Cu o opera care strabate, în chip original
si fara echivoc, ultimii cincizeci de ani de poezie româneasca, Petre
Stoica se dovedeste, în primul rând, un creator liric admirabil
care se aseaza pe sine dincolo de mode, ca si de cerinte exterioare versului.
În anii proletcultismului, în a caor atmosfera nefasta debuteaza,
poetul întoarce spatele “noului” si se autoproclama un cântaret
al “vechiului”. În deceniile sase si sapte, când multi
autori lirici din peisajul nostru poetic fac din limbaj obiectul exclusiv al
poeziei, Petre Stoica, dimpotriva, face din obiecte si lucruri uitate limbajul
predilect al acesteia. Poetul desacralizeaza si demitizeaza “poezia pura”,
afirmând întotdeuna prezenta si nu absenta omului. Redescopera absurdul
si inventivitatea poetica a suprarealismului. Astfel, cum reiese dintr-o profesiune
de credinta anti- valeriana, pentru el, poezia “nu-i fete de l’intelect/
e doar un felinar în ceata”. În consecinta, autorul Casetei
cu serpi reinventeaza, cu forta de emblema, eul existentei banale si al realitatilor
cotidiene, atras de lucruri, dar si constient, prin ironie si autoironie, de
posibila lor agresivitate. Un eu paradigmatic asadar, trecut prin toate flexiunile
existentei, fara a-si pierde însa propriul stil de a fi.(Dan Cristea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu