Himerogonia(II) din "Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale" de Cornel Ungureanu(2010)

1. BELGRADUL ŞI TIMIŞOARA, ÎN CINCI PRIETENI... Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, Nichita Stănescu, Adam Puslojic, Srba Ignjiatovic. Pe Anghel Dumbrăveanu l-am cunoscut în 1962, când eram student şi începusem să colaborez cu note critice la SCRISUL BĂNĂŢEAN, pe Adam Puslojic şi Petre Stoica în 1970, în Iugoslavia. La Krusevat, capitala de odinioară a Serbiei, unde Adam lansa un volum de Petre Stoica, tradus de el. Pe Nichita Stănescu l-am întâlnit prima oară la începutul anilor şaptezeci, când, însoţit de Anghel Dumbrăveanu, aterizase în redacţia revistei ORIZONT pentru a da telefoane: evident lui Adam Puslojic la Belgrad, evident, lui Petre Stoica, undeva. Ar fi trebuit să plece în IUGOSLAVIA şi nu ştiu ce întâmplare îi mai oprea, un ceas, două, cinci la Timişoara. Copleşit de evenimente, Sorin Titel, care avea şi el o supărare, încerca să lege dialog la alt telefon. Mareeele prozator Sorin, prietenul meu, să suporte aşa ceva, maaaarele prozator, genialul Sorin Titel, exclama Nichita, prelucrând artist o stare de uimire. Eram speriat de superlativele care se înmulţeau şi am încercat să domolesc entuziasmele ilustrului poet, dar ele veneau val. După Sorin, marele poet, cel mai mare, neasemuitul, era Anghel. Pe urmă, cel mai mare dintre cei mari, era Petrrre Stoiiica. Aici superlativele se mai răsfirau, păreau unele păreri de rău, se puteau auzi şi unele blesteme care atacau relaţiile sârbo-române de odinioară. Care, parcă, s-ar prelungi. Neobişnuit cu avalanşe de vorbe mari, cu încărcătură lirică a fiecărui dialog, am refuzat să-i însoţesc pe cei iluştrii, ilustrissimii literaturii, la o cafea. Eram de puţină vreme la sectorul de critică literară al revistei ORIZONT şi încercăm - spre supărarea unora sau a tuturor - să mai plivesc de superlative recenziile, articolele, paginile de critică literară.
De aici neînţelegerea pentru discursul lui Nichita în care magnifierea ţinea de un protocol. El trăia literatură, el trăia regal poezia. Vorbea în limba poezească. În această limbă, dacă te numeşti scriitor. Dacă eşti poet, nu poţi fi decât genial.
Adam înscena discursurile lui Nichita, le făcea publice. Între cei cinci, el exprima vitalitatea, imediatul, făcea publice secretele regale. Petre Stoica le cobora pe pământ, sub semnul unui protocol antiliric. Iar Anghel Dumbrăveanu găzduia, la Timişoara, Regele cu suita sa.
Din prietenia cu Nichita şi Adam îşi trag rădăcinile aceste patru poeme publicate în numărul 4/1970 al revistei ORIZONT. Scrie Nichita : "În acest oraş/Inima mea a nins./ Fulgi roşii, prieteni,/ Peste catedrală şi peste teatru.// Timişoara, oraş mai mare/ decât trupul meu,/ dar mai mic decât memoria mea//Ca să te pot ţine minte,/ Mai mic;/ Ca să nu te uit,/ Mai mare".
.......................................................
Şi, în fine, Adam Puslojic, cu poezii în "oglindă". Una se numeşte ÎN TIMIŞOARA LA UN PRIETEN şi e dedicată lui Anghel Dumbrăveanu: "Ninge peste Timişoara/ Ca şi cum eu însumi aş fi un oraş./ câtă risipă de alb/ Deasupra unei inimi dăruite// M-aş culca pe ghiaţă, dar mi-e frică./ Sticlită/ Căci ea se topeşte/ Şi eu voi visa numai acasă la prietenul meu >>. Sunt texte pentru o emblematică a oraşului. Un însemn regal.
2. ...în căutarea lui Nichita şi a lui Petre, prin tunelul oranj. BELGRADUL ÎN CINCI PRIETENI, cartea lui Nichita Stănescu, Petre Stoica, Adam Puslojic, Srba Ignatovic, Anghel Dumbrăveanu avea nevoie de o replică - una cinematografica Am încercat, după 1990, să văd ce se poate face. Nichita nu mai era, dar erau multe filme cu şi despre el. Petre ieşise din spital după ce medicii i-au explicat că nu îl pot opera, nu îl mai pot opera, Srba era bolnav la Belgrad. Şi el, cancer. Poate numai un zvon. Iar Anghel de cinci ani nu mai ieşea în lume decât cu însoţitor, de obicei doamna Alina, soţia sa. Îngăima cu dificultate două trei cuvinte - poate se adună de o propozitie dar nu ieşea nimic. Adam însă era aici, venise pentru lansări de cărţi, întâlniri, zile naţionale, iar Ioan Cărmăzan a crezut că putem filma.
........................................................
Da, mi-a spus de câteva ori Ioan Cărmăzan, facem filmul. Mergem la Jimbolia şi ne punem pe treabă.
Da, filmul celor cinci putea fi reluat : Adam recita în liceele din Timisaora, iar operatorul lui Nuţu, regizorul Ionuţ Popa, filma conştiincios, ore în şir. Poetul Puslojic era el însuşi un spectacol : blestema, omagia, dansa, evoca întâlniri, prieteni, cunoscuţi - mulţi eroi ai poeziei sale....
Cu Anghel Dumbrăveanu a fost puţin mai greu. Întâi am aflat că e iar în spital, pe urmă soţia poetului ne-a spus că a revenit acasă.
.......................................................
Ionuţ Popa a filmat apartamentul, a filmat plachetele, pozele prietenilor, efigia pe care Dumbrăveanu o primise cu un an în urmă, când i s-a decernat titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Timisoaraq. Pozele, multe, în care Anghel e la masă, la petrecere, la mare, pe vapor cu Nichita, iar cu Nichita, cu Petre, cu Adam, cu Srba. Şi alte fotografii, şi alte diplome. ....L-am dus cu dificultate la birou. În faţă, o poză în care era împreună cu Nichita. Altă, în care era împreună cu Petre şi cu Adam.
Ionuţ l-a filmat încă multă vreme(o ora?) - Anghel n-a scos un cuvânt.
În final un aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, obosit. Şi încă un a.
I-am dat telefon lui Petre Stoica în 12 februarie că voi trece pe la Jimbolia cu o echipa de filmare - vorbisem de mai multe ori despre filmul pe care aş vrea să-l fac despre el. Şi despre cei cinci magnifici. În 13, în 14 voi fi la el, voi filma Jimbolia, Fundaţia, Muzeul Presei, statuile din oraş. Cimitirul, cu mormântul preotului Mihail Avramescu. A fost o discuţie lungă parafată mereu de şansele lui A NU FI. I-am explicat că nici un scriitor nu are expresivitatea lui pe ecran. Şi nici un oraş nu are Simbolia oraşului său. Aş putea face un film despre modernitatea lumii şi postmodernitatea literaturii. Despre viaţă şi trecere. Da, da, da, dar. Dar. El era orb, el era orb, el era orb, filmele se fac pentru cei care pot să vadă. Să mai amân puţin. Şi iar : dacă venim, să venim doar după ora patru, după amiază poate vorbi. El este foarte obosit, nu are pe nimeni lângă el, e obosit, cum să ne primească? Şi, ca niciodată, a ţipat la telefon: cum să ne primească? Şi, în final: SĂ FIE MAI TÂRZIU. Să fie mai târziu. Un pic mai târziu. Petre îşi încredinţa devenirea Îngerului: în tunelul oranj.

Nănaşul- OCTAVIAN DOCLIN din "Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale" de Cornel Ungureanu(2010)

(...) L-am cunoscut la Reşiţa, pe la începutul deceniului nouă al secolului trecut, cu prilejul ZILELOR CULTURII REŞIŢENE. M-am ataşat de el de la prima vedere, iar el m-a acceptat şi adoptat pe loc. De atunci ne-am întâlnit tot mai des, mai cu seamă la Bucureşti, unde eu ajungeam frecvent cu probleme de servici. Aşa se face că în toamna lui 1982 (decupez aici, din avalanşa de amintiri ce-mi năpădeşte memoria, doar câteva secvenţe), i-am fost prezentat lui Nichita Stănescu, marele său prieten, într-o vreme în care însă, relaţiile dintre ei erau mai reci - şi asta în urma îndemnului lansat de Nichita, la TVR, scriitorilor de a "merge în uzine"...
Ştiind că numele meu literar este al satului meu natal, Petre şi-a dorit să cunoască acest loc al Banatului montan. Lucru întâmplat în 1984, când, în scurtul nostru popas doclinian, prietenii mei din copilărie i-au pregătit un banchet vânătoresc la unul din cantoanele silvice ale Doclinului. I-a plăcut atât de mult locul încât şi-a dorit să revina şi să stea aici un timp ca să-şi definitiveze ultima variantă a unui roman despre copilăria şi adolescenţa lui bănăţeană. Romanul mi-l citise într-o primă variantă, la Bucureşti, când mă găzduia în apartamentul său de la etajul nouă al unui bloc din Balta Albă. Acolo am cunoscut-o şi pe distinsa sa mamă, pe care Petre o iubea nespus şi cu care semăna peste poate.
Tot în acel an, Petre avea să se instaleze la Doclin şi să vină, la fiecare sfârşit de săptămâna la Reşiţa, devenind pentru noi, tineri poeţi pe atunci, Poetul, reperul în materie de poezie şi viaţă literară... Ne-a publicat, a scris despre noi, mai ales în revista STEAUA. Pe mine m-a onorat cu un text despre cele două volume publicate până atunci (NELINIŞTEA PURPUREI şi FIINŢA TAINEI), apărut în TRIBUNA(1981) şi reluat în volumul CALIGRAFIE şi CULORI (CR, 1984), sub un titlu "în maniera" Petre Stoica (ÎN PELERINĂ DE PURPURA).
La cantonul din pădurea Doclinului, Petre Stoica nu a rămas mai mult de o luna însă, şi asta din mai multe pricini : la canton, fireşte, nu era electricitate, aşa că, la început, un văr de-al meu venea, seară de seară, cu un tractor şi-l aşeza în aşa fel încât farurile să bată până în zori prin fereastra camerei de lucru a Poetului; după un timp, i-am procurat o lampă de pe vremuri, un petromax, adică. I-a plăcut atât de mult lampa, încât a luat-o la Bucureşti, ba a şi scris un poem, LA LUMINA PETROMAXULUI; o altă pricina va fi fost "interesul unei anume instituţii - care-l bănuia că s-a stabilit aici cu gândul de fugă în Iugoslavia de atunci, satul fiind foarte aproape de graniţă... Îl suspectau pe el, cel care stătuse un an în Berlinul de Vest, cu o bursă, şi se întorsese la timp!
Cât despre roman, nu l-a publicat atunci de teamă de a nu-i fi cenzurat (nu admitea nici o intervenţie în textele sale, deşi era foarte receptiv dacă aveam vreo părere diferită de a lui). Nu ştiu nici din ce motive nu a publicat romanul după decembrie '89, dar ştiu sigur că există.
Cum ştiu sigur că, odată cu plecarea lui Petre Stoica dintre noi, pleacă unul dintre cei mai importanţi poeţi români ai secolului al XX-lea, nu mai puţin un traducător de excepţională fineţe, cum pleacă, pentru mine, o parte din viaţă satului meu... cea de la CANTONUL NĂNAŞULUI din pădurile Doclinului.


Reşiţa, 22 martie 2009



DOCLIN, Octavian (Chisăliţă Octavian)
Poet.
Născut la 17 februarie 1950, Doclin, jud. Caraş-Severin.
Studii:
Şcoala generală Doclin (1957–1965),
Liceul Grădinari, Caraş-Severin (1965–1969),
Institutul Pedagogic Oradea, secţia română-franceză (1969–1972).
Profesii şi locuri de muncă:
Profesor, şcoala generală nr. 1 Bixad, jud. Satu Mare (1972–1977),
Referent, Centrul Judeţean Caraş-Severin de Cultură şi Civilizaţie Tradiţională (1977–până în prezent),
Redactor-şef revista„Reflex”,Reşiţa,
Director al Editurii Modus, Reşiţa.
Colaborează la:„Contemporanul”, „Familia”, „Orizont”, „Caraş-Severinul”, „Flamura”, „Luceafărul”, „România literară”, „Transilvania”, „Tribuna”, „Književni život”, „Semenicul”, „Steaua” etc.

"...S-A ÎNTÂMPLAT ÎNTR-O DEPĂRTATĂ VREME, DEMULT"... Petre Stoica din "Amintirile unui fost corector"(1982)

     "Îl voi revedea într-adevăr pe maestrul Sadoveanu?" întrebarea atât de firească mi-o pun din clipa în care redacţia STELEI hotărăşte plecarea mea la Vovidenie, pentru a-i prezenta, în vederea apropiatei sale sărbătoriri, omagiul revistei. Îl văzusem pe marele scriitor o singură dată, în 1951, la Casa universitarilor. Într-o sala plină până la refuz, citea pagini inedite din NICOARĂ POTCOAVĂ, roman isoric ce avea să iasă de sub teascurile tiparniţei în anul următor. Student, fără invitaţie, am izbutit anevoie să ocup un loc în picioare, pe undeva prin spatele încăperii. Eram fericit să-i pot asculta vocea molcomă şi dulce, cu inimitabile modulaţii. Şi iată acum, la un deceniu aproape, prilejul neaşteptat de a-l întâlni a doua oară!
    Odată instalat în acceleratul menit să mă ducă în Moldova, întrebarea "Îl voi revedea într-adevăr pe maestrul Sadoveanu?" devine persistentă, de-a dreptul chinuitoare. Întrebare alternând cu gânduri legate de de începuturile adolescenţei mele. Ani, când neindemnat de nimeni, am deschis primele cărţi cu numele lui Mihail Sadoveanu pe copertă.

...........

    Intru într-o tainică împărăţie vegetală, plină de "poteci ale tăcerii..." Printre brazi, la un pas de Mănăstirea Neamţu, se află "paluta" maestrului. De-ar apare cineva în calea mea! Simt nevoia cuvintelor încurajatoare, a poveţelor. Voi da de un zăvor întărit? De un clopot pus să anunţe, tulburător, apariţia străinului? Poate zăvozi? Nimic din toate astea. Aripile cenuşii ale porţii de lemn stau larg desfăcute, poftind drumeţul. Cu răsuflarea tăiată, mă îndrept spre terasa unde trebuie să dau socoteală căutărilor mele. Curtea e smălţată pretutindeni cu flori de variate soiuri.
    Ospitalitatea, care începe cu poarta deschisă, o exprimă doamna Sadoveanu însăşi. Sunt introdus, fără formalităţi stânjenitoare, în odăi spaţioase, cu mobile simple şi odihnitoare prin dispunerea lor aerată.

..........

"Ai venit pe urmele FRAŢILOR JDERI, remarcă bine dispusă, soţia maestrului. Cuvinte ce ajută şi ele la deplină mea regăsire. Răspund că sunt familiarizat cu ele din anii liceului...
    "Îl voi revedea într-adevăr pe maestrul Sadoveanu?" devine acum o întrebare fără noimă. Stau la dreapta domniei sale, cufundat într-o berjeră comodă. Este aşa cum îl ştiu din noianul fotografiilor reproduse frecvent în presă. Aceeaşi lavalieră, acelaşi păr alb ce dă chipului, adâncit în linişte meditativă, înfăţişare de patriarh. Nu lipseşte nici pălăria cu boruri late, atârnă în cuierul din preajma, printre altele de felurite culori.  Doar haina simplă, în carouri, face distincţia palidă dintre imaginea prinsă în obiectivul aparatului fotografic şi fiinţa pe care o privesc, întrebându-mă dacă omenirea a cunoscut mulţi scriitori cu o asemenea longevitate şi putere de creaţie. Puţini îmi vin în minte: Goethe, Victor Hugo, Tolstoi, Bernard Shaw, Herman Hesse... Surpriza mişcărilor sale tinereşti o descopăr ceva mai târziu, când, ieşind pe terasă, autorul CRENGII DE AUR îmi spune : "Ce te miri ? Merg mai drept că dumneata"...

.........

Aduc vorba despre proiectele revistei ai căror redactori m-au trimis să-l caut. Treptat, discuţia alunecă spre subiecte dintre cele mai interesante.

........

Acele ceasornicului se învârt cu diabolică repeziciune. Zicandu-mi că buna-cuviinţă cere retragerea la timp, schiţez gestul. Sunt însă oprit imediat. Ne schimbăm locurile mutându-ne pe terasă când invadată de soarele odihnitor al verii moldovene, când umbrită de nori încărcaţi cu ploaia pe care brazii o presimt, între ei pornindu-se şoapte imperceptibile.

........

    Modul în care am fost primit (eu, un obscur "corector de zi şi corector de noapte"), mă obligă la circumspecţie ori de câte ori aud relatări în legătură cu tratamentul nefavorabil de care, cică, avuseseră parte unii vizitatori... Gura lumii ! Când doamna V.S. i-a spus : "L-am invitat pe poetul Stoica la masă. Ce părere ai?", răspunsul maestrului a fost spontan : "Da, da. să vină, îl aşteptăm cu plăcere...".

În privinţa fragmentului de roman, lucrurile nu au decurs prea neted, întâmpinând la început opoziţii ferme, de altfel intuite de mine. Cum rămânea cu promisiunile făcute la Cluj? Gândurile comutate la posibilitatea eşecului, revărsau catran pe cerul splendidelor mele clipe cunoscute într-o lume a timpului prefăcut în legendă. Şi, dintr-odată, lumină ! Prin persuasiuni nelipsite de argumente duioase, am ajuns la treapta ipoteticului S-AR PUTEA, că apoi, printr-un salt miraculos, unde preconizasem : la certitudine. Mi se cerea răbdare, mai precis, până la revenirea lui Constantin Mitru, cumnatul şi editorul maestrului, în Capitală. Din mâinile sale urma să primesc râvnitele file. Stabiliserăm până şi dată aproximativă a întâlnirii.

.......

    La ziua sorocită, aşteptat de Constantin Mitru, m-am prezentat pe Bulevardul Primăverii, fost Jdanov. La fel de amabil ca la Vovidenie, mi-a înmânat manuscrisul intitulat CUM E REPLICA ÎN ALTĂ LIMBA A UNEI POVEŞTI A LUI LEV NICOLAEVICI ŞI UNDE SE ARATĂ OMUL PROFESORULUI.

......

Intrând în posesia fragmentului de roman, am înţeles că publicaţia clujeană este singură beneficiara a unui favor de excepţie. Curând aveam să constat cu amărăciune contrariul. Atât GAZETA LITERARĂ, cât şi alte reviste puseseră şi ele mâna pe pagini din CÂNTECUL MIOAREI.

......

Aplecat deasupra numărului festiv, proaspăt sosit de pe Someş, diagramă stărilor mele sufleteşti înregistra admiraţie. De la sine înţeles, propriul meu articol, reportajul liric, îl parcusesem de câteva ori, puţintel amărât însă din cauza unei erori tipografice, destul de grave. Câte nu trăsesem la viaţă mea de pe urmă neglijenţelor de corectură! Se împlineau de fiecare dată blestemele autorilor pe care, eu, corectorul de la E.S.P.L.A., îi citeam cu magnifică nepăsare. În timp ce mă gândeam la acestea, am auzit telefonul din camera alăturată. Mi-o luase înainte soţia mea, care mă chema alertată: "Vino repede, vrea să-ţi vorbească doamna Sadoveanu". "Peripeţiile", începute cu primul act al unei piese în care aveam să joc şi eu un rol, şi încă important, continuau... să nu-mi cred urechilor. Eram poftit pentru ziua următoare, la sărbătorirea maestrului, nu la Academie(unde te puteai strecura şi nechemat), ci chiar acasă, pe Primăverii ! Episod neprevăzut. Devenise limpede că trecerea mea pe la Vovidenie lăsase ecouri de simpatie.

......

Într-o parte mai retrasă, în jilţ (atunci mi se părea a fi un tron de aur), Patriarhul pădurilor, cum atât de nimerit îl denumise Lucian Blaga, primea torentul felicitărilor. Greu să-i uit vreodată făptura, părul nins şi privirea olimpiană. Capul îi era înconjurat de acel nimb pe care îl zăreşti la puţine fiinţe, şi numai cât ţine o bătaie a pleoapelor. Un zeu bătrân, hărăzit nemuririi. M-a recunoscut. Surâsul sau revarsă asupra mea o căldură benefică. M-am aplecat sarutandu-i mâna. Imităm de fapt, un gest al lui Tudor Vianu, care mă impresionase profund. Fotograful, apărut din senin, a imortalizat scena. Imaginea fotografică se află azi sub sticla biroului meu: o privesc şi inima îşi precipită bătăile.