 |
| Aurel Rau si Petre Stoica |
 |
| A.E.Baconsky |
"Vezi că te cheamă Baconsky", am auzit o voce venită din uşa secţiei de corectură a fostei E.S.P.L.A. Tresărisem din picoteală (eram mai totdeauna somnoros când aveam de-a face cu spaltii unor viitoare "capodopere" ale scrisului nostru chinuit de pe atunci) şi mi se părea că aud aiurea. "Te cheamă Baconsky", repetă vocea redactorului însărcinat să mă poftească în biroul profesorului Alexandru Balaci, ca funcţie, al doilea om în editura mamut în care trudeam de doi ani.
În faţa ochilor mi se răsucea un carusel de imagini nebune, şi dintr-odată căzusem în apa largă a unei emoţii copleşitoare. Mi-am revenit curând şi am părăsit cu entuziasm maldărul de hărţii mirosind a proaspătă cerneală tipografică. În momentul (1956) A. E. Baconsky era "cineva". Prin stuparele revistelor, adevărate laboratoare de miere şi fiere, se vorbea cu aprindere despre poetul clujean care, la primul Congres al scriitorilor, recent ţinut, avusese curajul să arunce o bombă de mare calibru. Suflul bombei a produs dislocări remarcabile. Tradus în alt limbaj : Baconsky demască impostură şi cerea revenirea literaturii la adevărata ei menire.
...
În acea perioadă de controverse, nu o dată ridicole, revista în fruntea căreia venise spre folosul culturii româneşti (e vorba de STEAUA, mai trebuie s-o spun?), începuse să prindă conturul calităţii superlative. Imperativul tânărului redactorului-şef : antidogmatismul. Prin paginile revistei (format carte, începând din anul 1956 cu o ilustraţie în centrul copertei) se milita pentru refacerea legăturii cu tradiţia glorioasei noastre literaturi dintre cele două conflagraţii mondiale.
...
Orişice om de bună-credinţă trebuie să recunoască faptul că existenţa STELEI constituia un fapt extraordinar de important pentru literatura română din aceste ultime decenii. Ideile generoase pe care azi le îmbrăţişăm, deschiderea actuală spre fertile şi diverse experienţe estetice au fost introduse şi menţinute în câmpul liter, cu tenacitate, cu consecvenţă, de uluitoarea publicaţie clujeană. Unii însă uită repede, uită din păcate specialiştii în domeniul istoriei literare, care tratează trecutul STELEI cu inadmisibilă, aş zice, cu scandaloasă superficialitate, când spiritul iniţiat de ea a contribuit - am certitudinea - şi la formarea lor intelectuală. Pentru toate astea, Baconsky a cunoscut mari nelinişti şi a trudit AD GLORIAM !
Să revin însă la episodul întâlnirii mele cu A. E. sau Papa Bac, cum aveam să-i spun, atât eu, cât şi prietenii mei de odinioară. La puţine zile după memorabilul congres aducător de prospeţimi cu iz de dulce primăvară, i-am trimis o scrisoare. Plicul meu umil conţinea vreo zece poeme de "notaţie" (o nefericită expresie de epocă, traducând cumplită sărăcie de limbaj a criticii...), însoţite de rânduri strâmb caligrafiate, în care îmi manifestăm entuziasmul juvenil pentru personalitatea-i artistică. Existenţa mesagerului, a autorilor stihurilor în special, trebuia verificată, întrucât Baconsky, ca de-altefel şi Aurel Rău, se temeau de o farsă, verificare pe care o şi făcuse promt Geo Şerban, pe atunci corespondentul STELEI la Bucureşti.
Idolul meu dorea acum să mă cunoască. Proaspăt sosit din Coreea de Nord, în drum spre oraşul de pe Someş, se oprise în Capitală. Mi-am mângâiat faţă nebărbierită şi, eliberat prin nu ştiu ce minune de trac, am bătut la uşă. Trebuia să fiu la înălţime. Auzisem destule despre inteligenţa şi "răutatea" sa, aşadar, îmi impusesem o atenţie sporită. Din adâncul unui fotoliu de piele roşie, se ridică pe dată un bărbat destul de înalt, înveşmântat cu elegantă seniorială. M-a izbit frumuseţea chipului, ca şi prematură-i încărunţire. Se îndreaptă spre mine şi îmi întinse mâna pe care, în cele din urmă, mi-o trecu pe umăr cu familiaritate. "Vasăzică dumneata..." mă examină rapid, cum ştia s-o facă numai el. Nu arătam prea bine, eram palid, costeliv şi îmbrăcat ca un pui de bogdaproste. Părea că priveşte o corabie prin ceaţă, uşor absent, cu ochi pătrunzători, mereu mobili, scânteind de ironie. A trecut direct la un chestionar sumar, căruia aveam să-i fac faţă mulţumitor - cel puţin aşa am crezut. "Ce poeţi îţi plac?" iată prima întrebare pusă. I-am răspuns imediat, fără ezitare : "Bolintineanu şi Trakl!" Mi-am zis că l-am lăsat BOUCHE BEE, dar lui, gustul pentru doi autori atât de diferiţi i s-a părut firesc. Totuşi, am reţinut un zâmbet, acel zâmbet tipic baconskyan, exprimând deseori neîncredere sau maliţiozitate. Mi-am susţinut afirmaţia prin explicaţii teribiliste, care i-au plăcut. Replica a fost o invitaţie : "Te rog să-mi trimiţi un grupaj din Trakl, îl public cu primul prilej. Şi nu uita, originale, în numărul proxim vei debuta cu şase poeme. Aşadar, dumneata cunoşti germana... Foarte bine, poete!" Îmi spunea poete şi mă simţeam în al nouălea cer. Continuă : "Avem nevoie de poeţi cunoscători de limbi străine..." Brusc, m-a întrebat dacă îl gust pe pe Ungaretti. I-am dat de înţeles că autorul lui SENTIMENTO DEL TEMPO stă la dreapta inimii mele. A început să recite în italiană din versurile minunatului Ungaretti, de la care, de altfel, primise o scrisoare.
...
Încheindu-şi recitalul ungarettian, a trecut la altele, mai puţin lirice, legate strict de existenţa mea : Unde am terminat facultatea, de ce sunt corector, când m-am însurat, cum locuiesc, etc., etc. De-a lungul anilor aveam să văd că la fel îi chestiona pe proaspeţii cunoscuţi pentru care înclina să aibă un început de simpatie.
I-am vorbit despre necazurile mele, lipsa locuinţei chinuindu-mă cel mai mult. M-a ascultat cu atenţie, ca la sfârşitul mărturisirilor să spună ferm : "Voi vorbi cu Petru (directorul editurii, "Infamul" cum îl poreclise mai târziu) şi situaţia se va rezolva. Apoi, este inadmisibil ca dumneata să lucrezi la subsol...". "La subsol", adică la corectură. Poetul se exprima într-un limbaj ales, elevat, tipic intelectualilor de rasă. Îşi împestriţa vorbirea cu cuvinte insolite, pline de savoare, trădând predispoziţie polemică. . Până la Baconsky nu mi-a fost dat să întâlnesc pe cineva cu o rostire atât de elegantă. Între vorbirea şi scrisul său era o identitate absolută, ca la Arghezi.
Problema locuinţei (de competenţa institutirei) s-a rezolvat în primul rând mulţumită lui, somandu-l pe "Infam" să mă treacă în fruntea listei solicitanţilor. În privinţa muncii mele de la "subsol" (unde puteam chiuli în voie), l-am rugat să nu mai insiste, întrucât detestam meseria de redactor, în anii aceia, frecvent înfierată de scriitori. Refuzul meu l-a contrariat. mai cu seamă că nici justificările aduse nu aveau darul să convingă. Numai cei care au avut prilejul să trăiască în imediata lui apropiere ştiu câtă ardoare putea să pună în rezolvarea necazurilor ivite în viaţa vreunui prieten sau protejat. O intervenţie la instituţia X, un împrumut financiar, un telefon la medicul cutare erau făcute cu aerul cel mai firesc din lume.
Ne-am despărţit, dar pentru scurt timp, urmând să-l reîntâlnesc peste trei săptămâni. Făcea politică literară, lega şi dezlega alianţe, aşa că venea deseori în Capitală. Apoi am început eu să merg la Cluj, poetul invitându-mă cu fiecare prilej la masă, în locuinţa-i strâmtă de pe Universităţii 1. M-am împrietenit cu majoritatea steliştilor, pe care îi iubesc şi azi, şi cred că nici unul dintre ei nu mi-ar putea reproşa lipsa loialităţii. Din clipa mutării sale în Bucureşti (o mutare care l-a afectat mult, sporindu-i de-a lungul anilor suferinţă), îl vizitam zilnic, chiar şi de două ori. Obligatorie rămânea vizita de seară, după ce îmi încheiam activitatea redacţională la SECOLUL XX. O lipsă la apel putea duce la insinuarea trădării. Aşa era Papa Bac.
Îi câştigasem deplină încredere şi începuseră să mă îndrăgească. La puţină vreme după debutul meu la STEAUA, îmi acordase un statut special, expediind tiparului aproape tot ce îi trimiteam. Lucru de necrezut, gândindu-mă că numeroşi autori cu carte de vizită se făceau luntre şi punte să publice câte ceva în paginile lunarului clujean, devenit obiect de admiraţie, dar şi de maceranta invidie. Apoi am fost primit în sânul redacţiei, în calitate de redactor "voluntar". Lucram pentru revistă adunând sârguincios manuscrisele bucureştenilor solicitaţi, ba, de la un moment dat, începusem să am şi iniţiative redacţionale, răsplătite cu moneda laudei calde. În felul acesta am avut privilegiul rar de a cunoaşte îndeaproape pe mai toţi marii scriitori români în viaţă, unii dintre ei, ca bunăoară Adrian Maniu, acordându-mi titlul de prieten! ... Cel puţin Ion Vinea, care a redebutat ca poet la STEAUA, nu prea ştia ce să creadă. Despre admiraţia lui Arghezi pentru revistă nu are rost să mai amintesc, maestrul făcând-o publică.
...
..Destul de curând am tras la STEAUA o căruţă de prieteni, ieşiţi din bibliotecile cărţilor adevărate. Azi sunt toţi personalităţi artistice de seamă, contribuind din plin la îmbogăţirea peisajului nostru literar.
...
Baconsky avea destui admiratori anonimi, cu trecerea anilor numărul lor creştea vertiginos, aureolandu-i numele. Prieteni in accepţia sticta a cuvântului se iveau însă mai rar, impresia mea fiind că poetul nici nu-şi dorea prea numeroşi... I-a rămas fidel până la sfârşit Modest Morariu şi cam atât. Spusele se referă strict la grupul meu de prieteni din acei ani. Cu timpul, prin locuinţa lui s-au perindat şi alţi scriitori, acordându-li-se încredere şi preţuire, printre aceştia numărându-se în primul rând Anghel Dumbrăveanu, Dan Laurenţiu şi Mircea Ciobanu - ei nu l-au trădat niciodată. Distinsul poet şi eseist Paul Emanuel (apărut pe vremea misterioasei mele dispariţii destul de aproape de una din centurile Capitalei), ştiu că i-a fost nespus de drag.
În fruntea statornicilor săi prieteni bucureşteni se situau Veronica Porumbacu şi Mihai Petroveanu, lor uramandu-le îndeaproape soţii Gafiţa. Ori de câte ori îi zăream laolaltă mi se părea că se cunosc de-o viaţă, bănuindu-i totodată în egală măsură marcaţi de semnele unor grele înfruntări literare, la care generaţia mea participase doar cu zâmbetul pe buze.... Oaspeţii lui scumpi erau steliştii. În trecere prin Cetatea lui Bucur, Aurel Rău, Gurghianu, Victor Felea, D.R. Popescu, până la un moment dat Mircea Tomuş, aşteptau cu emoţie clipa revederii. Baconsky trăia intens nostalgia Clujului şi ţinea mult să fie informat despre evenimentele petrecute în urbea părăsită, ba amuzându-se, ba intristandu-se, în funcţie de conţinutul veştilor. Îl frecventa des Aurel Rău, veşnic chemat la şedinţe. ... Odată sacul cu noutăţi deşertat, se porneau pe comentări, evident, împreună cu doamna Clara, rolul meu rezumându-se la cel de martor discret...
Sorţii au decis ca scaunul lui Baconsky de la STEAUA, de unde poetul fusese dat afară, să fie ocupat de Aurel Rău. Mâhnirea noastră, a celor grupaţi în jurul publicaţiei clujene, a durat vreme îndelungată, dar ne şi bucuram sincer că ea nu încăpuse pe mâna vreunui diletant, ci pe a unui scriitor adevărat, cu alese virtuţii umane. Astfel revista continua cu îndârjire concretizarea ţelurilor propuse, în jurul proaspătului redactor-şef aflându-se prieteni şi redactori cu experienţă temeinică, ei înşişi scriitori apreciaţi. ... Redacţia solicita în permanenţă colaborarea celui alungat din sânul ei, dar duşmanii lui Baconsky, destui şi în oraşul de pe Someş(aceiaşi care azi se împăunează că l-au ajutat şi iubit...), făceau pe dracul în patru numai să-i vadă numele dispărut definitiv, dacă nu din intreaga presă literară, măcar din cea locală. Încercând să-l publice, lui Rău i se puneau beţe în roate, având de înfruntat situaţii greu de depăşit. Apăreau defecţiuni ireparabile, pentru care numai steliştii nu purtau vreo vină... Treptat, revista pe care o modelase, fiindu-i dragă ca lumina ochilor, începuse să-i displacă. O critica, mai întâi pe soptitelea, mai apoi cu o oarecare vehemenţă. La fiecare apariţie, între noi avea loc următorul dialog : "Ai primit-o?" "Da, am primit-o ieri." "Ai citit-o, poete?" Răspundeam sec, cunoscând continuarea : "Da, am parcurs-o în parte." "Ei, şi ce părere ai?..." "Foarte bun şi acest număr..." Aprecierea mea pozitivă îl scotea din sărite : "Desfid... să fim serioşi! Ce se întâmplă cu dumneata, poete?... Te credeam om serios!" ...Tâlcul mâniei de atunci se cere căutat în sentimentul frustrării, al orgoliului rănit, bine-cunoscute de cei apropiaţi, în primul rând de Aurel Rău, pe care A. E. nu a încetat să-l stimeze, ştiindu-l de o desavarsita cinste.
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu