"Cenzura e foarte capricioasă. Eu, bunăoară, când am debutat, a fost un dezgheţ, înainte de revoluţia din Ungaria. Şi toate redacţiile căutau poezii apolitice. Eu am marşat, am publicat, a venit contrarevoluţia, s-a schimbat şi politica partidului: dă afară redactorii care au publicat, dă în Petre Stoica - poezia era şi vulnerabilă, pentru că nu era împlinită estetic. Şapte ani n-am mai putut să public, n-a mai avut nimeni curajul ăsta. Sigur că a trebuit să fac unul din micile compromisuri: scriai câte o poezie şi puneai dedicaţie partidului. Am avut un grup, generaţia '60, al cărei întemeietor sunt, împreună cu Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu. Mai erau colateral, intelectuali sau creatori din alte domenii artistice; ne întâlneam şi discutam. Iar Nichita Stănescu spunea: "Doctore, dacă noi reuşim să strecurăm o metaforă frumoasă, merită să facem o concesie"
Eu nu prea eram de-acord cu lucrul acesta, pentru că eram îndoctrinat de cei de la STEAUA. o revistă de rezistenţă extraordinară, care era tot mereu chinuită. Dar, până la urma, am făcut şi treaba asta. Întotdeauna, lupta cu cenzura era foarte grea, în sensul că nu ştiai care e directiva. Venea lunar câte un chestionar cu zece puncte, în funcţie de discursul nu ştiu cui sau, bunăoară, dacă recolta de porumb era slabă, nu mai aveai voie să scrii despre porumb. Şi era la cenzură un şef foarte cultivat care, pe măsură ce a crescut fotoliul sub el a devenit tot mai tiran. Mi-a dat telefon. "Domnule Stoica, nu va cunosc, dar mi-a plăcut foarte mult şi i-am dat drumul!". Erau, deci, şi momente din astea bune. S-a mers pe ideea destul de perversă, că poezia nu prea e citită şi aici putem fi concesivi. Cu teatrul, cinematografia şi romanul, în schimb, trebuie să fim severi. De aceea, poezia a avut posibilitatea să se dezvolte şi cred eu că s-a scris o poezie foarte bună, începând de prin 1961-1962, 1964 nu mai spun"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu