Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Miron Kiropol.

KIROPOL Miron, se naste la 29 sept. 1936, Bucuresti.
Poet.
Fiul lui Simion Chiropol, plutonier de jandarmi, si al Elenei (n. Stanciu).

Studii medii la Liceul „D. Cantemir" din Bucuresti (195l-l954); Facultatea de Litere a Univ. din Bucuresti, abandonata dupa doi ani (1955-l956). Frecventeaza asiduu, in schimb. Bibi. Acad. Arhivar intr-o uzina, bibliotecar intr-o bib. tehnica, corector la Gazeta literara. Debut in Contemporanul cu poezia Soare cu Andersen (1963); debut editorial cu volum Jocul lui Adam (1967), semnat, ca si urmatoarele doua carti, cu numele Miron Chiropol.
Colaboreaza la Gazeta literara. Secolul 20, Luceafarul, Orizont, Amfiteatru,Ateneu.In 1968 se stabileste in Franta. Student la Institutul Catolic din Paris (1969). Pictor. Prin grija lui Vintila Floria obtine o bursa a Vaticanului, pentru doi ani. in Spania (1970). Dupa un an, se intoarce in Franta, unde lucreaza ca paznic de muzeu (din 1971).
Colaboreaza la Radio Europa Libera.
A mai publicat volum de versuri Schimbarea la fata (1968) si Rosarium (1969) - acesta din urma distrus ca urmare a raminerii sale in Franta. in Franta a tiparit volum Dieu me doit celte perte (1983), Auguste nostalgie du sang (1986), Chastete regiunile (1987), Apophtegmes de l'amour (1989).

ERICH MARIA REMARQUE, POETUL DRAGOSTEI ŞI CAMARADERIEI (2) Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Pe măsură ce în Germania se consolidează fascismul, Europa e străbătută de o nouă categorie umană, mai puţin cunoscută până acum. E vorba de emigranţi, de oameni persecutaţi de un regim politic odios, ce-şi propune să-i extermine pe toţi cei care nu acceptă dogmele sale elaborate în numele celei mai iraţionaliste gândiri. Pus în situaţii de viaţă-limită, în care provizoratul devine treptat permanenţă, emigrantul e hăituit pretutindeni de pericole vizibile şi invizibile. . Această temă, foarte familiară lui Remarque (el însuşi "emigrant" prin câteva ţări), devine curând materialul a două noi romane : LIEBE DEINEN NACHSTEN (Iubeşte pe aproapele tău - 1940) şi ARC DE TRIOMPHE (1945). În special prin ultimul (de altfel BESTSELLER mondial al anului de apariţie), Remarque narează dramatica luptă pentru supravieţuire a omului, mai precis evocă figura dezrădăcinatului, victima istoriei. Luând în discuţie destinul individului faţă de isorie, scriitorul german dezbate o problema majoră a timpului nostru drapat în funingini. Din acest punct de vedere, medicul Ravic, emigrant cu sufletul bântuit de ura împotriva haituitorului gestapovist, constituie unul din personajele remarcabile ale literaturii universale moderne. Aventura, răzbunarea (una din constantele morale în opera lui Remarque), iubirea şi implicit omenia se împletesc organic în ARCUL DE TRIUMF. Lirismul acestei capodopere, care ni-l aminteşte pe Hemingway, revine cu aceiaşi intensitate doar într-o singură creaţie remarquiana ulterioară, având şi ea în centrul acţiunii destinul amar al celor nevoiţi să fugă din Germania hitleristă pentru a-şi pune viaţa la adăpost. E vorba de DIE NACHT VON LISSABON (1963). Şi în cazul de faţă e reconstituită o dramă, de asta dată fiind urmărită soarta lui Iosef Schwartz, care se întoarce cu paşaport fals în Germania numai şi numai că s-o revadă pe Helene, soţia părăsită în urmă cu cinci ani. Dialogul din noaptea revederii e plin de lumină şi tandreţe, desfăşurându-se într-o atmosferă de poezie densă: ""Ai avut multe femei în Franţa? murmură ea fără să-şi deschidă ochii. - Nu mai multe decât a fost necesar, am răspuns. Dar niciuna că tine. Ea suspină şi voi să se răsucească, dar înainte de-a izbuti, somnul o birui din nou. Recăzu. Somnul mă cuprinse şi pe mine încet, visele se goliră, mă umpleau de liniştea şi respiraţia Helenei, iar spre dimineaţă m-am trezit, între noi nu mai exista nimic să ne despartă, am apucat-o şi ea se apropie supusă, şi recăzurăm în somn ca intr-un nor plin de strălucire". Capitolul din care provine citatul pare investit cu valoare de simbol. Remarque demostrand că omenescul nu poate fi ucis în ciuda tuturor vicisitudinilor care îl înfruntă. NOAPTEA LA LISABONA e o carte foarte tristă şi în acelaşi timp o duioasă poveste de dragoste a unui cuplu prins în vâltoarea tenebroaselor evenimente care au traumatizat întregul nostru continent.

Am insistat asupra acestui roman-epopee, intruct el constituie nu numai etapa finală a unei creaţii bogate şi inepuizabile, ci şi proba unei realizări artistice superioare ultimilor sale scrieri: DER FUNKE LEBEN (O scânteie de viaţă - 1952) şi ZEIT ZU LEBEN UND ZEIT ZU STERBEN (Timp de trăit, timp de murit - 1954). Prin acestea din urmă ne aflăm în faţa unor pagini care ne dovedesc ambiţia lui Remarque de a fi mereu prezent în miezul tuturor evenimentelor care au îndoliat secolul XX. Astfel, cititorului i se vorbeşte despre lagărele de concentrare naziste sau despre atmosfera de apocalips din Germania aflată în plină agonie. Faptul că autorul lui NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST a trăit departe de aceste realităţi, necunoscandu-le deci din interior, a păgubit intrucatva autenticitatii naraţiunilor. Tensiunea dramatică scade vizibil, precumpănind caracterul reportericesc.

Puţini ştiu că unul dintre cei mai populari scriitori germani nu se bucură în istoriile literare decât de menţionări lapidare şi calificative estetice meschine. Erich Maria Remarque este înghesuit în rubrici cu litere petite, în vecinătatea unor autori sortiţi să rămână doar în memoria părinţilor noştri. Nici critica subtilă nu l-a răsfăţat vreodată, am spune dimpotrivă, dacă ne gândim că în perioada postbelică i-a întors de-a dreptul spatele. Explicabil oarecum pentru cei familiarizaţi cu o realitate curentă pe anumite meridiane ale lumii: Specialiştii din domeniul literaturii nu se mai ocupă decât de autorii acelor cărţi care poartă marca foarte pronunţată a experimentului, a cifrului de ne-descifrat sau a disonanţei depline. Paralel, o proză searbădă, aşa-zis "documentară" sau "propagandistică" ieşită de sub peniţa strâmbă a celui mai proaspăt adept al unor teorii bakuno-troţkisto-marcusiene, cunoaşte atenţii superlative, Astăzi lauda şi proporţiile laurilor sunt direct proporţionale cu talentul de a face şi întreţine antiliteratura! Mulţi vor spune: O epoca absurdă îşi caută forme de exprimare absurde. O afirmase şi Remarque într-un interviu acordat cu ocazia împlinirii a şaptezeci de ani de la naşterea sa:... eine absurde Zeit nach absurden Ausdruckformen sucht".

Desigur, Erich Maria Remarque nu poate fi considerat de nimeni scriitor de anvergură unui Thomas Mann, Kafka sau Robert Musil, registrul lor literar fiind mult mai amplu şi mai profund, dând expresie unei problematici de largă cuprindere. Opera lui Remarque are caracter de cronică, e sentimentală şi în primul rând accesibilă. Ea nu sugerează, ci "povesteşte" probleme cu aparenţe imediate, actuale, străine de analize hiperintelectualiste. Se poate afirma totodată că în aproape fiecare creaţie remarquiana sunt comunicate lucruri arhicunoscute despre moarte, viaţă şi dragoste - dar felul candid în care le exprimă eroii, cuceresc şi-ţi dau impresia că le afli pentru prima oară. Iată şi una dintre cheile succesului în rândul maselor de cititori de cele mai diverse categorii! Remarque, sincer, spune fără nicio reticienta: Aceasta este viaţa, eu nu fac altceva decât s-o relatez după cum am văzut-o. Atributul suprem al unei opere destinate supravieţuirii. O convingere pe care o verificăm o dată mai mult, poposind asupra cărţilor sale, acum când autorul lor s-a stins din viaţă.

1970

ERICH MARIA REMARQUE, POETUL DRAGOSTEI ŞI CAMARADERIEI Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Erich Maria Remarque, pe numele său adevărat Erich Paul Remark, s-a născut în 1898 ca fiu al unui legător de cărţi din Osnabruck. O dată cu absolvirea seminarului catolic din oraşul natal, tânărul Remarque este chemat să îmbrace uniformă militară, fiind trimis curând pe front. Experienţa sa de viaţă însuşită în focul bătăliilor se converteşte mai târziu în substanţa unei cărţi care va determina o strălucită carieră scriitoricească. După instaurarea păcii, viitorul romancier îşi câştigă existenţa ca învăţător de ţară şi comerciant, dar abandonează aceste meserii dedicându-se activităţii de gazetar sportiv. Deocamdată desfăşoară o viaţă mondenă, poartă monoclu şi frecventează asiduu cafenelele. Nimic din aparenţa acestui personaj nu lasă să se întrevadă că trudeşte din greu la un roman cu subiect de război... În anul 1928 manuscrisul lui IM WESTEN NICHTS NEUES se plimbă din editură în editură. Dar cine are curajul să tipărească o carte menită să reamintească germanilor lucruri pe care le-ar fi vrut grabnic uitate? Tocmai când speranţele autorului erau pe cale de a se spulbera definitiv a patrusprezecea editura solicitată ("Propylaen") se decide s-o publice asumându-şi eventualel riscuri de natură morală şi mai cu seama financiară. Succesul lui NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST e imediat şi de proporţii fabuloase. Până în zilele noastre cartea a apărut în aproape cinzeci de limbi, înregistrând tiraje neverosimile! Care să fie explicaţia unui succes atât de puţin obişnuit şi cu caracter perpetuu? El constă, după cum s-a mai remarcat, în adevărul profund şi vibrant al faptelor narate, având darul să cucerească dintr-o dată inima cititorului. Uramrind destinul câtorva infanterişti (printr-un dramatic paradox, ultimul dintre ei este ucis tocmai în ajunul armistiţiului, când comunicatele militare anunţă sec şi banal că pe frontul de vest nu se întâmplă nimic...). Remarque urmarea de fapt destinul maselor de soldaţi aruncate într-un război cumplit, cu deznodământ catastrofal. Combatanţii de odinioară, s-au regăsit fără dificultate în paginile romanului, mai precis îşi priveau retrospectiv viaţa cotidiană din beznă tranşeelor năclăite de sânge. Pe bună dreptate se spune despre acest roman celebru că e "un monument al soldatului necunoscut scris de toţi cei care au pierit în război". Privită din perspectiva timpului, cartea pe care fiecare dintre noi am citit-o cândva cu sufletul la gură, pare azi sentimentală şi oarecum desuetă prin viziunea să roamntica asupra războiului.

La numai doi ani de la debut, Remarque publică romanul DER WEG ZURUCK (Drumul întoarcerii). E continuarea lui NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST, numai că scena acţiunii este mutată acum în patrie, într-o zona geografică sumbră, unde supravieţuitorii tranşeelor sunt puşi în contact direct cu alte realităţi, dure şi pline de neprevăzut. Eroii de ieri se simt trădaţi într-o lume de şarlatani şi profitori de de pe urăm războiului. Relevanţă ni se pare acea latura picareasca a romanului, explicabilă într-un moment de de puternică derută socială şi economică. După înscăunarea lui Hitler, ambele cărţi - pacifiste în esenţa lor - sunt arse cu prilejul inaugurării unei politici culturale "sănătoase" puse în ""slujba poporului"... Exilat în Elveţia încă din 1929, scriitorul german lucrează la un nou volum, deasemenea de veritabil succes: DREI KAMERADEN. E,de fapt, un poem al iubirii şi camaraderiei - teme esenţiale în creaţia lui Remarque. Frumuseţea acestei cărţi, atât de depărtată de orice fel de cazuistică subtilă şi sterilă, este aceea de a aduce în dezbatere poate singura problema care ne preocupă într-adevăr: fericirea individuală într-o epocă de cinism total. Tragică asemenea anilor în care se desfăşoară fabulaţia, CEI TREI CAMARAZI îşi păstrează în continuare prospeţimea atmosferei şi mai cu seamă valabilitatea eticei sale. Obsedandu-l perioada weimariana, remarque revine asupra ei mai târziu, scriind DER ACHWARZE OBELISK, în care cititorul ia cunoştinţă de viaţa unei Germanii bulversate de catastrofa inflaţiei, cu toate consecinţele fireşti. Humorul negru şi cinismul din OBELISCUL NEGRU au fost deseori asemuite cu desenele caricaturale ale lui Georg Grosz. Ca şi în scrierile sale de până acum, Remarque se dovedeşte a fi un excelent cunoscător al sufletului omenesc, subliniindu-i slăbiciunile, duritatea, brutalitatea, dar şi cealaltă latura a sa, care poartă aura dragostei, a cinstei şi virtuţii.

(va urma)

Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Agatha Bacovia

poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre bpt, editura minerva (1970) traduceri de petre stoica prezentarea autorilor: petre stoica

Max Demeter Peyfuss & Petre Stoica

BINECUVÂNTAREA SECETEI

MAX DEMETER PEYFUSS

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Urma şi ecolul şi sămânţa:
sub arcade
am obosit desluşind
trecutul

Delicată măsură de timp,
acolo sub porţi,
Până şi semănătura singurătăţii
creşte-n strânsă îmbulzeală.

Cenuşă, rouă şi puţin ulei
preschimbă vremea pentru noi
atâta timp cât o strânsoare
ia măsură pentru veşnicie. Pentru că dincolo de intreagă suferinţă
acelui zeu i se cuvine
zi de zi să ne dăltuiască
într-o piatră fidelă.

PALAIOPYRGOS

MAX DEMETER PEYFUSS

pentru Phloros Stamatis

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Roşul pământului îl scriam pe pânzele corăbiilor
porturile noastre le zugrăveam pe propra
până când această insula ne-a încătuşat glezna
c-un sentiment familiar

Orele popasului nostru le ciopleam
în piatra-Aphaia aşezată lângă vatră -
acolo unde căile noastre s-au înnodat
cu mii de ani înainte

Nemuritoare flori de agavă şi geraniu
plini de nostalgie le montăm cu roşu
în jurnalul de bord - când ultimul pescăruş
se despărţi de noi

poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre bpt, editura minerva (1970) traduceri de petre stoica prezentarea autorilor: petre stoica

Max Demeter Peyfuss & Petre Stoica

BINECUVÂNTAREA SECETEI

MAX DEMETER PEYFUSS

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Urma şi ecolul şi sămânţa:
sub arcade
am obosit desluşind
trecutul

Delicată măsură de timp,
acolo sub porţi,
Până şi semănătura singurătăţii
creşte-n strânsă îmbulzeală.

Cenuşă, rouă şi puţin ulei
preschimbă vremea pentru noi
atâta timp cât o strânsoare
ia măsură pentru veşnicie. Pentru că dincolo de intreagă suferinţă
acelui zeu i se cuvine
zi de zi să ne dăltuiască
într-o piatră fidelă.

PALAIOPYRGOS

MAX DEMETER PEYFUSS

pentru Phloros Stamatis

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Roşul pământului îl scriam pe pânzele corăbiilor
porturile noastre le zugrăveam pe propra
până când această insula ne-a încătuşat glezna
c-un sentiment familiar

Orele popasului nostru le ciopleam
în piatra-Aphaia aşezată lângă vatră -
acolo unde căile noastre s-au înnodat
cu mii de ani înainte

Nemuritoare flori de agavă şi geraniu
plini de nostalgie le montăm cu roşu
în jurnalul de bord - când ultimul pescăruş
se despărţi de noi

MAX DEMETER PEYFUSS poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre bpt, editura minerva (1970) traduceri de petre stoica prezentarea autorilor: petre stoica

MAX DEMETER PEYFUSS (n. 1944) face parte din contingentul celor mai tineri poeţi austrieci. S-a născut la Viena. După examenul de bacalaureat (în 1962) se înscrie la Universitatea din capitala ţării, unde câteva semestre studiază chimia, ca până la urmă să opteze definitiv pentru balcanologie şi germanistică. Peyfuss locuieşte în apropierea Vienei. La Maria Enzersdorf, într-o casă îmbibată de atmosfera artistică pe care o creiasera înaintaşii săi. Bunicul poetului (Carl J. Peyfuss) era pictor cu acces la diverse curţi imperiale; pe de altă parte, el descinde dintr-o dinastie de negusori aromâni, odinioară extrem de bogaţi. Peyfuss a călătorit mult, străbătând în câteva rânduri Franţa, Cehoslovacia Iugoslavia, Grecia, Bulgaria, Turcia şi întreg Orientul apropiat. Ne-a vizitat de mai multe ori ţara, din imboldul unei mari pasiuni pentru istoria, limba şi literatura românească, pe care le cunoaşte într-un mod de-a dreptul impresionant. De altfel, Peyfuss a şi tradus din poezia şi proza noastră (Eminescu, Arghezi, Bacovia, Stelaru, Baconsky, Gellu Naum s.a.) El şi-a făcut un merit special şi prin publicarea a numeroase studii dedicate fenomenului cultural românesc, pasionandu-se mai ales de problemele de istorie şi folclor.
Peyfuss scrie o poezie matură, uşor simbolică, în care se face vizibil sentimentul timpului, exprimat prin noţiuni luate din mitologia greacă. Limba sa poetică e severă, antiprozaica, uneori descărnată - întotdeuna de puritatea cristalului. Pe lângă poeme şi eseuri, mai compune şi proză experimentală. Este colaborator permanent al revistelor LITERATUR UND KRITIK, OSTERREICHHISCHE OSTHEFTE şi FORUM. Versurile sale au fost tălmăcite în câteva limbi. Debutul editorial şi l-a făcut în 1967 (în culegerea intitulată VERSCHLILSSELT UND VERSIEGELT - CIFRAT ŞI SIGILAT), publicând apoi un şir de poeme în volumul DICHTUNG AUS NIEDEROSTERREICH (1969)

Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Ion Marin Sadoveanu

"MĂ CHINUIESC DE AZI DIMINEAŢă CU O FRAZĂ" Petre Stoica din "Amintirile unui fost corector (1982)

Odată ajuns la etajul trei de pe Aristide Briand 20, te lovea dulce, o pală de parfum. Cunoscătorul recunoştea în produsul de cosmeticuri răspândit pe culoarul larg, exoticul paciuli. Sursa lui o descopereai numai poposind la uşa cu tăbliţă de alamă ce indica un nume, nicidecum oarecare: Ion Marin Sadoveanu. Deschzandu-ţi-se, odoratul izbucnea dens, ca în adăpostul de amurg al baronului Bubi Barbu din romanul ION SÂNTU. Şi mi s-a deschis în repetate rânduri uşa... mă întâmpina însuşi stăpânul apartamentului, după prealabilul anunţ telefonic. Se înfăţişa bărbat masiv, Îndeobşte înfăşurat în halat de casă. Monoclului, prezenţă eternă în caricaturile vremii, îi luaseră loc ochelarii cu legături groase. Maestrul, trecut de şaizeci de ani, avea un nas de vultur - remarca aparţine altora - şi faţa puhavita, pronunţat palidă. Întregul lui chip sugera inteligenţă, predispoziţia spre ironie şi aerul vrăjitoresc. Politicos, calm, cu braţele desfăcute în jos, mă poftea în principala încăpere a locuinţei, mai toată îmbrăcată în cărţi. Apoi se aşeza la masa de lucru, o alcătuire rustică, neagră, cu adaosuri de FER FORGE. Îndărătul scaunului atârna - dacă bine îmi aduc aminte - un portret al sau în ulei, cu nelipsita lentilă la ochi. Mă aşezam în faţa domniei-sale şi, în funcţie de dispoziţie, îmi vorbea de manuscrisul pe cale de a-mi fi încredinţat. Uneori mi-l citea, voia să-mi exprim părerea: merge? Megea întotdeuna, pentru că autorul capodoperei SFÂRŞIT DE VEAC ÎN BUCUREŞTI, stăpânea abilitatea adaptării la situaţie. Literele frazelor sale, fin şi mărunt aşternute curseseră prin sita ordinei şi a gândirii în formulări limpezi. Înainte de a mă retrage, imbibabat nu de parfumul întrebuinţat de maestru, ci de atmosfera intelectuală pretutindeni degajată, eram îndemnat să vorbesc cu redacţia pentru o plată mai consistentă. Se căina mereu de greaua-i situaţie financiară. Mă îndoiam că ar duce-o prost, îmi făceam însă datoria anunţându-i pe stelişti, care oricum îl încadrau la rubrica drepturilor de autor rezervată personalităţilor. În ciuda evidenţelor, I.M.Sadoveanu părea nemulţumit. Însemnările mele răzleţe din cursul anului 1961 îmi reînvie tonul şi împrejurările cererilor făcute în sensul amintit. Redau aidoma două momente: " 9 martie. La I.M.S. să iau un fragment din noul sau roman. Cred că am făcut o gafă spunându-i că e palid (avusese noaptea precedentă o cumplită criză de inimă). La despărţire m-a rugat să le comunic celor din redacţie că doreşte să fie mai bine plătit". "5.IV. I.M.Sad. îmi şopteşte la ureche să le sugerez celor de la Steaua că necrologul la Cezar Petrescu să-i fie plătit măcar cu 250 de lei"... La ora aceea depăşise de mult situaţia când era nevoit să-şi vândă o parte din bibliotecă. Se pare că vechea-i sete de bani lua acum proprtii, făcându-l arghirofil. La trecerea lui V. Voiculescu în lumea drepţilor, îndemnat să contribuie şi el cu o sumă minoră la înmormântarea fostului prieten, a invocat sărăcia care îl înghesuia.
Îmi plăcea să-l vizitez pe Ion Marin Sadoveanu, om de rară civilitate, intelectual de la care plecai cu numeroase cunoştinţe sau învăţături legate de meşteşugul scrisului. Devenit colaborator al revistei clujene, răspundea la orice solicitare. Punctualitatea, pentru unii adevărată pierdere de vreme (paradox balcanic) îi era nemţească. Aşa îl ştiam de prin anul 1959, pentru mine rămânând neschimbat până în ziua când a închis ochii.
...........................
Trebuie să fi fost în primăvara lui 1963 când am trecut pentru ultima dată pragul casei lui Ion Marin Sadoveanu. Ştiu sigur că era o după-amiază caldă cu animaţie specifică Bucureştiului, în anotimpul reinoirilor. Veneam să iau un profil Thomas Mann, cerut pentru SECOLUL XX, revista al cărui redactor devenisem printr-o întâmplare aproape neverosimilă. În ziua când am discutat despre această colaborare, îl convinsesem pe maestru (prin diabolice metode persuasive) să-mi împrumute CARTEA CU IMAGINI PENTRU COPII CUMINŢI, a aceluiaş ilustru scriitor născut pe meleagurile Hansei. Podoabă grafică, apărută dacă nu mă înşel, postum, era prevăzută să contribuie la ilustrarea prestigiosului lunar. O dată cu articolul urma deci să mi se înmâneze şi raritatea tipografică. Şi întrucât peste noapte în redacţie s-a născut ideea de a largi spaţiul dedicat prozatorului german pe cale a fi omagiat, acum trebuia să-l conving de o grabnică traducere a schiţei DER WEG ZUM FRIEDHOF (publicat în româneşte sub titlul modificat din pricini extraliterare, SFÂRŞITUL LUI LOBGOTT PIEPSAM)
Conform obiceiul statornicit între noi, ora vizitei a fost stabilită telefonic. Intrând în binecunoscutu-i "laborator", am dat de profesorul Romul Munteanu, care i se adresa cu apelativul de MAÎTRE, acceptat de Ion Marin Sadoveanu cu vizibilă plăcere. Discutau - se putea altfel - despre literatură, sărind de la un meridian cultural la altul. Invitaţia mea de a-şi spori contribuţia la numărul în pregătire şi printr-o traducere, a fost acceptată imediat, deşi bătrânul mânuitor al condeiului, vădit marcat de boala care îl asalta nemiloasă, invocă lipsa timpului şi oboseala. Totuşi, s-a angajat să-mi predea materialul cât mai curând posibil.
În acea după-amiază, din vorbă în vorbă am ajuns la o interesantă dezbatere legată de felul cum e transpus Thomas Mann la noi. Pe Ion Marin Sadoveanu îl irita faptul că autorul CASEI BUDDENBROOK a căzut pe mâna tălmăcitorilor de circumstanţă, unii dintre ei cu totul străini de spiritul literaturii germane, spre paguba acestuia, stilist de mare rafinament. În legătură cu dificilul proces al traducerii operei literare, I.M. Sadoveanu a pus pe hârtie lucruri pertinente, ce merită repetate, măcar în parte. Pe unele le-am găsit în paginile îngălbenite ale STELEI (nr.4/1956), şi îmi face o reală plăcere să le reproduc, întrucât substanţa lor a revenit pe buzele sale şi cu prilejul vizitei de care vorbesc: "O condiţie esenţială pentru o bună traducere, credem noi, fie că ea ar fi proză sau în vers, fie că ar fi roman, poezie sau piesă de teatru, este de a corespunde tonului fundamental al originalului. Dincolo de problemele de sintaxă, de vocabular, de echivalenţe, de cunoaşterea spiritului celor două limbi mânuite de traducător, stă o problema de intimă muzicalitate creatoare a operei, pe care traducătorul trebuie s-o "prindă", pentru a putea reda cât mai aproape textul de la care s-a pornit."
Avea în faţă ochilor, pe birou, o mulţime de hârtii (din jumătăţi de coală) strânse mănunchi. Le-a frunzărit alene, purtat de gânduri, ca să curme tăcerea: "Am contractat traducerea MUNTELUI MAGIC, şi mă izbesc de atâtea dificultăţi... Mă chinuiesc de azi dimineaţă cu o frază"... O confesiune sinceră, probând un înalt grad de constinciozitate profesională, care nu poate veni decât din partea celui perfect familiarizat cu textul hoatarnicit să primească o a două lumină. Apoi a ţinut o scurtă lecţie despre stilul inimitabilului Thomas Mann, rezumat cam la următoarele cuvinte: "În fraza lui, deseori lungă, , uneori foarte lungă, schimbarea timpului gramatical nu provine de la un capriciu, de la vreo neatenţie, ci din necesitatea de a accentua o stare sufletească, cum ar fi de exemplu ironia, specifică mai cu seamă într-o creaţie ca MUNTELE MAGIC. Dacă o asemenea realitate rămâne nesezisata, scopul muncii taele rămâne neatins." Observaţie interesantă, asupra căreia se poate medita cu folos. De pe urma lui Ion Marin Sadoveanu rămân admirabile pagini transpuse din Shakespeare, Goethe, Heinrich Heine, Gottgried Burger etc. Din păcate, moartea nu i-a îngăduit să ne toarne în tiparele cristaline sale limbi româneşti MUNTELE MAGIC. Ne-ar fi rămas moştenire un model în materie, ştiut fiind că pe Thomas Mann îl avea în "sânge" de multă vreme. Se spune că ora despărţirii de pământeni l-a găsit cu fruntea prăbuşită tocmai peste filele pe care transcrisese, prin litere mărunte şi ordonate, silaba tălmăcită. Se spune... Oricum, eu aud şi acum, după aproape două decenii, mărturisirea ce m-a impresionat profund: "Mă chinuiesc de azi dimineaţă cu o frază"

Marin Preda, A.E.Baconsky, Fragment din "Amintirile unui fost corector" (1982) - Petre Stoica

A sosit şi ziua în care să-l văd pe autorul MOROMEŢILOR în carne şi oase: la Uniunea Scriitorilor. Apoi l-am întâlnit pe stradă, trecea singur, cu fruntea uşor aplecată. Chipul, aşa cum i-l ştiam din fotografia anului 1947, i se asprise parcă, purta umbrele întunecate ale vieţii literare ce-l urmăriseră şi pe el. Odată m-am pomenit la o masă aglomerată la care luase loc şi Marin Preda. Ascultam atent, evitand amestecul în discuţii. Care scriitor învăţăcel nu se bucură ştiindu-se în preajma unei personalităţi artistice, apreciate pe întreg cuprinsul ţării? Creatorul MOROMEŢILOR lua rar cuvântul la şedinţe, în schimb punea mâna pe condei, polemizând cu George Călinescu, Petru Dumitriu şi nu numai cu ei. Polemiza verbal şi la masa improvizată ad-hoc. Atent la părerile altora, fără să-i întrerupă. Ideea cuiva, găsind-o interesantă, o saluta admirativ, în stil moromeţian: "e-te-te-al dracu!" Te aflai în prezenţa moralizatorului lipsit de ifose. Avea opinii ferme, le susţinea cu fervoare, neabătut de la principii clădite pe logica bunului-simt. Stau mărturie pentru totdeuna splendidele-i eseuri şi confesiuni din IMPOSIBILĂ ÎNTOARCERE (1971), publicate iniţial în hebdomadarul LUCEAFĂRUL. Şi nu îi lipsea nici curajul civic. La o mai veche întrunire scriitoricească de însemnătate specială, voia să afle chiar din gura lui Gh-Gheorghiu-Dej cum stăm cu alfabetizarea pe care - deţinea el niscaiva informaţii! - o considera împlinită numai pe hârtie. Gest temerar într-o epocă în care toate trebuiau acceptate în ambalajul staniolului de nuanţă roz.
Viaţa e plină de imprevizibil. Paşii care m-au apropiat de Marin Preda îi făceam tocmai în casa lui... Baconsky! Între prozator şi poetul clujean se iscase cândva o dihonie ce atinsese apogeul o dată cu venirea MOROMEŢILOR pe lume, când cronicarul STELEI alcătuise un certificat de naştere cu litere spinoase. Pe la mijlocul anului 1965, Parcele au decis să pună pecete unei ostilităţi nimănui folositoare. Agresivitatea cuiva, văzându-i în egală măsură, i-a unit graţie demersurilor diplomatice întreprinse de Mihai Gafiţa. Între ei se legase o prietenie exemplară, curmată în condiţii meritând uitarea. La trecerea lui Baconsky dintre vii, Marin Preda va caligrafia cu stilu-i caracteristic armonioasele zile ce le petrecuseră laolaltă, făcând totodată şi portretul uman al autorului CORABIEI LUI SEBASTIAN: "Am petrecut [...] ani îndelungaţi împreună ore de neşters. Poetul era încântător în indignările lui, indignări ce se cumulau cu vârsta, verva inepuizabilă, comparaţiile, imaginile, punerile în scenă imitând colegi şi personagii curente, expresia unui umor scânteietor pe care puţini ştiau sau îşi închipuiau că putea coexista cu viziunile sale de coşmar din ultimele cărţi şi care şi acela conţineau umor, dar în mod bizar, lipsite de seninătate, cu aspect lugubru. Apoi prietenia dintre mine şi el s-a îndepărtat, dar a rămas preţuirea şi, în ultima vreme, Mihai Gafiţa îşi relua eforturile de odinioară pentru ca această prietenie să reînvie". (9 PENTRU ETERNITATE) "Este o mare dovadă de nobleţe când admiraţia supravieţuieşte prieteniei" - spun uzând de autoritatea înţeleptului Jules Renard.

Dimitrie Stelaru (fragment din "Amintirile unui fost corector"(1982) - Petre Stoica

Pe Stelaru l-am avut musafir permanent cam un an. Mai lipsea nopţile, lipsea şi câte două-trei zile, hălăduind pe la vechi cunoscuţi de-ai săi, veterani ai alcoolului. Îşi motiva absenţele prin deplasări la Constanţa: "Am fost pe-acasă, mi s-a făcut dor de Eumene". Eumene, fiica stelară, aşa îi spunea fetiţei sale. De unde bani de drum? În realitate, îşi abandonase familia, a cărei viaţă o transformase în iad. Rămaşi odată în doi, cu lumina stinsă (pe întuneric confidenţele se fac mai uşor)  mi-a povestit câte ceva despre soacra lui, care, cică, îşi propusese să-l hăcuiască şi să-i arunce resturile pământeşti în gura primului canal ivit în cale. Aceeaşi fiinţă ("bestia, auzi, măi Stoica, bestia"), când intra în casă, o avertiza pe Eumene: "Ascunde-te, uite balaurul"
Se simţea bine în mijlocul nostru. Avea un acoperiş deasupra capului, la nevoie îi puteam fi puternic scut de apărare. Prezenţa lui sporise farmecul şi renumele "Montparnasse"-ului. Oprescu, un blajin cu figură de normalist, se fanatiza pentru poezia lui Stelaru. Oaspetului nostru, mulţumit că-şi poate odihni oasele pe duşumea, Oprescu i-a pus la dispoziţie jumătate din patu-i strâmt, clătinat pe butuci. Eu împărţeam dormeza cu Morariu.
În zilele fără exacerbări alcoolice, Stelaru se purta ca o fată mare. Prezenţa de fulg legănat în aer. Intra pe uşa încet, foarte încet, cu lunecări de felină, înclina uşor capul, de câteva ori la rând, apoi murmura: "Bună seara, băieţi... Ce faceţi? Ce faceţi?" Ne menaja clipele destinate lecturii. Infernul, apărea pe neaşteptate, smoala lui încinsă revărsându-se pretutindeni, necruţătoare. Sub imperiul alcoolului, dădea din aripi zgomotoase. Vorbele-i mânioase, împletite din gâlci şi buruieni otrăvitoare, nu cruţau pe nimeni - duşmanul principal îi rămânea însă francmasoneria mondială, o adevărată cutie a Pandorei din care, zicea el, s-ar revărsa toate relele lumii. În anumite momente afişa un optimism delirant: "Vom avea palate de aur, vom avea bani!" "Noi vom face legile pământului", "Dumnezeul artei va coborî în mijlocul nostru" şi aşa mai departe... Se întâmpla ca de la libaţii omul să mai apară şi însoţit, uitând de înghesuiala în care trăiam. Ne-am pomenit odată cu el, secondat, de actorul Vasile Niţulescu. Intraseră pe uşă în patru labe, cu câte o lămâie prinsă-n dinţi. Stelaru era pus pe distrugeri totale. Cu bisturiul, instrument de care nu se despărţea niciodată, se repezise să-mi sfâşie plapuma. Implorări, proteste. Se lasă greu înduplecat: "Plapumă, he! ca burghezii... Ce, tu eşti poet sau burghez?... Ruşine... dar acum?! Ce dracu, lasă-mă să-ţi sfârtec plapuma, te rog!" În cele din urmă, amărâta mea de învelitoare scăpase nevătămată.
În orele "libere, se gospodărea. Umbla ponosit, dar lenjeria de corp şi-o purta fără abatere de la igienă. Avea până şi o periuţă de dinţi, o păstra în buzunarul interior al hainei. Şi citea. Citea imens, la întâmplare, tot ce-i cădea în mâna. În ciuda faptului că nu cunoştea limbi străine, dovedea o surprinzătoare informaţie în multiple domenii. Un autodidact sensibil, extrem de inteligent. Dicţionarele de specialitate îl menţionează fost student la litere. Scorneală stelariana, căreia i s-a acordat credit. Dar cât de nevinovate, serafice, neadevăruri nu-i ieşiseră de-a lungul anilor pe gură? Ca bunăoară, cea pe care o redau sub forma dialogului desfăşurat între noi doi. Discutăm întâmplător despre autorul romanului VIN PLOILE. "Nea Stelarule, de unde îl ştii pe Bromfield?" "Ce negru eşti, drace... păi l-am cunoscut la Paris." "Cum, ai văzut Parisul? Prin ce ţări ai trecut?" "Am călătorit cu un camion, am fost tot timpul beat". De necrezut, dar l-am crezut.
Din câte mi-am putut da seama, Stelaru nu scria în văzul tuturor. Pentru el, gestul creaţiei avea caracter intim, discret. Odată, bănuindu-ne dormind, l-am surprins în poziţie chircită, după cum i-o permitea patul strâmt. Se apucase de scris la lumina dimineţii de vară. Cu un ciot de creion punea rânduri, rânduri pe hârtie. Din când în când se oprea şi trăgea cu acul fire în călcâiul ciorapului mulat pe ciuperca de lemn, sculă nelipsită din desagă-i de clochard de pe malul Dâmboviţei. În timpul operaţiei de gospodină săracă, urmarea alte fire, ale poemului - când i se adunau în minte, apuca iarăşi flecuşteţul de creion, dând în lături ciuperca. Cusutul alterna cu scisul. Scenă înduioşătoare. Refuzăm gândul că la o anumită vârstă aş putea ajunge în situaţii asemănătoare. Boema mi-o doream încheiată o dată cu studenţia. N-a fost să fie aşa...

Arhiva literara personala "Petre Stoica - Adrian Marino

Adrian Marino (n. 5 septembrie 1921, Iași - d. 17 martie 2005, Cluj) a fost un eseist, critic, istoric și teoretician literar român, laureat al premiului Herder.


După ce a urmat Liceul Militar și apoi Liceul Internat din Iași, a devinit licențiat în 1944 al Facultății de Litere la Iași și București.
Între 1944 și 1947 este asistent suplinitor la catedra de Istorie a Literaturii Române, condusă de George Călinescu, cu care nu s-a „împăcat”.
Din aceasta perioadă datează redactarea celor doua volume despre Alexandru Macedonski, Viața lui Alexandru Macedonski și Opera lui Alexandru Macedonski, pe care le va publica abia în 1965. Sunt titluri similare cu volumele lui George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu și Opera lui Mihai Eminescu.
A debutat în 1939 la Revista „Jurnalul Literar", avându-l ca director pe George Călinescu. A obținut titlul de doctor în 1946 cu teza Viața lui Alexandru Macedonski.
A fost arestat în 1949 pentru multiplicare și difuzare de texte ale „Școlii de cadre”, din cadrul Tineretului Universitar Național-Țăranist, activități considerate ilegale de guvernul de atunci.
A fost închis până în anul 1957, după care a fost deportat în Bărăgan, în satul Lătești (azi parte a comunei Bordușani, Ialomița), alți șase ani (1957 - 1963). Nu va avea drept de semnatură până în 1965, când debutează la 44 de ani cu „Viața lui Alexandru Macedonski". După alți patru ani, în 1969, a fost reabilitat politic complet și repus în toate drepturile. A fost reabilitat juridic în 1969.


A fost premiat de Academia Română și de Uniunea Scriitorilor. Între 1971 și 1972 face o specializare în Elveția, supervizat de profesorul René Étiemble. A avut , de asemenea, burse în Franța și Germania Federală.^[2]
Între 1973 și 1980 întemeiază, redactează și conduce prima revistă de studii literare în limbi străine de largă circulație, Cahiers roumains d'etudes literaires.
În 1985 obține Premiul Herder. Publică în țară și străinătate volume de teorie literară și comparatistică. Este primul autor al unei cărți românești și franceze despre Mircea Eliade, Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), versiunea în limba franceză apărând în 1981.
Cele 7 volume Biografia ideii de literatură (1987-2003) reprezintă prima enciclopedie românească literară completă. Este cel mai tradus critic literar român^[3]. Este autorul unui Dicționar de idei literare, rămas neterminat.
A fost membru al Senatului Alianței Civice și al Senatului ASPRO.
În anul 2010, în urma apariției volumului său biografic Viața unui om singur, critic la adresa unor intelectuali activi în viața publică, lui Adrian Marino i s-a înscenat o acuzație de colaborare cu Securitatea. Defăimarea cărturarului a determinat semnarea unui protest colectiv care califica „transformarea acestui demn om de cultură, liberal și anticomunist într-un slujitor al regimului” drept „un act monstruos și inacceptabil”.