Petre Stoica si Revista literara "Secolul 20"

"... Marcel Breslasu era directorul revistei(Secolul 20) pe atunci.(1964)
Da, si m-am inteles foarte bine cu el.
Cand eu am inceput sa citesc "Secolul 20" era de-acum Dan Haulica redactor sef. Dar am citit cateva numere care mi s-au parut foarte bune.
Revista era foarte buna, mai cu seama grafic. Dupa ce am aflat de angajare, m-am dus la "Doina", unde era locul nostru de intalnire. (Restaurantul "Doina" se afla foarte aproape de vechiul sediu al Uniunii Scriitorilor si, bineinteles, era adesea vizitat de scriitori. I.M.) Acolo m-am intalnit cu seful meu de la "Univers". Mi-a spus ca am fost concediat si atunci am scos proaspata numire de la "Secolul 20". Sau, sa-ti mai spun despre anchetarea mea de catre Securitate, cand Constantin Chirita m-a salvat, si a doua zi cand trebuia sa fiu prezent din nou in fata anchetatorilor nu a mai fost nevoie sa ma duc? Totul a depins de cateva minute petrecute in biroul lui D.R. Popescu, in care se afla si Constantin Chirita care m-a intrebat ce-i cu paloarea asta de pe chipul meu. Intamplarea a jucat intotdeauna un rol in viata mea: de cate ori eram cu un "picior in groapa", venea cineva si ma scotea.
M-am inteles excelent cu Dan Haulica.
Putini stiu ca "Secolul 20" a fost o revista foarte persecutata. La inceput Beniuc il persecuta pe Breslasu, din motivele bine cunoscute (Ema Beniuc a fost intai sotia lui Breslasu), revista era de gradul III, adica drepturile de autor erau mai mici, nu exista o masina a redactiei... Repet: m-am inteles extraordinar cu Haulica si cu ceilalti redactori. Cand am ajuns sa lucrez acolo inca erau restrictii. Mari autori, Kafka, Musil de exemplu nu puteau fi publicati. Brusc un telefon primit de foarte sus a dat o noua orientare revistei...
Si a inceput seria aceea fabuloasa de publicare a marilor scriitori.
Ma mai ocupam atat de limba germana, cat si de maghiara, ca unul care o cunoastea cat de cat. Nu exista dihonie intre noi. Pana la venirea mea am aflat ca fusesera scandaluri uriase. Au fost momente cand intervenise C.C.-ul. Terenul era defrisat cand am venit eu.
Era o revista de nivel european, ca sa nu mai vorbim de remarcabila tinuta grafica realizata de Geta Bratescu.
De multe ori exigenta lui Dan Haulica ducea la mari intarzieri pentru care era criticat. El tinea enorm la redactori si cand se dadeau prime el se taia intotdeauna si transfera banii la femeia de serviciu. Si nu era un om bogat. Facea cadouri de ziua fiecaruia. Un om de mare delicatete. Nu avea agresivitate in corectarea unor greseli. Iti arata greseala cu mare discretie.
Avea si pasiunea unor inventii lexicale.
Si a unor titluri speciale. Ii cunosteam slabiciunea si cautam sa-i fiu pe plac. Aveam mereu rezerve de titluri.
"Secolul 20" a fost si rampa mea de lansare.
Aici veneau straini si, datorita prezentei mele in redactie am putut iesi in lume. L-am cunoscut de exemplu pe Wolfgang Kraus, un mare eseist cu relatii politice din Austria care mi-a promis o invitatie, o bursa. A fost prima tara cu care am facut schimburi diplomatice..."

Remember Dan Haulica! (n. 7 februarie 1932, Iași - d. 17 august 2014, București)

Un articol scris de Adrian Patrusca in Evenimentul Zilei la decesul marelui critic de arta si eseist:
Dan Hăulică, mort duminică la vârsta de 82 de ani, a fost una dintre cele mai luminoase figuri ale perioadei întunecate a comunismului. Eminent critic de artă și eseist, numele său va rămâne, totuși, legat de Secolul 20, cea mai prestigioasă publicație culturală dinainte de 1989. Hăulică a construit cu răbdare, cu diplomație (dar fără compromisuri majore) o revistă perfect sincronă cu ceea ce se întâmpla în Occident. Numere tematice, precum cele dedicate „noului roman francez” sau „prozei contemporane americane” ar fi făcut cinste oricărei țări libere.
Dan Hăulică a intrat rapid în vizorul Securității și al revistei acesteia, „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Paradoxal, de la Securitate ne rămâne un excelent portret al lui Hăulică, cuprins într-o notă din 1989 din care publicăm mai jos câteva fragmente. Cei șase, alături de care Dan Hăulică s-a solidarizat cu Dinescu sunt Geo Bogza, Șt. Aug. Doinaș, Octavian Paler, Al. Paleologu, Andrei Pleșu și Mihai Șora.
A refuzat „omagiile”
„În perioada 1956-1958, şi-a desfăşurat activitatea ca redactor la „Gazeta literară” din Bucureşti, de unde a fost transferat în funcţia de cercetător la Institutul de istorie teorie George Călinescu. 1962, a fost încadrat ca redactor la ziarul Scînteia, iar în 1963 numit redactor-al revistei Secolul 20, după doi ani fiind președinte executiv al Consiliului audiovizual mondial pentru editarea și cercetarea artei. În virtutea funcţiilor ce deţine, a efectuat mai multe călătorii în străinătate, prilej cu care a intrat în legătură cu elemente din emigrație, Eugen Ionescu și fiica sa, Marie France Ionescu. În emisiunile posturilor de radio reacţionare sunt comentate pozitiv atitudinea şi poziţia sa. Întreţine relaţii cu persoane din mediul literar-artistic, între care Andrei Pleşu şi Lucian Pintilie. A manifestat lipsă de receptivitate față de indicațiile Consiliului Culturii și Educației Socialiste de a cuprinde în revista pe care o conduce materiale cu caracter militant și omagial.
Întârzie revista ca protest față de cenzură
În 1988, nefiind de acord cu observaţiile factorilor competenţi referitoare la conţinutul unor articole propuse spre publicare, a tergiversat mai multe luni apariția revistei, aspect pe care l-a comunicat legăturilor sale din emigrație, fiind exploatat de propaganda dușmănoasă.
Faţă de legăturile apropiate, a făcut comentarii negative la adresa unor aspecte ale politicii partidului şi statului nostru în domeniul cultural.
Solidaritate cu disidenții S-a solidarizat cu diferite persoane împotriva cărora s-au luat măsuri pentru comentarii și acțiuni ostile, iar cu diferite prilejuri, atât la Uniunea Scriitorilor, cât şi la Uniunea Artiştilor Plastici, a adoptat o poziţie necorespunzătoare faţă de unele probleme ale activităţii în domeniile respective. Recent a semnat, alături de alte șase persoane, o scrisoare colectivă adresată Uniunii Scriitorilor, prin care se protestează de măsurile luate asupra Mircea Dinescu. Este invitat frecvent la acţiunile protocolare organizate de reprezentanţele diplomatice străine, participând uneori, fără aprobare, motiv pentru care, data de 25 martie, a fost sancţionat de conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
Din Cartea Albă a Securității, Istorii literare și artistice (1969- 1989), București, Serviciul Român de Informații, 1996
„Puțini știu că Secolul 20 era o revistă foarte persecutată”, își amintea Petre Stoica, într-un interviu din ziarul „Ziua”, în 2007. La început, Beniuc (pe atunci președintele Uniunii Scriitorilor n.r.) îl persecuta pe Breslașu, din motivele bine cunoscute (Ema Beniuc a fost întâi soția lui Breslașu), revista era de gradul III, adică drepturile de autor erau mai mici, nu exista o mașină a redacției...”
Și Geo Șerban evoca persecuțiile: „În Săptămâna de tristă amintire, Secolul 20 era ponosit ca la uşa cortului, divulgat drept „agentură“ a posturilor ostile de propagandă, Vocea Americii ori Europa Liberă. Într-un rând, n-a lipsit mult ca să se producă decapitarea. Lui Dan Hăulică i se imputa a fi lăsat revista la discreția evazionismului liberalist, în derivă față de rigorile principialității partinice. Într-o ședință de pomină, redacția a reacționat solidară, punîndu-și pe masă demisia in corpore. Furtuna s-a domolit precum izbucnise intempestiv, la capăt de weekend. A rezultat că fusese instrumentată pe coridoarele ce duceau în Cabinetul 2 al Puterii, ceea ce a luat prin surprindere Cabinetul 1 şi l-a scos din ţâţâni. Consilieri cu capul pe umeri au potolit furiile, convinşi de serviciile de imagine aduse de Secolul 20 pe plan extern.”
Alchimia dialogului cu Puterea
„În 1987, decisese să-i dedice lui Samuel Beckett un întreg număr din Secolul 20, își amintește Matei Vișniec. „Cum eu începusem să mă afirm în mediile literare ca dramaturg, Dan Hăulică mi-a propus să scriu un articol despre Beckett. „Nu vreți mai degrabă să vă scriu o piesă scurtă în care Beckett să fie personaj?” l-am întrebat eu. Am văzut atunci cu câtă plăcere a savurat ideea mea și mi-a spus imediat „Cu atât mai bine”. Am scris atunci o piesă într- un act în care Samuel Beckett, marele dramaturg irlandez și unul dintre părinții teatrului absurdului, îl întâlnește pe Godot, acel personaj din piesa sa „Așteptându-l pe Godot” care nu apare niciodată. Piesa a apărut în Secolul 20 în ciuda plecării mele, în toamna anului 1987, din România.” „A conduce, în anii comunismului, o revistă precum Secolul 20, presupunea o alchimie specială în dialogul cu Puterea. Ori, Dan Hăulică știa să iasă învingător din acele complicate negocieri cu cenzura și cu reprezentanții oficiali, sau, mai bine zis, cultura ieșea învingătoare din demersurile lui.

Fragment dintr-un interviu luat de Ciprian Marinescu poetului Petre Stoica, rev. Orizont, februarie 2006 (4)

Zaharia Stancu

Dan Haulica

A.E.Baconsky

Max Demeter Peyfuss

"Mulţi îl laudă pe Stancu (Zaharia n.a.), eu nu l-am iubit nici înainte, pentru că a fost un mare demagog. (...) într-o dimineaţă, la ora nouă, eu dormeam - lucram noaptea - sunt sunat să vorbesc cu toavarasul preşedinte. "Băi Stoica...", aud. "Bună dimineaţa, cu cine vorbesc?" - l-am luat eu tare. "Cutare şi cutare, ai tăinuit interviul lui Baconsky, care a făcut acum vâlvă, mă pui într-o situaţie proastă şi pe mine, şi pe Uniunea Scriitorilor..."Adevărul este că acest prieten al meu, Peyfuss, care dormea la mine, nu mi-a spus nimic pentru că şi-a dat cuvântul de onoare lui Baconsky. Ăsta l-a avertizat: "Măi, nu-i spune lui Petre Stoica, fiindcă se-mbată şi se laudă la restaurant". În sfârşit, mi se spune "Ai mijlocit acest interviu, fără să îmi spui. Şi uite ce scandal avem acum etc". N-am ştiut ce să spun. Mă rog, anii trec, vreo doi-trei, şi-mi spune Dan Hăulică - acum mă cunoştea - şi a văzut nu numai că lucrez foarte bine, dar i-a plăcut teribil de mult şi cum îmi asumam riscuri. "Hai să fim o familie aici - tu, redactor-şef adjunct. Doar că trebuie să te înscrii în partid", "A, jamais! Niciodată! Când se desfiinţează cenzura, atunci mă înscriu" Am jurat să nu fiu niciodată membru de partid. Încă nu era obligatoriu, dar s-a derobat de ideea că trebuie să fii. Deci puteam să fiu angajat dar Zaharia Stancu s-a opus: "Să fie întâi membru de partid!". N-am vrut şi m-au făcut redactor principal; mi-a săltat leafa cu o mie de lei, eram, altfel spus, un fel de redactor-şef adjunct. Iar la SECOLUL XX,  timp de 13 ani, jur că nu mi s-a făcut vreodată un reproş."...