Vizitandu-l odata la Mogosoaia, i-am dat o carte de-a mea, proaspat aparuta, si a gasit de cuviinta s-o laude in Luceafarul. Peste putin timp mi-a imitat gestul, oferindu-mi surprinzatoarea lui culegere cu poeme, Cantece de alchimist. Recitind-o, i-am gasit nealterata prospetimea, timbrul inconfundabil, tehnica poetica impecabila. Versuri de genul: "Poate ca nasterea ar trebui sa fie/ O stare de lumina, explozie solara/ Si sa iesim carunti din pantecele mamei/ Obisnuiti cu noaptea si zgomotul de-afara..." isi gasesc locul in orice antologie nepartinitoare. Il vizitam la Mogosoaia...Ahtiat de vesti, si la fel de ahtiat sa-i aud paradoxurile naucitoare. Uneori il cautam impins de nevoi financiare. Generos din fire, dadea curs solicitarilor mele de imprumut. Impreuna cu o persoana apriga in initiative, voiam sa-l determinam la cumpararea unei case modeste, ferita de zgomot si cheltuieli nesabuite. casa, nelipsita de oarecari conforturi ale civilizatiei, pentru moment il incanta. S-au ivit curand indoielile: Cine sa-i gateasca, sa-i procure vinul, sa-i deretice? Probleme insurmontabile. Si cum vor veni acolo, in ingrate conditii de transport, femeile de care ii placea sa se stie inconjurat? Desi in literatura le "infiera" (ca nimeni altul la noi) nu se putea dispensa de prezenta lor, asemenea vienezului Peter Altenberg, pelerinul noptilor, care vedea sexul slab "opera de arta a lui Dumnezeu". a renuntat la dislocarea dintr-un cuib atat de familiar lui. Pentru Mazilu, fosta resedinta a Bibestilor constituia totul, mai exact: laboratorul in care locuia, scria si studia viata actritelor, textierilor, fotbalistilor, a trecatorilor prinsi in baluri cu sau fara masti. Aici, vorba lui La Bruyere, isi "istovea" mintea cautand sa dea in vileag viciile si ridicolul.
Claustrarea mea la Bulbucata, si o absenta mai indelungata din tara au imputinat sensibil intalnirile noastre. Dadeam nas in nas pe nepusa masa, in locuri dea dreptul neverosimile, ca bunaoara in vara anului 1974. Asteptam in gara principala a Munchenului trenul menit sa ma readuca in patrie. Printre pasageri, in majoritate cosmopoliti, am zarit o fiinta plapanda, pierduta sub o imensa palarie neagra. Tudor! Fusese si el la memorabilul campionat de fotbal, pleca acum spre o alta zona a Europei, spre orasul luminilor! Orarul feroviar, sever ca pretutindeni in lume, ne-a obligat la schimb de silabe grabit. "Lasa, pe altadata...vii tu la Mogosoaia..."Acasa, ne revedeam tot intamplator: La Congresul scriitorilor, la "Doi Cocosi", in incinta palatului brancovenesc, la "Zilele dramaturgiei" petrecute in orasul de pe Somes( unde, in braseria "Continentalului", asezat langa mine, acordase tanarului critic literar Radu Saplacan un interviu). In anul 1977, reintalnindu-ne, dupa desertarea catorva pahare cu vin, si-a dezlegat limba, voia sa-mi spun parerea intr-o chestiune grava: Face bine, face rau, casatorindu-se? "Insoara-te, Tudore, l-am indemnat. Fara indoiala, mai chestionase el si alti prieteni. In privinta imboldurilor la insuratoare, inzestrat cu experienta, eram intotdeauna inflacarat aratand imensele avantaje ale traiului conjugal. Si condamnam mizerabila burlacie, ca sa ma exprim in tonul sau din Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni. Oricum, hotararea fusese luata, voia el doar asa, sa mai intrebe, daca totusi?...Urma sa particip la petrecerea mirilor, petrecere neonorata, data evenimentului gasindu-ma in voiaj austriac.
Incepand de prin august 1979, luni in sir am stat in permanenta langa Tudor, la binecunoscuta lui masa din salonul vechiului palat, reprofilat candva in casa de creatie. Il gaseam indeobste singur, covarsit de probleme amanate si rasamanate, cu adaosul migrenelor ivite peste noapte. trebuia sa intregeasca o anumita scena din comedia Mobila si durere. Piesa era programata, regizorul ii da ghes, actorii oradeni ajunsesera cu repetitiile pana la acea insula ale carei contururi isi intarziau definitivarea. Ca intotdeauna in situatii de acest fel, creatorul lupta cu demonii insomniei. Il infruntau si pe Tudor. Inspiratia venind la timp, premiera a avut loc la data prevazuta. Scapat de un chin, il miruia altul: Iarna batea la usa nemiloasa si din inventarul garderobei sale lipseau vesminte calduroase. Plutea totusi pe nava optimismului. urmau sa-i apara doua carti, o jumatate de duzina din lacasurile Thaliei ii pregateau inscenarea pieselor. Zeita belsugului, Copia isi vestea sosirea. Printre obsesiile-i vechi: antologia de dramaturgie romaneasca, tiparitura importanta, care-l excludea. Mare nedreptate. Daca autorul ei a tinut sa-l necajeasca pe Mazilu, se poate felicita, a izbutit pe deplin. Singura inicvitate facuta acestui scriitor de anvergura? Oare cate culegeri de traduceri alcatuite pentru cititorul strain ii cuprindeau numele? Faptul ca nu detinea functii administrative constituie o explicatie, nicidecum o scuza.
Sosirea mea alaturi de Virgil Mazilescu in salon, il scotea din mutenie devenind jovial, exuberant. Se intampla sa fim asteptati cu nerabdare. Isi lua pumnul marunt lipit de buze si salta usor de pe scaun, desfacandu-si bratele: "Ce faceti domnilor? Pe unde umblati?". Ii flutura putinul par carunt, puf de papadie, gata sa-si ia zborul. Avea in fata sticla de vin, de care se despartea numai in somn. Cu ea in mana, prin mers aplecat si camasa scoasa la spate, facea naveta intre salon si odaile de sus. Pentru el, lacrima stoarsa din struguri era nectar, elixir indispensabil. Manca putin, cu gesturi delicate. deseori meniul comandat in ajun ii ramanea neatins, multumindu-se cu cateva felii de salam de Sibiu si fructe. Perimetrul miscarilor si-l restrangea intre zidurile palatului din care nu pleca cu saptamanile. Mai in gluma, mai in serios, se spunea ca Tudor n-a vazut niciodata lacul, cavoul osemintelor ilustre, livada. Invitatia de a-si petrece seara pe terasa vilei din vecinatatea serei, o declina categoric, invocand...frigul. Deplasarile i le franau comoditatea dublata de sleiala. Nevoia plecarii in oras il ingrozea. Cauta sa-si rezolve afacerile prin intermdiul telefonului, si cand aparatul inventat de bell funciona anapoda, il zareai prada agitarilor nervoase.
Conversatiile cu Tudor, rege al ironiilor, satirei, absurdului si sarcasmului, te inviorau, te simteai iesit dintr-o baie terapeutica. Inteligenta lui, bisturiu extrem de fin, diseca situatiile cu incantatoare luciditate. Unor interogari ("Ce, si asta se crede Shakespeare?", "Te pomenesti c-o fi al doilea Eminescu, si noi, naivii, nu stim?") le urmau filipice viclene. Ducea paharul la gura, sorbind vinul, apoi isi stergea cu degetele transparente colturile buzelor subtiri. Pauza scurte, calculata, in vederea lansarii vreunei formulari teribile. Pentru redarea lor, inutil apelul la memorie, suficient sa deschid la intamplare vreo carte purtandu-i semnatura, le gasesc pretutindeni, misuna ca mormolocii intr-o apa nepoluata; "A lovi un om prost e ca si cum ai lovi un copil...", "Asa cum exista pomieri voluntari, exista, bineinteles, si idioti voluntari", "Fiecare porc spera, in subconstientul lui mai mult sau mai putin incarcat, sa capete aripi. Dar ce poate fi mai infriosator ca un porc zburand triumfator ca ciocarliile in inaltul cerului?!"" O femeie adevarata mai usor accepta sa fie inselata decat sa fie condusa din comoditate pana la poarta casei...Femeile iarta cu usurinta greselile mari comise impotriva lor si sunt intolerante cu cele neinsemnate.", " Prostia este si ea o vocatie, ca oricare alta, ca pictura, sau dansul, sau muzica", "Mi-e foarte greu sa fiu stupid si grosolan oricata cautare ar avea aceste daruri dumnezeiesti.", "caci asta e comicaria: prostituatele sunt cele mai pudice femei"...As putea continua cu mii de exemple, spre satisfactia cititorului. Din scrierile lui Mazilu, ochiul ager si mana harnica pot alcatui oricand o insolita enciclopedie a paradoxurilor. Omul acesta unic in felul lui, in crucuada pe care o purta impotriva prostiei, uza de o dialectica pe cat de imprevizibila, pe atat de diabolica. In discutii concluziile-i gaseau ecoul in acel "pai, nu?"-si ochii lui albastrii-cenusii se prefaceau in flacarui de magneziu.
De neuitat raman pentru mine dupa-amiezile cu meciuri de fotbal, urmarite umar langa umar in fata televizorului. Amintea mereu ca jucase pe post de extrema intr-o formatie bucuresteana(cand o fi avand timp tancul care de la cinsprezece ani, inca in pantaloni scurti, ucenicea prin redactiile ziarelor si revistelor literare?) si ca are un nepot legitimat la "Chimia" Ramnicu Valcea. Comentariile lui, abundent presarate cu sare, piper si boia imi reinviau vechile-i tablete sportive din Contemporanul. De la sine inteles, amandoi ne declaram capabili sa rezolvam situatiile din teren infinit mai bine decat tinerii nascuti sa bata mingea, pe plata si dupa program impus stiintific. Odata meciul incheiat, lunecam in salon vorbind cate in luna si in stele. ironia era o floare vesnic deschisa, oferindu-si parfumul tare celor din preajma.
Taifasuiala noastra, impletita cu a altora, pe neasteptate se transforma in petreceri memorabile, straine de jeg si vulgaritati. Le dominau cantecele frante, melancolice, si dansurile voit caricaturale, la care Tudor tinea sa fie campion. "Ai vazut ce splendid am dansat?" ma intreba a doua zi. "Da, Tudore, am vazut, ai fost grozav"...ii raspundeam aducandu-i satisfactii primite cu bucurie de copil. Alteori, alcatuiam planuri legate de premierele pieselor sale. Planuri cu banchete regesti, destramate cu putin inaintea evenimentului asteptat. "Plecam cu totii la Targu-Mures." Lipsa banilor l-a purtat de unul singur spre locul "desfasurarilor". Amanari..."Nu-i nimic, la Oradea o facem lata". S-a dus si acolo urmat doar de propria-i umbra. "Vine premiera de la Municipal...voi invita cele mai frumoase femei din Bucuresti..." Himere, cele sapte vaci slabe de-abia de isi anuntau disparitia. Lucrurile s-au schimbat curand, semnul prosperitatii sale devenind vizibil. Si-a cumparat palton, costum, palarie, fular, cravate. Nicidecum de dragul dichiselii-o, asta niciodata. Staifului ii prefera "ponoseala". I se parea mai altfel, mai sic, cu nodul cravatei desfacut si cu manecile camasii dezbumbate. In cazul lui Tudor neglijenta vestimentara putea trece si ea eleganta
Pe pamantul oamenilor aparuse frigul, griveii Mogosoaiei alergau zgribuliti, orele toamnei se scrumisera, pescarii dormeau pe soba visand pestele din basm. Purtam in continuare pe umeri petalele trandafirilor pe care vantul negrelor destramari ii presarase pretutindeni. In eternul salon, mesei noastre i-am mai alaturat inca una, sa fie loc pentru cine ar fi dorit sa ne insoteasca duiosul cantec, nebanuitul cantec al despartirii. Virgil, cu vocea lui nestricata de tutunul tigarilor ieftine, mobiliza si dadea tonul melodiei Decembre. Ii tineam isonul, si in pauze ne minunam de felul in care izbutise Alifantis sa puna pe muzica faimoasele versuri bacoviene, stiute dintotdeauna numai spre a fi soptite iubitei la ceas de alean. "Te uita cum ninge decembre"..."Sau zilele mele-totuna"..."Si ninga zapada ne-ngroape". Fulguiala de afara in loc sa stinga, sporea vapaia adunata pe buze. Si brusc, rascolitoarea dupa-amiaza incetase. Luminile spectacolului feeric se stinsesera. La rampa aparusera duhurile rele. Tudor chemase pe unul din dintre oamenii de paza, ii daduse cheia odaii cu rugamintea sa-i puna manuscrisele intr-o valiza-singura-i avere. Cine presimtea prabusirile? O masina, comandata in graba, statea la poarta principala. "Asteapta telefonul meu", au fost ultimile cuvinte ce i le-am auzit intre zidurile groase ale palatului. Am ramas singur, inmarmurit si inghetat. Si iata-ma la locuinta lui "conspirativa", la Dan Cristea. "Eh, ce zici Petre? Ti-a placut? O adevarata evadare, ca-n filmele americane". Am locuit in acel apartament trei zile. Suficient sa-mi completez imaginea despre o existenta cu capul in jos. Tudor dormea aiurea, activitatea cotidiana si-o dirija dupa criterii ce muritorului de rand ii sunt imposibil de inteles. dadea zeci, sute de telefoane. Purta tratative cu directorii de teatru, cu regizori, cu actori, cu persoane binevoitoare, gata sa puna umarul la urnirea carutei sale impotmolite. Tudor hotarase o radicala schimbare a vietii ce o dusese pana atunci. "Plec la Cumpatu". A stat o vreme, scurta, printre poeti, babe si copii. bantuit de nelinisti, a revenit in Capitala, spre a ramane pururea la una din marginile ei, tocmai acolo unde iarba creste neara, nepasatoare la fetele anotimpurilor.
Timpul, cat i-a mai ramas, a fost un du-te-vino, o pendulare intre cunoscut si necunoscut. In ciuda calvarului starnit de o boala ticaloasa, respira cu nadejdea stabilitatii, plin de sperante si increzator in prieteni. Pana in clipa cand moartea ni l-a rapit lasand un gol de neumplut. Teodor Mazilu, inteleptul, Til Eulenspiegel-ul in straie moderne, a lasat noian de pagini care imbogatesc substantial literatura roamna la capitolul ce-l are pe Ion Luca Caragiale stalp de aur. Ninge ca in ceasurile noastre de veselie, cele atinse, fara sa stim, de zabranic inmuiat in catranul noptii. In fosta lui odaie cu manuscrise vraiste si carti dispuse asemenea unor caramizi inclinate, trebuie sa fie frig. Frig prin locurile unde juvenilul a ras cuminte si amar si dispretuitor. La primavara, anonima pasare de matase va veni cantandu-i la fereastra din care privea, meditativ, spre copacii parcului cu adancimi de nuanta diamanteloe sarutate de soare. Imi vine greu sa-mi inchipui ca nu voi ma da ochi cu Tudor, daca nu zilnic, saptamanal, lunar, la Mogosoaia, sau aiurea in Bucuresti, macar o data pe an, oriunde, chiar si pe o insula stapanita de fantomele pustiului. Intalnindu-l si auzindu-i reprosul: "Pe unde umbli, domnule?"
Existand un Dincolo, sunt sigur ca prietenul meu de odinioara, rezimat de balustrada cerului, ar gandi: "Ce l-a apucat pe nebunul de Petre sa-si incheie randurile despre mine in felul asta? Doar stia ca am oroare de asemenea lirism" Dar exista un Dincolo?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu