Note, stari, zile
Sibiu, într-o zi de august din 2012
Am spus şi am scris, de mai multe ori, că Traian Băsescu e departe de
a fi preşedintele ideal. Că e un campion al inadecvării, un nărăvit al
obiceiului de a-şi pune toată lumea-n cap, un amestec de sentimentalism
şi agresivitate, o natură frustă, mereu în pericol de a face gesturi şi
declaraţii nepotrivite. De la o vreme, constat, nu fără o anumită
perplexitate, că nu l-am citit cum trebuie. Adversarii săi politici au
reuşit să mă convingă că, dincolo de defectele lui, omul e de o
anvergură aproape cosmică. E, asemenea personajului din faimoasa poezie a
lui Victor Vlad Delamarina, „ăl mai tare om din lume”. Dintr-un garaj
prăpădit, fără telefon operativ, evacuat de la Cotroceni de guvern,
parlament şi o bună parte din popor, Traian Băsescu pune zilnic în
mişcare ţara şi, am putea pentru ca să spunem, mapamondul. Uniunea
Europeană e o mică sectă de fraieri, care reacţionează prompt la
manevrele lui destabilizatoare. (Ale lui şi, fireşte, ale „clicii” de
pîrîcioşi trădători, manevraţi, tot de el, ca nişte guguştiuci
decerebraţi). Băsescu are o putere trans-instituţională. Îl slujesc,
tremurînd, dl Barroso, dna Reding, Angela Merkel, Curtea de la Veneţia
(de Curtea Constituţională a României nu mai vorbim), Statele Unite, o
sumedenie de miniştri şi ambasadori occidentali şi mai toate
publicaţiile de prestigiu ale lumii: Der Spiegel, Frankfurter Allgemeine Zeitung, The Economist
etc. Toţi şi-au făcut un program de viaţă din susţinerea lui Traian
Băsescu şi urmăresc, cu sufletul la gură, peripeţiile referendumului
dîmboviţean, lucrînd, în ascuns, pentru invalidarea lui. Dar chiar şi
unii miniştri ai guvernului inamic (şi nu oricare, ci tocmai cei de la
Administraţie şi Interne) sînt agenţi sub acoperire ai preşedintelui
suspendat. Individul e de nestăvilit. Serviciile secrete sînt la
picioarele lui. Plagiatul primului ministru e o făcătură a
machiaverlîcurilor sale politice. A reuşit, prin malversaţiuni subtile,
să doboare moneda naţională, să gonească investitorii străini, să
blocheze activitatea guvernului. Rămîne de văzut dacă nu cumva a pus la
cale şi seceta. Nu se mai poate face nimic pentru scoaterea lui din joc.
Singura speranţă rămîne colonelul Dogaru, care promite să îl detroneze
printr-un bine organizat haos popular. Pînă atunci, abia dacă mai putem
îngăima mici obrăznicii: îi spunem, cu o ironie zdrobitoare, „simplul
cetăţean din garaj” sau „cetăţeanul în tricou albastru”. Dl Ponta e,
după spusele preşedintelui interimar, „intimidat”, iar preşedintele
interimar e atît de tulburat încît şi-a uitat engleza. Se zvoneşte că,
în viitorul apropiat, Traian Băsescu ar putea cîştiga şi alegerile din
America. Încet-încet, încep să fiu mîndru de a fi contemporan cu o
asemenea stihie dezlănţuită.
Sibiu, în altă zi de august a aceluiaşi an
Cum bine se ştie, sînt, orice-aş face, un „intelectual al lui
Băsescu”. Pînă să ajungă el preşedinte, şi eu, şi Liiceanu, şi
Patapievici, şi Cărtărescu şi alţi cîţiva din aceeaşi categorie eram
nişte neica-nimeni. El ne-a inventat, ne-a făcut oameni, ne-a pus pe
piaţă. Lunar, trecem pe la casieria prezidenţială şi încasăm mari sume
de bani, pe care le bine-merităm prin publicarea unor ample poeme
omagiale. Opiniile noastre nu sînt ale noastre. Sînt ale lui. Am trăit
în mizerie şi anonimat pînă prin 2005, cînd ne-a ajutat Dumnezeu şi am
devenit, peste noapte, „băsişti”. Aşa stînd lucrurile, vom dispărea din
cultura autohtonă odată cu el. Pînă atunci însă, înotăm, euforici, în
privilegii. Cel puţin aşa se spune. Nu e limpede despre ce privilegii e
vorba. Nici editura Humanitas, nici Colegiul „Noua Europă”, nici revista
Dilema veche nu sînt cadouri prezidenţiale şi nu consumă bani
publici. Iar Patapievici a fost numit la ICR înainte să fi apucat să
scrie vreun rînd encomiastic despre „marele om”. Cît despre averi, nu
putem nici măcar visa la recompensele financiare ale unor vedete
mediatice din „opoziţie”. Dar asta e! Vom gravita veşnic în jurul
patronului nostru, marele manipulator al obositei noastre gîndiri...
Uneori, totuşi, mă cuprinde invidia. În ciuda prestaţiilor noastre
neruşinate, n-am ştiut să obţinem ceea ce, cu siguranţă, ni s-ar fi
cuvenit. În această privinţă, „intelectualii lui Antonescu-Voiculescu”
au fost mai eficienţi. Au muncit, e drept: s-au zbătut, „au muşcat”
(vorba lui Mircea Diaconu) seară de seară, ani de-a rîndul, din
portretul duşmanului, dar măcar s-au ales cu cîte ceva: au ajuns
miniştri, consilieri prezidenţiali (interimari), șefi de televiziune,
comentatori politici emeriţi. Noi nu ne-am gîndit, de pildă, să ne
plasăm copiii în posturi de secretari de stat, să obţinem mandate de
ambasadori, sau să le prelungim pe cele deja obţinute, prin mici
complicităţi cu un premier plagiator, sau cu un preşedinte nevrotic. Noi
am rămas nişte „mediocrităţi poleite”, nişte „aşa-zişi”, nişte lingăi
păguboşi. „Intelectualitatea” noastră, culpabilă prin ea însăşi, nu
poate spera să se ridice la nivelul de rafinament şi fineţe spirituală
al unor iluştri viitori academicieni ca Şova, Surupăceanu, Bănicioiu,
Chiţoiu, Gust sau Haşotti. Dar chiar dacă e vorba de „adversari”,
contemplăm cu amărăciune destinul unui distins profesor universitar
care, după lupte seculare în arena Antenei 3, a ajuns şeful diplomaţiei
locale, pentru a fi evacuat scurt, după cîteva săptămîni, „cu
felicitări”. Va fi înţeles, poate, că a fost tratat ca simplă carne de
tun academică, că, de fapt, cei pentru care a combătut nu dau doi bani
pe el şi că nu e destul să ajungi în posturi înalte. Contează puţin şi
în ce companie ajungi să le ocupi. Aviz amatorilor! Ferocitatea
militantă nu e, întotdeauna, rentabilă. Eşti pus pe tuşă fără ezitare,
dacă aşa o cer „enteresele partidului”...
13 august 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu