici az'noapte
umerii tăi dezgoliţi luminau un imperiu,
sertare pline cu sărutări mici împachetate atent,
luna crăpată
se varsă în patul în care nu pot dormi
preocupat să înţeleg cărările filozoficesti ale trupului
şi delicatele sale contorsiuni,
nu te poţi scufunda de două ori în apele
aceleaşi femei,
nu poţi gândi la fel despre două năluci,
nu poţi scrie la fel în pagina dublă,
tălpi mici invadează aşternutul, scrisul şi ceva nu poate
fi numit direct în poem.
Nu e ciudat că scriu despre tine în timp ce sunt citit
de trei femei
fără ca ele să se cunoască?
Tu numeşti asta trinitate absentă?
Eu voi abandona orice pretenţie de a-i spune
cumva.
Carte se scrie,
paşi mici pe zăpadă sub care adoarme infamia
în vreme ce mâinile te caută într-un vas de argint
răsturnat.

CÂNTECEL (DE DEŞTEPTARE)

Romulus Bucur

somnul pluteşte ca o ceaţă
deasupra ei
încă ţi-e frică să n-o înghită
când se risipeşte
mirosul de cafea nu-i de ajuns
ca să-l împrăştie
nici radioul trebuie
totuşi inventat un cântecel
anume
aerul vibrând de muzica
ta să-l inspire să deschidă
ochii pe jumătate
da?
ştii? mi-e aşa de biiine

ERA TIMPUL FLORILOR

Mircea Cartarescu

cu vremea, ai capatat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai impanzit bulevardele de ambasade, consulate si reprezentante
iar azi, pe soseaua dorintelor mele
iti trimiti ochii albastri ca doua mercedesuri spalate proaspat
cu parbrizele infulecand frunzisul roz de castani.
ai devenit o mare putere straina.
din zodiac, satelitii tai ma fotografiaza in mii de pozitii, imi spioneaza secretia insulinei
iau interviuri pana si trusei mele de barbierit
si imi invrajbesc de moarte numele cu prenumele, varsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe cand in crivatul de pink floyd imi beau cu orbire cafeaua.
de-acum, pana si soferului tau ma adresez cu efendi
pana si lustragiului tau ii dau voie sa-mi zica baiete
ii spun da, massa, gulerasului tau cu dantela
ii croiesc si agrafei tale de par rochii din zeci de metri patrati de vitrina
vin intr-un suflet cand lenea ta clopoteste...
parca esti un paun, cu bucurestiul infoiat in spatele tau.
hoteluri clipind, damele palpaind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirand pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
in aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea
cea mai statistica rostogolindu-si buclele prin fundatiile
si canalele si metrourile si anemia si stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, casti, steckere, prize amestecate in saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu incremenite langa
peroanele garii obor
si pana si pensionarii cantarelor de precizie
si toti invalizii care vand ilustrate in relief si lozuri in plic
s-au lepadat de mine pentru rasul tau intolit, sastisit,
inamic.
lasa-ti lumea ta uitata,
asterne un strat de pudra peste imperiul tau iesit ca un cos pe tenul bronzat al amicitiei
noastre
declara-ma independent,
sa ma descurc cu rezervele mele de manioc, patate si tapioca,
converteste-ma in ceva mai putin dureros,
inveleste-ma cu o floreasca mai calda,
flutura-ti pleoapa ca o scanteie electrica si indoaie-ti genunchiul
ca sa imi pot pune in fine pe roate
afacerea mea cu ezitari colorate
in serile acelea care, zice-se mai revin...
(era timpul florilor
era anotimpul dragostei
era deceniul razboiului nuclear
era crima perfecta din zece maine mititei
era ali-baba si cei douazeci si patru de ani
era pieptul tau gri trecand cu un decibel de rasa in zgarda
era o flacara de magneziu imbratisand o petarda.)
ai devenit, femeie, o mare putere straina.
ai devenit marea iubire a plamanilor mei
ploaia mea te curbeaza in orice boaba, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
tie iti trimite in fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te ilumineaza
imperiu bancar si discret,
cauciucata zaraza.

DE FAPT

Vsevolod Ciornei

Apar eu. Apare ea. Ei, şi ce?
Umbrele noastre se culcă sub sfeşnice,
iar sfeşnicele pot fi de aur, de argint sau de cupru.
Apar eu. Apare ea. Apare un cuplu?
Pe afară şi pe dinăuntru se întâmplă în permanenţă ceva.
De parcă hoinăreşte fără braţ secera care ne va secera.
Dar noi apărem mereu. Apare ea. Apar eu.
Apar într-o plasă cartofii ce nu se visează pireu.
Cinăm. Ne sărutăm. Probabil, cineva e Iudă.
Dar ce mai contează trădarea atunci când carnea e nudă?
Oricum, chiar şi după trădare e programată-nviere..
Somnul consună cafea, iar nesomnul îşi ia somnifere.
Nu avem deşteptător. probabil nu avem nici deşteptare.
Ne trezeşte transportul urban ce la orele şase apare.
Apare ea. Apar eu. Dejunul. O mică ceartă.
Aceasta e, de fapt, dragostea. Restul e literatură şi artă.

POEM DE DRAGOSTE

Dan Coman

când e foarte frig o femeie înaltă mă scapă dintre
braţele ei
şi începe să umble prin încăperi aşa cum numai ea
e în stare:
repede-repede şi sunând din încheieturi ca din bice.
când e foarte frig trupul meu stă claie peste grămadă
pe covor
moale şi pătat de cafea. atât aşteaptă soarele cel nou: mai precis decât un ţânţar ţâşneşte dintre pereţi şi-mi ciupeşte obrajii. mişc greu dar când reuşesc să-l pocnesc crapă
într-o parte a sa
şi aerul său închis umple imediat camera.
când e foarte frig încep să-mi lovesc un capăt al
trupului
ca pe o sticlă cu vin şi ca pe un borcan cu muştar dar loviturile acestea moi şi neîndemânatice nu reuşesc să-mi scoată umbra din corp.
noroc cu tristeţea acestei femei: când e foarte frig vine şi-mi ridică trupul de pe covor şi vreme de zece
cafele
îl poartă în jurul umerilor ca pe o blană argintie
de vulpe.

ÎNTR-O SARĂ

Costache Conachi

Cu ce să te-asemanez,
O, împodobită fire?
Să-ţi zic stea ce luminezi,
Eşti mai mult, căci porţi samtare.
Să-ţi zic înger? Covârşeşti,
Căci, pe lângă frumusăţa,
Eşti tot nuri şi, când grăieşti,
Farmeci cu delicateta,
Iar zicandu-ţi Dumnezău,
M-apropii de-a ta fiinţă,
Pentru-aceea mă-nclin eu
Taie cu-atâta credinţă.

FĂPTURA TA

Ştefan Aug. Doinaş

Făptura ta e ca o rezervaţie
de magneţi ca o muzică -
oare cum se va întrece în graţie
pe sine o ramură andaluzica?
Despre neant despre seminţele
care astâmpără flacăra jocului -
ce-ar putea să spună dorinţele
mai mult decât inima socului?
nici măcar răcoarea nopţii siderice
nu pune peste patima noastră copastie -
plutim ca păpădiile sferice
lunecând jubilând în prăpastie.

SCOALA FRUMUSETII

Geo Dumitrescu

Tu vei fi
scoala frumusetii si a iubirii — prin tine, bucuriile lumii le voi spori: uite, iti incredintez acesti fluturi, o mie de fluturi tineri, frumosi — ia-i si invata-i sa zboare, banuit sa zboare, in calde furtuni de culori, in furtuni de culori nestiute, subtiri, mereu schimbatoare si pure, invata-i sa zboare precum freamatul fin al genelor tale pe obrazul meu ars, de argila.
Un pui de pantera am sa-ti aduc,
sa-l inveti
neprihanita, lenesa pinda felina,
spaimele crude, intunecoase, ale padurii,
sa-l inveti iscusinta de-a ucide cu gratie
indelung alintindu-si prada, fosforescent.
Am sa-ti aduc apoi corcodusul, laleaua,
sa-i inveti sa-nfloreasca
iubindu-se prin nevazute fire de pulbere.
Si stinca oarba, informa, de marmora
ti-o voi aduce — invat-o tu
taina tulburatoare
a rotunjimilor albe, trandafirii.
Am sa-ti aduc deopotriva
lacul verzui de sub munte,
sa-l inveti tacerile rodnice, adinci,
in care argintiu sageteaza fagaduite revelatii, cintece, ori intrebari, sa-l inveti sa luceasca, sa cinte sub luna linistit, pur, adinc, ca ochii tai...
Tu vei fi
scoala frumusetii si a iubirii,
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:
voi, minuni si averi ale firii
sa fiti cuminti, sa fiti silitoare!

ÎN OCHII MEI NIMICA DE AZI NU ARE PREŢ

Mihai Eminescu

În ochii mei nimica de azi nu are preţ
Decât ciudata taină a dulcii-ţi frumuseţi -
Căci ce-ar mai fi şi alta în lume decât tu
Să facă să-mi pierd viaţa în vremea de acu
Pe basme, pe nimicuri, cuvintele gonind
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind?
Căci te iubesc... Nu poţi tu măcar să te gândeşti
Cum inima-mi te-admiră, ce scumpă îmi mai eşti,
Ce-mi pasă de gândeşti tu la mine - dacă-ţi plac...?
De spirit, de avere, de frumuseţi sărac
În taină cugetări-mi ascund de orişicine
Tot ce-am mai scump în lume, comoara mea, pe tine.
De-ncerc câte odată a pune pe hârtie
Un şir... De cer imagini la goală fantezie
Nimic nu am de-a spune, de n-oi vorbi de tine
Şi singură icoană-ţi în veci în minte-mi vine.
Gândeşti, pricepi tu oare cât pot fi de sărac
Să fii a mea nu este putinţă să te fac
Cu mintea mea casteluri în Spania câştig
Mă vezi plângând cum suflu în mâinile-mi de frig
Şi urmărind pieirea visărilor deşarte
Eu văd menit că-mi este să n-am de tine parte.
Când totul îmi lipseşte, când soarta mi-i mai rea
Atunci alese dansa, că tu să fii a mea...
Atuncea când coturnul voi-voi să-l discalt
Să fiu o secătură cum sunt şi cialalti
La orice... cu laude să mă plec
Şi să proclam de geniu pe orişicare sec -
S-ajung la un renume, ce azi s-ajung nu pot
Căci n-am învăţat încă să-nalţ pe-un idiot
Când voi ajunge şi eu la arta de-a trăi
Şi moale îmi va merge şi bine-oi grămădi
Când voi ave asemeni ce lume poate da...
Mă tem, iubita dulce, că nu-i mai fi a mea.
Şi de-i şi fi ... ave-vei în ochi-mi acel preţ
Ce azi ţi-l da sfială sărmanei mele vieţi?
Voi fi supus duioasei, ne mai simţitei munci
Din toat-a mea putere să te iubesc şi-atunci?

L'OREILLE QUI VOIT MA VOIX

Şerban Foarţă

"Sună-mă şi spune-mi că mă iubeşti", mi-ai scris (într-un mesaj, aseară, pe mobil). "Eu te voi asculta şi voi închide. Nu voi emite nici un sunet." - Dar sunetele respiraţiei tale? Dar răsuflarea ta întretăiată? Dar, inaudabil aproape, câte-un AH? Dar grăitoarele-ţi tăceri? Dar murmurul, în scoica urechii mele drepte, al celei mai iubite dintre mări? Dar interminentele-ţi suspine? Dar cvasigeamatu-ţi final? Dar, de atâta întuneric şi fără zare, senzaţia vitregă de mediu submarin şi, ca printr-un sonar, chemarea noastră de cetacee sau delfini în rut? Dar, insonor, sărutul nostru, ca prin, opac, vitrajul prearecelui acvariu? Dar temerea-mi de a închide soptpfonul (!), nedornic să-i pun capăt unui discurs şoptit şi tot mai tandru, însufleţindu-mă în vreme ce-l rosteam, - destinatara căreia erai : ezitarea-mi de a-l gâtui, lăsându-te, dint-odată, sur ta soif? ... O mon collier de lierre, ma lavalliere verte-noire, a la lisiere de la foret, a l'ore du bois dormant et sans clairierest! Ma chevaliere en jade et or, toi que j'adore, mon adore... Est-ce que tu etais tout l'oreilles? Ou bien un(e) oroeil, - l' oroeil qui voit la voix? Ma voix...

FEMEIE LUMINOASĂ

B. Fundoianu

Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă,
da-mi gâtul tău, cuib moale cu păseri de azur,
dă-mi manele, mai pure ca pietrele din râuri -
femeie cu gândirea ca un polen netrebnic
şi carnea ca oricare gândire mai zamoasa.

Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc,
aş vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer, să-l macin,
pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei,
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,
pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.

Şi vreau - în ciuda celui ce seamănă-n deşert
nisip şi foc, cu umbră la brâu şi soare-n ceafă -
grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă;
aş vrea să-l ar, să-l semăn să-l secer şi să-l macin
şi-aş vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătai,
pământ, matrice dată din ziua cea dintâi,
în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.

 FOST-AM ŞOARECE DE BIBLIOTECA ODATĂ

Emilian Galaicu-Păun

fost-am şoarece de biblioteca odată: gustând
din anafura de-mpartasanie-a trupului ei
de muiere pe loc mă făcui liliac.
mi-au crescut între membre - membrană pe care
(din voia cui?) se proiectează GRĂDINA
DESFĂTĂRILOR - noaptea: cu ea, desfăcută exact cât
opt fusuri orare, planez
peste carnea ei învăluind trupul de bucurie
supremă ca o
auroră polară, de-abia acoperind o treime. ea este
plăsmuită din spaţiu şi timp în proporţie
(dumnezeiască) de unu la
trei: şi totuşi visez s-o cuprind dintr-odată de jur
împrejur, ca mormântul în care
prin puterea de preobrajenie-a frumuseţii ei, viermii
de mormânt, transformaţi toţi în viermi de mătase,
vor ţese-un
aer cu ADORMIREA FECIOAREI

 CÂNTĂREA MIRESEI

Mihail Gălăţanu

Ca benzile de magnetofon, încâlcite, ca bobinele de film călcate-n picioare în sala proiectorului, acolo, sus, în Camera Luminată, aşa este părul tău, iubita mea. Slavă Ţie, Doamne al cinematografului de noapte, care-ai izvodit-o pe iubita mea, unduitoare şi plină de surprize ca 32 de programe de satelit! Cu nuri care promit delicii fără de sfârşit, desprinse din serialele teve.
Regele ecranului m-a luat în cămările sale şi mi-a descoperit a şaptea pecete a artei.
Minunată eşti tu care mă chemi la rugăciune înaintea mesei, muezinul pătimaş al lecturilor horror şi interzise.
A îmbătrânit lângă tine cedrul şi chiparosul s-a mutat pe etichete. Un superb parfum de toaletă se face astăzi din sămânţă de cedru, pentru ca tradiţia să se păstreze.
Din elitrele suave ale tranzistorilor frumoase agrafe ai face din părul Tău. Şi apoi să privim, împreună să privim, nunta noastră pe video, întâmplată acum două mii de ani.
O, Christoase, Dumnezeul nostru, mai cântă-ne un cântec de dragoste pe sintetizator. Bagă un acord, Doamne, care să ne bucure, un marş nupţial care să trezească nunta vlăguită din oasele noastre.
Eu n-am trăit, Savaotul meu, decât pentru nunta asta din cer, cu ceata Heruvimilor şi corul Serafimilor pe o bucată la orgă electronică, în Ierusalimul ceresc. Pune un claiderman acolo, un janmişeljar sau un vanghelis, ceva uşor să ne dezmorţim din extazul cuplului.
C-am băut şi-am vomitat pe portative de-atâtea ori, că ne-au dat la gioale băieţii din cartier şi ne-au pocit mutra până le-am dat şi banii de ţigări, c-a venit fiscul să ne ia uşa de la intrare în gaj, asta nu mai contează. Acum suntem o parte a nunţii, acum suntem şi taraful şi tacâmurile şi florile de hârtie gofrată din pieptul invitaţilor, şi nunul mare şi socrul mic, acu suntem luna de miere şi călătoria de nuntă, totul.
Am ajuns să ajungem una cu lucrurile nunţii noastre de cartier, săvârşită-ntr-un cort sub umbrarul casei părinteşti. Hai, mesean destoinic şi beat îndeajuns cât pentru un nuntaş vrednic şi cuviincios, sărută, rogu-te, pariura miresei, voalul ei alb şi soarbe din talpa condurului care-o strânge, prima ei sudoare de femeie măritată, că, zic bătrânii, asta vindecă boli.
Cică vindecă aprinderea la plămâni, vindecă de rău descântec, de legătură şi făcătură.

GAVOTA

D. Iacobescu

În clipe dulci de seară, când gândul alb se plimbă
Pe strune demodate şi forme rococo,
Subtila fantezie ne fură şi ne schimbă
Pe tine-n Colombină, pe mine-n Pierrot.
Atunci ne luăm de mână şi palizi, pe terase
Dansăm gavota moartă, în taină ascultând
Cum sufletul îngână un foşnet de mătase
Ce ne conduce paşii lâncezitor de blând.
Dansăm în umbra serii... şi tot mai mult mă-mbată
Pudrata eleganţă a timpului apus,
În timp ce tu, naivă, sau poate-nduioşată,
Ridici molatec trena din ce în ce mai sus...

DRAGOSTEA

Bogdan Iancu

când eşti mică
dragostea e atunci când primeşti mărţişoare
(Tina are cea mai pufoasă şi mai mare
colecţie de mărţişoare din bloc)
şi dragostea-i atunci când scrie în oracol
"ce culoare au ochii lui?" şi
"aţi vrea să fiţi prieteni sau să vă căsătoriţi?"
şi până la urmă el întoarce ochii în altă parte
şi se împrieteneşte sau se căsătoreşte cu altcineva
şi fumează apoi o ţigară şi atunci
dragostea e atunci când suferi-ca-proasta,
când îţi pare rău,
când începe un blues la un chef şi îţi dau lacrimile
şi lui îi transpiră palmele,
ar vrea să ştie totul despre tine.
dar mai ales dragostea-i atunci când e vară
şi ţi se rupe tocul pantofului în asfaltul încins
- e semn că cineva se gândeşte la tine.
face vrăji, te vrea înapoi.
pe trotuarul din faţa blocului
zeci de tocuri strălucesc în lumina după-amiezii,
sfărâmate dar demne.
ca laserele lui Jean-Michel Jarre în concertul de la Shanghai,
desenând hotarul dintre noi şi restul oraşului.
şi dragostea cea mai mare e
atunci când George de la trei face avioane
- scrisori pentru tine
şi atunci când cafeaua-i fierbinte
iar TÂNĂR ŞI NELINIŞTIT s-a terminat,
tot dragoste e.
şi tot în inima te pişcă
şi-ţi urlă: mi-e dor!
dragostea claxonează în faţa blocului
când te faci roşcată la coafor
are nervi, dă din picior.
dar şi mai dragoste e atunci când din blocul de vis-a-vis
un voyeur te atinge cu o pată de soare(aşa ca-ntr-un vis)
reflectată-ntr-o oglindă, tu în faţa altei oglinzi te machezi.
şi între blocul B0 şi blocul A4
voyeurul acela îţi dă şah-mat cu pata lui de lumină
întinsă curajos peste stradă.
dragostea-i şi atunci când va despărţiţi
şi el "nu-ţi dă papucii"
doar că "tu meriţi ceva mai bun", te sărută pe frunte,
apoi tu nu-l mai laşi sa-ţi şteargă lacrimile
şi vine vara şi se termină şcoala,
vin femeile de serviciu şi spală tabla
şterg pe jos, spală băncile
şi nicăieri nu mai scrie "I love you" şi dragostea
încape toată în apa plină de detergent,
apoi încape toată-ntr-o cârpă
murdară şi ruptă pe margini şi-apoi
rămâne să petreacă vara într-o găleată roşie
pe care femeia de serviciu o uită în fiecare an
într-un colţ al cancelariei.

MÂNA TA

Magda Isanos

Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau
usoara ;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul,
bunaoara.
E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa
steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti
sau nu esti suparat.
In parul meu ce albe-s degetele miinii
tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate
pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei
jar.
Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit
de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar
mai putea vrodata.

PRIMAVARA FUTURISTA

Adrian Maniu

Uite, primavara reînvie, si toti pomii au flori de hârtie.
Cerul e sumar ca un decor. Araturile sunt pline de noroi.
Vino, vreau sa ne plimbam si noi. Poate crezi în declaratii de amor.

Cântecul atât de monoton zârâit în sârme de telefon.
Salcia imobila cu ciucuri înfloreste.

Oile de bucurie stau cu capu-n jos.
Trenul trece, fumul cade gros
când pe ape frigul se cojeste.
Frigul pentru fiecare an, alb ca dintii tai - clape de pian.

Clinchetind cu zgomotul de foarfeci radioase, rândunele trec pe carti postale,
cucul din ceasornic suna-n vale, câmpul putrezit miroase.
Vino, paradox sentimental, tuse înflorita în spital. -
Uite, primavara reînvie, pentru cei ce nu se pot uita.
Vino, sa privesti uitarea ta si sa calci flori de hârtie.

LIED DOMESTIC

Alexandru Muşina

Prinţesa mea e o femeie oarecare,
Are sânii căzuţi şi fundul cam mare,
Îmi spune "eşti leneş, nimic nu te interesează",
Îmi zice "se vede că nu-ţi pasă,
Nu-ţi pasă".

Eu îi cânt într-o limbă pe loc inventată,
O mângâi pe gât şi-i spun că e minunată,
Ea îmi zice "lasă-mă, lasă-mă, mai bine
Ai căuta capul de la aragaz". Îmi spune "iar
Ai uitat să iei sana, bine
Că n-ai uitat de revistele tale". Apoi

Plânge şi ţipă şi sparge o farfurie
Eu îi spun că e cam rea pentru o aproape soţie,
Ea îmi strigă "eşti un ticalo, ticalooos,
Nu-ţi pasă de nimic" şi se apleacă
Şi strânge cioburile de pe jos.

Prinţesa mea e o femeie oarecare,
Când facem dragoste îmi spune că o doare.
Ea zice; "mai încet, dragule, mai încet,
Ştii..."Ea aproape plânge şi zâmbeşte şi zice:
"Dragule, dragule, dragul meu, încet..."

Ion Mureşan

Ea are ochii ca două legi abrogate.
Ea are ochii ca două încăperi de arhivă
în care eu peste mine, eu peste mine, eu peste mine stau stivă
legat şi mă umplu de praf şi păcate.

Ea are ochii încercuiţi de gheruţe,
Ea are ochii încercuiţi de ţepi foarte dulci,
Încât îţi vine s-o legi şi s-o culci
într-un pat cu mămăruţe.

Ea e sălbatică şi-i mereu gata-gata să sară
şi să muşte şi-i gata-gata să adoarmă la mijlocul săriturii.
Ea are capcane cu miere în jurul gurii,
încât îţi vine să tragi peste ea carceaful pădurii.
Ea este verde şi amară.

Ea este foarte blândă, foarte frumoasă şi foarte periculoasă.
Cetăţeni, n-o lăsaţi să iasă din casă!

ZENOBIA

Gellu Naum

Printre exodurile mele
exista şi una Zenobia supranumită refuzul falsei conştiinţe
pe o şosea cânta purta baticuri
ne adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscută
eu treceam singur ca orice fihinţă umană o adoram mă făceam că nici n-o observ
îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate şi busturi de marmură
în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam un număr oarecare îmi ceream scuze
apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilă
era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea unei străvechi adoraţii
cu ochii noştri lucioşi înăuntru era o puternică adoraţie
filozofam prostii ne simţeam bine
departe rătăciţi orbiţi de faruri
nu se putea să nu mă adore era o fihinţă umană
ţinea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsă
ne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte
(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adoraţia celuilalt)
să nu uiţi adoraţia asta ce fihinţă ai fi tu fără ea
cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara pe frunte
ne poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia pe o şosea internaţională
de fapt ce fihinţă ai fi şi mai vrei să plantezi busturile astea pe stânga şoselei
notează în carnet adoraţia
stăteam aşa cu degetele bine întinse
era o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţă
respiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna liniştit
mă speria ferocea mea luciditate

IOANA NICOLAIE

Într-un oraş de sclipici

Ne-am oprit
în ceaiul băut rar
şi în bere

aş fi vrut aşa să mai stăm,
dar seara era grea
cu mişcări în relanti
înceţoşate

în seara de praf coboram la metrou
iroseam staţiile să spunem
prostii
neatent învelite-n staniol

stângaci ne fardăm mimica

unul pe altul ne fardăm
pe un bănuţ de nimic
pe o buburuză forjată
în rotulele tarabelor lângă care
aşteptând să urc în 69
tu m-ai sărutat

m-am lipit de geaca ta
din căptuşeala ei scapă încăperea
în care într-un fel
am încremenit la priveghi

palma îţi pleacă din încheietura mea
de-acum nu se mai poate da înapoi

e dragoste,
dragoste...

PETER PAN SE INTOARCE

O. Nimigean

când apari
se deschid toate uşile
şi toate ferestrele
din oraşul fără ieşire la mare
miroase a iod
a alge
a femei pudrate de sare

îmi place la tine
că eşti inteligentă fără a spune un cuvânt
deşi sporovăi vrute şi nevrute
despre poţiuni de slăbit despre parfumuri
despre rochii la prima piruetă descusute

încerc să citesc
mut de uimire
hieroglifele ce ţi se citesc în privire
literele atât de ciudat
ce fulgeră când îţi dai părul pe spate
alfabetul dintr-o dată sonor
când scapi prin crăpătura fustei un picior
arămiu până sus la coapsa rotundă
apărată de bikinii cu fundă

amestecate-n transparenţa pielii
surate din Coran şi Evanghelii
desfid cu graţie şi graţii
ciocnirea de civilizaţii

arcanele lui Hohenheim
le descifrez şi le îngaim
în limba proaspătă şi veche
ce te-a atins după ureche

găsesc în nonşalanţa-ţi de codană
un rezumat la mistica renană

legănarea ta mă poartă
de  la Marea Moartă
la Marea Artă
de la Qumram la Lull
o manuscrisul rochiei de tul
fîţîiala ta vie
cuprinde o doxologie
care mă-nvaţă spontan
cum să devin din taliban
uşor ca însuşi Peter Pan.

PAPA BAC Petre Stoica din "Amintirile unui fost corector"(1982)

Aurel Rau si Petre Stoica

A.E.Baconsky

"Vezi că te cheamă Baconsky", am auzit o voce venită din uşa secţiei de corectură a fostei E.S.P.L.A. Tresărisem din picoteală (eram mai totdeauna somnoros când aveam de-a face cu spaltii unor viitoare "capodopere" ale scrisului nostru chinuit de pe atunci) şi mi se părea că aud aiurea. "Te cheamă Baconsky", repetă vocea redactorului însărcinat să mă poftească în biroul profesorului Alexandru Balaci, ca funcţie, al doilea om în editura mamut în care trudeam de doi ani.
În faţa ochilor mi se răsucea un carusel de imagini nebune, şi dintr-odată căzusem în apa largă a unei emoţii copleşitoare. Mi-am revenit curând şi am părăsit cu entuziasm maldărul de hărţii mirosind a proaspătă cerneală tipografică. În momentul (1956) A. E. Baconsky era "cineva". Prin stuparele revistelor, adevărate laboratoare de miere şi fiere, se vorbea cu aprindere despre poetul clujean care, la primul Congres al scriitorilor, recent ţinut, avusese curajul să arunce o bombă de mare calibru. Suflul bombei a produs dislocări remarcabile. Tradus în alt limbaj : Baconsky demască impostură şi cerea revenirea literaturii la adevărata ei menire.
...
În acea perioadă de controverse, nu o dată ridicole, revista în fruntea căreia venise spre folosul culturii româneşti (e vorba de STEAUA, mai trebuie s-o spun?), începuse să prindă conturul calităţii superlative. Imperativul tânărului redactorului-şef : antidogmatismul. Prin paginile revistei (format carte, începând din anul 1956 cu o ilustraţie în centrul copertei) se milita pentru refacerea legăturii cu tradiţia glorioasei noastre literaturi dintre cele două conflagraţii mondiale.
...
Orişice om de bună-credinţă trebuie să recunoască faptul că existenţa STELEI constituia un fapt extraordinar de important pentru literatura română din aceste ultime decenii. Ideile generoase pe care azi le îmbrăţişăm, deschiderea actuală spre fertile şi diverse experienţe estetice au fost introduse şi menţinute în câmpul liter, cu tenacitate, cu consecvenţă, de uluitoarea publicaţie clujeană. Unii însă uită repede, uită din păcate specialiştii în domeniul istoriei literare, care tratează trecutul STELEI cu inadmisibilă, aş zice, cu scandaloasă superficialitate, când spiritul iniţiat de ea a contribuit - am certitudinea - şi la formarea lor intelectuală. Pentru toate astea, Baconsky a cunoscut mari nelinişti şi a trudit AD GLORIAM !

Să revin însă la episodul întâlnirii mele cu A. E. sau Papa Bac, cum aveam să-i spun, atât eu, cât şi prietenii mei de odinioară. La puţine zile după memorabilul congres aducător de prospeţimi cu iz de dulce primăvară, i-am trimis o scrisoare. Plicul meu umil conţinea vreo zece poeme de "notaţie" (o nefericită expresie de epocă, traducând cumplită sărăcie de limbaj a criticii...), însoţite de rânduri strâmb caligrafiate, în care îmi manifestăm entuziasmul juvenil pentru personalitatea-i artistică. Existenţa mesagerului, a autorilor stihurilor în special, trebuia verificată, întrucât Baconsky, ca de-altefel şi Aurel Rău, se temeau de o farsă, verificare pe care o şi făcuse promt Geo Şerban, pe atunci corespondentul STELEI la Bucureşti.

Idolul meu dorea acum să mă cunoască. Proaspăt sosit din Coreea de Nord, în drum spre oraşul de pe Someş, se oprise în Capitală. Mi-am mângâiat faţă nebărbierită şi, eliberat prin nu ştiu ce minune de trac, am bătut la uşă. Trebuia să fiu la înălţime. Auzisem destule despre inteligenţa şi "răutatea" sa, aşadar, îmi impusesem o atenţie sporită. Din adâncul unui fotoliu de piele roşie, se ridică pe dată un bărbat destul de înalt, înveşmântat cu elegantă seniorială. M-a izbit frumuseţea chipului, ca şi prematură-i încărunţire. Se îndreaptă spre mine şi îmi întinse mâna pe care, în cele din urmă, mi-o trecu pe umăr cu familiaritate. "Vasăzică dumneata..." mă examină rapid, cum ştia s-o facă numai el. Nu arătam prea bine, eram palid, costeliv şi îmbrăcat ca un pui de bogdaproste. Părea că priveşte o corabie prin ceaţă, uşor absent, cu ochi pătrunzători, mereu mobili, scânteind de ironie. A trecut direct la un chestionar sumar, căruia aveam să-i fac faţă mulţumitor - cel puţin aşa am crezut. "Ce poeţi îţi plac?" iată prima întrebare pusă. I-am răspuns imediat, fără ezitare : "Bolintineanu şi Trakl!" Mi-am zis că l-am lăsat BOUCHE BEE, dar lui, gustul pentru doi autori atât de diferiţi i s-a părut firesc. Totuşi, am reţinut un zâmbet, acel zâmbet tipic baconskyan, exprimând deseori neîncredere sau maliţiozitate. Mi-am susţinut afirmaţia prin explicaţii teribiliste, care i-au plăcut. Replica a fost o invitaţie : "Te rog să-mi trimiţi un grupaj din Trakl, îl public cu primul prilej. Şi nu uita, originale, în numărul proxim vei debuta cu şase poeme. Aşadar, dumneata cunoşti germana... Foarte bine, poete!" Îmi spunea poete şi mă simţeam în al nouălea cer. Continuă : "Avem nevoie de poeţi cunoscători de limbi străine..." Brusc, m-a întrebat dacă îl gust pe pe Ungaretti. I-am dat de înţeles că autorul lui SENTIMENTO DEL TEMPO stă la dreapta inimii mele. A început să recite în italiană din versurile minunatului Ungaretti, de la care, de altfel, primise o scrisoare.
...
Încheindu-şi recitalul ungarettian, a trecut la altele, mai puţin lirice, legate strict de existenţa mea : Unde am terminat facultatea, de ce sunt corector, când m-am însurat, cum locuiesc, etc., etc. De-a lungul anilor aveam să văd că la fel îi chestiona pe proaspeţii cunoscuţi pentru care înclina să aibă un început de simpatie.

I-am vorbit despre necazurile mele, lipsa locuinţei chinuindu-mă cel mai mult. M-a ascultat cu atenţie, ca la sfârşitul mărturisirilor să spună ferm : "Voi vorbi cu Petru (directorul editurii, "Infamul" cum îl poreclise mai târziu) şi situaţia se va rezolva. Apoi, este inadmisibil ca dumneata să lucrezi la subsol...". "La subsol", adică la corectură. Poetul se exprima într-un limbaj ales, elevat, tipic intelectualilor de rasă. Îşi împestriţa vorbirea cu cuvinte insolite, pline de savoare, trădând predispoziţie polemică. . Până la Baconsky nu mi-a fost dat să întâlnesc pe cineva cu o rostire atât de elegantă. Între vorbirea şi scrisul său era o identitate absolută, ca la Arghezi.

Problema locuinţei (de competenţa institutirei) s-a rezolvat în primul rând mulţumită lui, somandu-l pe "Infam" să mă treacă în fruntea listei solicitanţilor. În privinţa muncii mele de la "subsol" (unde puteam chiuli în voie), l-am rugat să nu mai insiste, întrucât detestam meseria de redactor, în anii aceia, frecvent înfierată de scriitori. Refuzul meu l-a contrariat. mai cu seamă că nici justificările aduse nu aveau darul să convingă. Numai cei care au avut prilejul să trăiască în imediata lui apropiere ştiu câtă ardoare putea să pună în rezolvarea necazurilor ivite în viaţa vreunui prieten sau protejat. O intervenţie la instituţia X, un împrumut financiar, un telefon la medicul cutare erau făcute cu aerul cel mai firesc din lume.

Ne-am despărţit, dar pentru scurt timp, urmând să-l reîntâlnesc peste trei săptămâni. Făcea politică literară, lega şi dezlega alianţe, aşa că venea deseori în Capitală. Apoi am început eu să merg la Cluj, poetul invitându-mă cu fiecare prilej la masă, în locuinţa-i strâmtă de pe Universităţii 1. M-am împrietenit cu majoritatea steliştilor, pe care îi iubesc şi azi, şi cred că nici unul dintre ei nu mi-ar putea reproşa lipsa loialităţii. Din clipa mutării sale în Bucureşti (o mutare care l-a afectat mult, sporindu-i de-a lungul anilor suferinţă), îl vizitam zilnic, chiar şi de două ori. Obligatorie rămânea vizita de seară, după ce îmi încheiam activitatea redacţională la SECOLUL XX. O lipsă la apel putea duce la insinuarea trădării. Aşa era Papa Bac.

Îi câştigasem deplină încredere şi începuseră să mă îndrăgească. La puţină vreme după debutul meu  la STEAUA, îmi acordase un statut special, expediind tiparului aproape tot ce îi trimiteam. Lucru de necrezut, gândindu-mă că numeroşi autori cu carte de vizită se făceau luntre şi punte să publice câte ceva în paginile lunarului clujean, devenit obiect de admiraţie, dar şi de maceranta invidie. Apoi am fost primit în sânul redacţiei, în calitate de redactor "voluntar". Lucram pentru revistă adunând sârguincios manuscrisele bucureştenilor solicitaţi, ba, de la un moment dat, începusem să am şi iniţiative redacţionale, răsplătite cu moneda laudei calde. În felul acesta am avut privilegiul rar de a cunoaşte îndeaproape pe mai toţi marii scriitori români în viaţă, unii dintre ei, ca bunăoară Adrian Maniu, acordându-mi titlul de prieten! ... Cel puţin Ion Vinea, care a redebutat ca poet la STEAUA, nu prea ştia ce să creadă. Despre admiraţia lui Arghezi pentru revistă nu are rost să mai amintesc, maestrul făcând-o publică.
...
..Destul de curând am tras la STEAUA o căruţă de prieteni, ieşiţi din bibliotecile cărţilor adevărate. Azi sunt toţi personalităţi artistice de seamă, contribuind din plin la îmbogăţirea peisajului nostru literar.
...
Baconsky avea destui admiratori anonimi, cu trecerea anilor numărul lor creştea vertiginos, aureolandu-i numele. Prieteni in accepţia sticta a cuvântului se iveau însă mai rar, impresia mea fiind că poetul nici nu-şi dorea prea numeroşi... I-a rămas fidel până la sfârşit Modest Morariu şi cam atât. Spusele se referă strict la grupul meu de prieteni din acei ani. Cu timpul, prin locuinţa lui s-au perindat şi alţi scriitori, acordându-li-se încredere şi preţuire, printre aceştia numărându-se în primul rând Anghel Dumbrăveanu, Dan Laurenţiu şi Mircea Ciobanu - ei nu l-au trădat niciodată. Distinsul poet şi eseist Paul Emanuel (apărut pe vremea misterioasei mele dispariţii destul de aproape de una din centurile Capitalei), ştiu că i-a fost nespus de drag.

În fruntea statornicilor săi prieteni bucureşteni se situau Veronica Porumbacu şi Mihai Petroveanu, lor uramandu-le îndeaproape soţii Gafiţa. Ori de câte ori îi zăream laolaltă mi se părea că se cunosc de-o viaţă, bănuindu-i totodată în egală măsură marcaţi de semnele unor grele înfruntări literare, la care generaţia mea participase doar cu zâmbetul pe buze.... Oaspeţii lui scumpi erau steliştii. În trecere prin Cetatea lui Bucur, Aurel Rău, Gurghianu, Victor Felea, D.R. Popescu, până la un moment dat Mircea Tomuş, aşteptau cu emoţie clipa revederii. Baconsky trăia intens nostalgia Clujului şi ţinea mult să fie informat despre evenimentele petrecute în urbea părăsită, ba amuzându-se, ba intristandu-se, în funcţie de conţinutul veştilor. Îl frecventa des Aurel Rău, veşnic chemat la şedinţe. ... Odată sacul cu noutăţi deşertat, se porneau pe comentări, evident, împreună cu doamna Clara, rolul meu rezumându-se la cel de martor discret...

Sorţii au decis ca scaunul lui Baconsky de la STEAUA, de unde poetul fusese dat afară, să fie ocupat de Aurel Rău. Mâhnirea noastră, a celor grupaţi în jurul publicaţiei clujene, a durat vreme îndelungată, dar ne şi bucuram sincer că ea nu încăpuse pe mâna vreunui diletant, ci pe a unui scriitor adevărat, cu alese virtuţii umane. Astfel revista continua cu îndârjire concretizarea ţelurilor propuse, în jurul proaspătului redactor-şef aflându-se prieteni şi redactori cu experienţă temeinică, ei înşişi scriitori apreciaţi. ... Redacţia solicita în permanenţă colaborarea celui alungat din sânul ei, dar duşmanii lui Baconsky, destui şi în oraşul de pe Someş(aceiaşi care azi se împăunează că l-au ajutat şi iubit...), făceau pe dracul în patru numai să-i vadă numele dispărut definitiv, dacă nu din intreaga presă literară, măcar din cea locală. Încercând să-l publice, lui Rău i se puneau beţe în roate, având de înfruntat situaţii greu de depăşit. Apăreau defecţiuni ireparabile, pentru care numai steliştii nu purtau vreo vină... Treptat, revista pe care o modelase, fiindu-i dragă ca lumina ochilor, începuse să-i displacă. O critica, mai întâi pe soptitelea, mai apoi cu o oarecare vehemenţă. La fiecare apariţie, între noi avea loc următorul dialog : "Ai primit-o?" "Da, am primit-o ieri." "Ai citit-o, poete?" Răspundeam sec, cunoscând continuarea : "Da, am parcurs-o în parte." "Ei, şi ce părere ai?..." "Foarte bun şi acest număr..." Aprecierea mea pozitivă îl scotea din sărite : "Desfid... să fim serioşi! Ce se întâmplă cu dumneata, poete?... Te credeam om serios!" ...Tâlcul mâniei de atunci se cere căutat în sentimentul frustrării, al orgoliului rănit, bine-cunoscute de cei apropiaţi, în primul rând de Aurel Rău, pe care A. E. nu a încetat să-l stimeze, ştiindu-l de o desavarsita cinste.
...

Petre Stoica intervievat de Radu Pavel Gheo, Iaşi 22 aprilie 2000 (fragment)

"...n-am făcut parte din mai multe grupări literare. Fac aici o precizare necesară : gruparea în care eu m-am înscris este cea a revistei STEAUA.  Imediat după Congresul Scriitorilor care a avut loc în 1956 - , auzindu-l pe Baconsky şi echipa lui, impresionat de felul cum vorbesc, m-am încumetat să le scriu o scrisoare prin care am aderat la principiile lor. Ei au fost emoţionaţi, poate nu atât de scrisoarea mea, cât de versurile pe care le-am trimis. M-au căutat şi m-au publicat imediat. Ăsta a fost debutul meu literar şi aşa am devenit de-a lungul timpului un fel de consul onorific al STELEI în Bucureşti, în sensul că la început am fost redactor voluntar şi după aceea am intrat chiar în schema revistei. Ei au apreciat faptul că am reuşit să mă strecor în casele tuturor maeştrilor şi să le procur materiale pentru sumarul revistei, materiale care la Bucureşti nu aveau şanse să apară. De altfel aşa am ajuns în casele marilor scriitori români, începând cu Sadoveanu, Vinea, Maniu... în sfârşit, tot ce a supravieţuit catastrofei...

........

Sigur că Sadoveanu este o persoană controversată. Eu ştiam asta încă de pe atunci. Dar trebuie să fac o precizare : eu româneşte am învăţat citindu-l pe Sadoveanu, întrucât vin dintr-o regiune în care se vorbea o românească... mai altfel. Istoriceşte, faptul este explicabil. Am şi spus într-un interviu că, atunci când am venit la Facultatea de Filologie, făceam pluralul de la "case" - "căşi", pentru că în Banat se păstrase tradiţia şi influenţa şcolii austro-maghiare... Acuma lucrurile s-au schimbat, sigur că da, până şi ţăranii au început să vorbească o limba cvasi-muntenească. În primul rând trebuie să spun că Sadoveanu este prozatorul meu numărul 1. Am o bibliotecă Sadoveanu care conţine vreo 800 de volume, am toate ediţiile princeps, am fotografii inedite, manuscrise inedite etc. De ajuns, am ajuns la Sadoveanu prin intermediul STELEI, cum spuneam adineauri. E o poveste superbă. Aurel Rău mi-a spus: "Dacă izbuteşti să-mi aduci un manuscris inedit de Sadoveanu, primeşti 1000 de lei". Pe atunci era o sumă extraprdinara, căci asta se întâmpla când Sadoveanu a împlinit 80 de ani, adică în '60. Şi m-am dus la mănăstirea Neamţ, mai precis la Vovidenia, am tatonat terenul...

........

L-am convins greu. Era vorba despre CÂNTECUL MIOAREI. Şi trei zile am mâncat la dreapta lui Sadoveanu. I-am plăcut, fiindcă vorbeam mult despre cărţile lui. Eram şi foarte tânăr, evident... Mai mult, când a fost sărbătorit la Bucureşti m-au chemat şi pe mine, a fost extraordinar... Am şi o fotografie cu el. Deci ei au văzut că eu sunt acasă în ceea ce priveşte opera lui Sadoveanu. În ceea ce priveşte compromisurile pe care le-a făcut... acuma ce să spun? Compromisuri au făcut foarte mulţi. Bunăoară, Călinescu. Mai nou am aflat că a scris o odă Fuhrerului. De-aia era el speriat şi, imediat după 23 august, şi-a tras pantalonii.

RPG: Asta se întâmplase în vremea războiului?

Da. George Călinescu a scris un articol foarte laudativ la adresa Fuhrerului şi el există, am şi eu un număr din Fundaţiile Regale. Să vedeţi ce-i acolo, ce ode i-a închinat lui Carol al II-lea! De fapt şi Sadoveanu i-a închinat o odă lui Antonescu. Cam toţi au făcut treaba asta, dar sigur că lui Sadoveanu i se impută mai multe lucruri, nu intrăm în amănunte. Pe mine, în fond, mă interesează opera lui."


(va urmă)

"AM UITAT DEMULT, MON CHER" rememorari cu Marin Preda din "Amintirile unui fost corector"(1982) - Petre Stoica

....Pe Marin Preda, omul, l-am cunoscut aproximativ tarziu. Imprejurari favorabile incepusera sa ma aduca mai des in apropierea domniei-sale, fie la baconsky, fie in propria-i locuinta de pe strada Dionisie Lupu(l-am vizitat de vreo tri-patru ori), fie la Mogosoaia, unde limbile scriitorilor de diverse categorii, ale pictorilor, divelor si fotbalistilor gustau voluptos din zeama galcevii. In toamna lui 1970 o intamplare aparent anodina, in care ma impricinasem inconstient, la finele ei mi-a permis sa-mi fac despre Marin Preda o imagine cu adjective tulburatoare. Descoperindu-ti pagini asternute cu pana miruita, stergea cu buretele pana si grave culpe ce i le aduceai. Virtute de cautat cu lumanarea printre slujitorii condeiului, pretutindeni in lume alcatuind o inspaimantatoare gradina zoologica. Peripetia la care ma refer, cred ca isi justifica depanarea.

Veneam de la "Editura Eminescu" sub brat cu manuscrisul volumului O caseta cu serpi. Mi se daduse de inteles ca nu poate fi destinat tiparului din pricina viziunii sale "sumbre". L-am retras fara opozitii. Pornind-o pe Calea Victoriei, am dat nas in nas cu unul din redactorii "Cartii Romanesti", de-abia infiintata. L-am rugat-in afara oricarei obligatii-sa-mi supuna versurile unei radiogragii strict estetice. Acceptase. Ne aflam la inceput de saptamana. In ziua urmatoare asteptam la restaurantul Casei Scriitorilor un mesaj telefonic de importanta exceptionala. Mesajul sosit o data cu noaptea m-a prins lipit de scaun. restaurantul se golise, singurii consumatori fiind adunati la la doua mese silentioase: in mijlcul incaperii, Ion negoitescu alaturi de o persoana necunoscuta, imediat langa usa dinspre hol, eu cu Adrian Paunescu, care obisnuia sa coboare din cand in candprintre confrati. Cam dupa miezul noptii a a parut Marin Preda. Si-a rotit privirile in stanga, in dreapta, apoi, iritat, a luat-o cu pasi repezi spre tejgheaua unde motaia Madam Candrea. Din "separeu" veneau murmure nedeslusite. Monser parea nelinistit, mustea in el ceva. Si sintr-o data se apropie de Negoitescu certandu-l prin cuvinte grele, fierbinti. Purta el pica reputatului critic, altminteri de unde atata vehementa? Nego(trec peste replicele-i stinse), disperat, i se adresa colegului meu intru poezie: "Paunescule, nu ma ajuti?" Un S.O.S neintegistrat. Atins in orgoliu( cum, numai Paunescu putea sa-l ajute?) si cu aripile stropite de alcool, am sarit in picioare lansand impotriva lui Preda o serie de torpile verbale de care ma rusinasem de data-prea tarziu! Sirprins de imixtiunea mea ireventioase, a parasit localul, nestiind ce sa creada. Dimineata a picat "mustruluiala" lui Baconsky; aflase de penibilul episod: "Se poate?.....dumneata poete?...Ce te-a apucat sa-l injuri pe Marin? Tocmai acum cand a inceput sa te indrageasca?" I-am raspuns sofisticat, deloc convingator. ma simteam nefericit, neghiob, nemernic, scufundat in maluri cu broaste muribunde. Asta imi trebuia? la sfarsitul saptamanii m-am intalnit iarasi cu redactorul caruia ii incredintasem manuscrisul. Imi marturisea ca noua mea carte e de departe cea mai izbutita din cate scrisesem, luni urmand s-o expedieze la D.P. Semnatura lui Preda, si gata! Adica luni, cand i se puneau directorului manuscrisele in fata, pentru aprobari pe baza recomandarilor facute de redactori. Pe vremea aceea editura de pe NUferilor, scutita de plan si tutela administrativa, tiparea autorii extrem de operativ. I-am multumit generosului redactor, mai cu seama ca luase si initiativa publicarii ei. In locul entuziasmului, pe chip imi vedea deconcertarea. Si povesteste-i patania din cursul saptamanii...Zambind, imi spune ca si Negoitescu are o carte in ingrijirea sa, greu de sustinut insa din cauza caracterului ei compozit: versuri originale prea putine, insotite de felurite traduceri in colaborare cu mai multi autori. Declara: "Daca Preda cere s-o vada si o respinge, mi-e imposibil s-o sustin, cu toate ca Nego mi-e prieten. Pentru a ta fac scandal" Preda retinuse manuscrisele noastre...Le-a parcurs cu promtitudine. Si ce aflu din gura axeluiasi redactor? " Pe Nego l-a respins, de altfel ma asteptam , zicea Monser. In ce te priveste afirma . Surpriza ma anesteziase. Vasazica ticaloasele mele de torpile verbale ii trecusera pe langa ureche nelasand consecinte...Inregistrasem o lectie care da vietii suflu si reazim.
Asteptam sa-l intalnesc pentru a-mi exprima gratitudinea. Din calendar foile cadeau rand pe rand, destule pana sa ma pomenesc cu marin preda in fata. M-am oprit debitandu-i cu noduri in gat cuvinte alese din timp. Intai si intai scuzele...Nedumerire: "Pentru ce scuze? Pentru ce imi multumesti? Despre ce e vorba?" I-am amintit. Si-a dus degetele la ochelarii cu lentile groase, cu dioptrii in plus fata de cele din fotografia prin care il descoperisem in anii adolescentei mele. Mi-a pus mana pe umar: "A...he-he-he, istoria cu negoitescu, he-he-he...M-ai jignit? Am uitat demult, mon cher...Cartea dumitale este excelenta, am citit-o cu placere". Daasa a spus: "Am uitat demult mon cher"
Un happy end. Si o propozitie-"Am uitat demult, mon cher"- pusa in fruntea randurilor mele de pioasa aducere aminte

Atârnat de un smeu de hârtie colorată, am aterizat la Mogoşoaia. În vara anului 1979. Vreme îndelungată, pentru unii, palatul prinţului, Casa de creaţie, a fost un port al iluziilor, o sală de aşteptare, un azil, pentru alţii un atelier tapetat cu grafice marcând continue succese profesionale. În momentul în care mi-am deşertat calabalâcul, aici trăiau cu ancora lăsată câţiva solitari şi două-trei familii aşteptând acontatul apartament menit să-i redea vieţii din Capitală. Oameni aflaţi în plăcută comunitate sau în vrajba cu rare dezamorsări. Locatarul proeminent şi statornic al aşezământului brâncovenesc era Marin Preda. (Întrebându-l odată de ce îi place afurisita de Mogoşoaie mi-a răspuns sec: "Nu pot fără ea!") Ca vechi chiriaş îl întrecea numai Teodor Mazilu, prietenul drag, dramaturgul de inegalabil talent. Văduvită de ei, Mogoşoaia a rămas fără profil, fără anatomie, o fantomă oglindită în ape ucigaşe. Între zidurile ei de fortăreaţa medievală răsună de bunaseama şi azi cuvintele Marelui Singuratec înmuiate în amestecuri de oţet şi parfumuri pătrunzătoare, niciodată iscând supărare : "Ce faceţi beliţilor? Beţi? Ce beţi? ! ... Ia să văd" ... Şi răsună râsul lui sacadat, sănătos, bruegelian, stingându-se în acel neuitat "he-he-he". Cuvintele-i grave, de înţelepciune socratică, născute dintr-o lume a purităţii ţărăneşti şi din cea a cărţilor pe care ştia să le citească în adâncime, ca puţini alţii, răsună însă în afară zidurilor, în inimile prietenilor. În inimile celor ce i-au stat în preajmă deseori până în zorii zilei: Eugen Simion, Lucian Raicu, Sonia Larian, Mircea Dinescu şi Petre Anghel. Şi în a multora altora, greu de pomenit ca număr.
  Aterizarea mea pe această insula fusese însoţită de semnul mirării (stăpâneam doar un "chalet" pe Neajlov, un cuib liniştit şi nepoluat). Curgeau avertismentele: bufetul vinde cu preţuri de Athenee Palace, personalul se comportă duşmănos, lipseşte apa caldă, iarna caloriferele rămân sloi. Preţurile? O să vedem... Până la sosirea anotimpului îndrăgit de calici mai va, deocamdată înfloreau trandafirii, exuberanţi, regali, pretutindeni în parc "Păunul se ploconea răsăritean şi moale", iar Mircea Dinescu trăgea din lac crapi de câte zece kile. Chiar şi scumpul de Mazilu mă descuraja : Uite, s-a tâmpit şi vinul" ... Singur, Monşer, care făcuse o iarnă în camera-i burduşită cu cărţi, în palton şi pe cap cu căciulă, m-a întâmpinat optimist : "Aflu că ai venit printre noi, foarte bine, mon cher, o să-ţi placă". Sosirea mea s-a petrecut vara. VENI VIDI. Plecarea mea definitvă a coincis cu descinderea anotimpului alb, temperatura lui scăzută alungând al treilea cuvânt, VICI, din scurta scrisoare expediată nimănui.
  O situaţie favorabilă mi-a permis să evit instalarea la "castel" (cum îi spunea palatului brâncovenesc inginerul horticol Nicolae Moromete sin MARELE SINGURATEC), stabilindu-mă în vila de la poartă. Izolată între boschete şi flori, vilă cu aspect atrăgător constituia un loc râvnit, fiind departe de vacarmul palatului, şi avea o terasă largă, de cabană alpină. La vilă mi s-a alăturat şi Virgil Mazilescu, fire pe cât de năvalnică, pe atât de duioasă. Şi om dintr-o bucată. Ne apropiau multe şi ne despartau puţine. Fiindu-i drag, Mazilu l-a acceptat la masa lui (devenită şi a mea), de când o ştiam situată în acelaşi loc : în fundul salonului, sub un tablou realizat după sclerozantele canoane ale realismului socialist. La dreapta ei trona trona o masă încăpătoare, reţinută de Marin Preda şi de prietenii lui. O vecinătate comodă cu frontiera niciodată încălcată. Serile calde, înmiresmate, le petreceam pe terasa vilei. În liniştea nopţii auzeam claxonul unei maşini şi apoi scârtâitul porţii, care salută somnoros locatarul întârziat. Marin Preda. Venea îndeobşte direct de la editură, unde scria, rezolva treburi curente, aviza manuscrise dificile. După ce se despacheta şi îşi organiza programul nocturn, în cazul în care salonul nu îi mai putea oferi nimic, pornea în plimbări pe alea străjuită de castani. Când îl însoţeau prietenii, i se auzea de departe vocea dominatoare. Peregrinarea solitară i-o trăda tactul surd, monoton, al bastonului fără de care noaptea nu-şi părăsea niciodată odaia. O deprindere rurală, o măsură de securitate împotriva câinilor şi a umbrelor.
  Preda a făcut popasuri la vilă, încă de la debutul aterizării mele pe pământul făgăduinţelor. Singur, în câteva rânduri şi însoţit. Întrebuinţa un slogan, pe care îl repetă zgomotos, paralel bătând cu pumnul în masă, de săltau paharele : "Cazul Mazilescu" ... De zeci, de sute de ori. Repetări sporind hazul celor de faţă, mai cu seama că Monşer imită admirabil glasul specialistului în luări de atitudine principială. Mă perpeleam să aflu sorgintea acestui "Cazul Mazilescu" ... "Ei nu ştii?" o dădea el... "Păi la şedinţa"... Jurăm pe toţi sfinţii din lume că nu ştiu. Geaba dulci implorări. A rămas un mister, nu şi pentru alţi muritori, devreme ce avusese loc o şedinţa unde se rostiseră cuvintele cu pricina. Fusul lunii torce fir de aur să rămână frumoasă amintirea nopţii nopţii cu vin "treisferturi", molan sau zeamă de surcică(la început refuzat de Monşer : "Nu beau aşa ceva ... nu-mi place... nu... ia să gust... hm, merge... e chiar bun... "), cu râsete coborâte şi ridicate, cu anecdote, zeflemele, confesiuni, indignări şi înjurături adresate neantului. Şi cu haioase cântece lunecate mătăsos din gâtlejul lui Iliuţă, ţigănuşul angajat la paza florilor şi a livezii părăginite. Iliuţă cânta cu foc nişte texte de folclor suburban după care Preda se da în vânt : "Măi, ia mai zi-o pe aia cu televizorul"... Îl acompania el însuşi, îndârjit şi afon.
  Aş minţi afirmând că am făcut parte din intimii celui care a dat ţării acesteia opere de înălţare sufletească : ÎNTÂLNIREA DIN ADÂNCURI, MOROMEŢII, IMPOSIBILĂ ÎNTOARCERE, RISIPITORII, INTRUSUL, DELIRUL, VIAŢA CĂ O PRADĂ, CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI - şi desigur şi altele ieşite de sub sfânta lui pană. Dar în perioada premergătoare revoltătorului, incredibilului Sfârşit, i-am stat destule ceasuri prin preajma ascultandu-l, la rându-i ascultăndu-mă. Marin Preda nu-şi arogă aere de sacerdot fanatic vorbind şi cerând supunere oarbă. Îl ascultai cu plăcere, exprimă o gândire lucidă şi exactă, comprehensivă, cu spaţii în care puteai intră liniştit, fără teamă că părerile îţi vor fi şfichiuite de biciul intoleranţei. Poseda o cultură solidă ce i-o descopereai zilnic cu uimire. I-o fi scăpat vreo  vreo scriere filozofică esenţială? Cine mai vorbea ca el despre Tolstoi şi Dostoievski, tâlcuind cu fineţe replici şi pasaje ce scăpau până şi exegetului? Pe clasicii noştri îi supunea unei judecaţi originale, aruncând lumini în unghere întunecate să-ţi arate piatra preţioasă. Ştergea în acelaşi timp conture pe hărţi literare părând definitiv trasate. Paleta culturii sale o îmbogăţeau culori câte există că să poţi alcătui tablouri complete : în strălucire şi profunzime. La o cină făcuse preţ de două ore o excursie sclipitoare în lumea muzicii clasice, înmărmurind comesenii. Îl pasionau aspectele vieţii politice, economice şi sociale, ţinându-şi informaţia la zi. Nimic nu-l lasă indiferent, indignându-se până şi de lucruri insignifiante : "Auzi domnule, unde au ajuns ţăranii noştri?... Să facă ţuică din amestecuri cu dero!... Autorul MOROMEŢILOR ura visceral minciuna, "spiritul primar agresiv", nedreptatea, intoleranţa, falselor valori moral-umane, "era ticăloşilor". În TRATATUL lui de istorie contemporană nu încăpeau file cu interpretări abuzive de tip Jean-Paul Sartre sau Cohn Bendit. Ştia să facă distincţia netă între dimineaţă şi amurgul bătrânei doamne Europa.
  Aveam antipatii şi puncte de vedere comune (pe care le aprobă sub formă măgulitorului compliment "Băiete, gândeşti sănătos") facilitând apropieri şi sentimentalisme. În numele lor îmi îngăduiam să-i fac reproşuri : "Ce-i  asta dom' Preda? Beţi votcă şi apres luaţi nasturi?" (Nasturele, pentru ţăranii din Siliştea-Gumeşti sinonimul pastilei) "Dacă o continuaţi aşa, să ştiţi că nu va mai dau bună-ziua". Replică imprudentului: "Ţi-e frică să nu mor, he-he-he, înseamnă că mă iubeşti". Primeam asigurări liniştitoare: "Mai băiete, eu m-am apucat târziu de băut, nu că voi, care aţi luat-o de pe vremea când va p....ţi în ţărână". Eu, curios : "Care voi, dom' Preda?" "Păi dumneata, Pucă, alde Grigore. Acest "alde Grigore" nefiind altul decât Grigore Hagiu, odinioară celebru pensionar al Mogoşoaiei. Scriind despre cel mai iubit dintre pământeni, regret că trebuie să pomenesc infamantul cuvânt alcool. Infamant în asociaţie cu numele lui, deoarece în clipa când aripa restristei a atins brusc nu numai grupul de oameni numiţi scriitori, ci şi milioane de cititori, s-au afirmat lucruri neacoperite de realitate : cum că forţele malefice (citeşte : intimii, oamenii din imediată-i apropiere) l-ar fi tras la pieire. Fals. Repet, fals. Şi totodată jignitor pentru cel care glăsuia prin Ilie Moromete : "Domnule, eu am fost toată viaţa un om independent!" Înzestrat cu o uriaşă personalitate, neînduplecat şi suveran, nu se lasă influenţat, dimpotrivă, influenţa el. Marin Preda târât de cineva la băutură? De câţiva ani trăia seisme interioare pe care încerca să şi le înăbuşe căutând refugii, din păcate mai puţin în solitudine sau asceză, cât în deconectări periculoase. Literatură universală oferă mii de exemple similare. Personal n-am văzut pe cineva varandu-i votcă sub nas. Apropiaţii lui(îi am în vedere pe cei cunoscuţi de mine la Mogoşoaia, le-am indicat numele) erau departe de a fi înrăiţi consumatori de etilice. Fruntea mi se adună în cute şi mă întreb : cine în clipele lui Preda, tulburi, apăsate de lespezile anxietăţii ar fi avut curajul să-i ia, fie şi extrem de delicat, paharul din mână? Riscuri putând atrage asupra temerarului mânii de mari proporţii. Pun punct acesui capitol cu sentimentul că emotivitatea, explicabilă omeneşte, a născut interpretări strâmbe, alimentând printre anonimi echivocul şi derută. Duc mâna la inima : nu a fost aşa, deoarece nu putea fi aşa.

Pe nesimţite, zilele mele de carnaval se apropiau de sfârşit. Exoticul continent al Mogoşoaiei mă refuză. Până la iminentul adio, mai urma să asist la scene cu unde de tristeţi persistând tiranic în memorie.
  Iarnă se instalase timpuriu, prezenţa radiatorului electric făcea însă şederea în odaie agreabilă. Aveam pe masă belşug de ţigări, o sticla de ""Wyborowa" nedesurubata. Şi mai aveam şi coli de hârtie aşteptând stihuri mereu amânate. Poate veneau acum, cu seara începutului de melancolie? Bătăi discrete în uşa destrămaseră ipoteticul poate. Era Marin Preda. I-am recunoscut vocea : "Deranjez cumva?" Cum să deranjeze? L-am poftit să-şi scoată pardesiul (paltonul). Lui îi plăcea să rămână aşa cum venise. Voia să afle dacă supărase pe cineva în seara precedentă. L-am liniştit, nu stropşise pe nimeni, fusese COMME IL FAUT. Căuta variaţie în progamu-i nocturn. Se simţea în apele lui şi pus pe comunicări tihnite. Trăia satisfacţia muncii sale împlinite - îşi încheiase romanul. Vai, ultimul! O paranteză : în vară purtaserăm următorul dialog : "Dom' Preda, cât mai aveţi de scris la carte?", "Puţin, doar sfârşitul." "E lucrul cel mai greu." "Nu, mon cher, eu nici nu mă apuc de scris o carte până nu-i ştiu exact sfârşitul." "Interesant. De-abia aştept să văd romanul tipărit." "Să mi-l citeşti..." "Bineînţeles. Mi-l daţi cu dedicaţie?" "Ţi-l dau, mon cher." N-a apucat să mi-l dea. La apariţia lui mă aflăm pe meridiane răsăritene, la depărtare de mii de kilometri. La revenirea în ţară, urarea de bun-venit se prăbuşise în genunea veştii: ieri, Marin Preda... Închid paranteza.
  Trăgea cu ochiul la sticla de pe masă. Am turnat în pahare (eu, criminalul...). Pentru înveselirea atmosferei l-am chemat pe Virgil, locuiam uşă în uşă. O invitaţie nechibzuită. Amicul meu se afla într-o dispoziţie zăluzită : dănţuise cam multişor printre sticle. S-a "năpustit" asupra lui Preda, pe care-l iubea imens, socotindu-l primul în rândul prozatorilor români din toate timpurile. Îl chestiona năvalnic şi-i făcea reproşuri de-a dreptul absurde. Vedeam verde în faţă ochilor. Monşer răspundea calm, blând şi cheltuia energie în explicaţii nereceptate : "Domnule, eu nu sunt Tudor Vladimirescu. să-ţi între bine în cap, eu sunt scriitor. Mă aşteptăm la o explozie(mai participasem la una, cnad Marin Preda ţinuse să lichideze nişte conturi mai vechi cu un poet ieşean). Surpriză: "Certatul" îl ascultă senin, fără eroism, simplu, omeneşte. Adevărul e că Preda ţinea la el, apreciindu-i talentul şi onestitatea. Îl alinta şi-i suportă hachiţele.
  Într-un târziu, peste piesa regizată de diavol, căzuse cortina. Răsuflăm uşurat, L-am condus pe Monşer, luând-o agale în direcţia parcului. Spre a-l face să uite dezamăgirile nopţii cu urzici şi bălăceli, am reînviat seri petrecute la Baconsky, seri când poetul ironiza MOROMEŢII (înainte că între ei să fi înflorit prietenia cu petale din păcate veştejite) în timp ce doamna Clara, perfect convinsă de valoarea inegalabilă a roamnului, îl apostrofă: "Tolea, n-ai dreptate, fii cinstit şi recunoşte că nici nu ai citit cartea." Oprit din mers, şi-a sprijinit piciorul de unul din stâlpii de fier implantaţi în beton să bareze trecerea maşinilor pe sub poarta palatului. În fiinţă lui s-a produs o rupere zguduitoare: "A spus aşa Clara?" Întrebare însoţită de suspine trecute fulgerător în hohote de plâns. (""Ciudat, nu l-am văzut niciodată plângând", îmi mărturisise deunăzi Eugen Simion). Repeta într-una: "Clara, săracă, vai, Clara, a fost o femeie minunată, de ce a murit? Spune-mi, de ce?!". Dar eu nu puteam spune nimic despre moarte, despre cutremure de pământ, despre destin, despre deşertăciunea deşertăciunilor. Amutisem. Mi se părea că făcându-i această destăinuire îl abat de la tristeţi de moment, că totodată îi aduc în suflet o luminiţă pe care nu avea de unde s-o cunoască : doar eu ştiam că soţia neprietenului din timp depărtat îi era aliată întru dreptatea frumosului. Mi se părea..."A murit, biata Clara, a murit şi Tolea şi Gafiţa... S-au stins cu toţii... " Îşi ştergea lacrimile, ochelarii. Cuvintele mele, eventual consolatoare, ce puteau fi decât impietate? Stăteam amândoi nemişcaţi la capătul aleii slab luminate, sub cerul vânat. Era ceasul morţilor fără candelă şi stele. Faţa lui emanciata avea culoarea lemnului îmbătrânit în ploaie. Împinşi de mâini nevăzute, paşii ni se despărţeau : ai marelui Singuratec, spre palat, ai mei, ai rătăcitului, spre vila blestemată. Trecuse iarna, sosise luna lui mai, şi... "Din înălţimea lui, salcâmul se clatină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, că şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea diminetii ca o vijelie ; se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor... ...După aceea se făcu tăcere."