..."Poezia care se scrie astăzi este foarte uniformizată, ea poate să apară şi în Ungaria şi nu ştii dacă este o poezie a unui român sau a aunui ungur. Însă nu-l poţi confunda pe Nichita Stănescu cu Sorescu, pe Sorescu cu Grigore Hagiu; toţi au o individualitate, fiecare la randul lui făcând câte o micuţă concesie ca să poată publica. PIETRE KILOMETRICE a stat şapte ani în rafturi şi mi s-a zis "până nu pui acolo una cu partidul, nu apare." Iar când a apărut, am fost înjurat. Cartea mea, O CASETĂ CU ŞERPI, am dus-o la EMINESCU şi redactorul-şef de-acolo, un băiat foarte subţire, mi-a spus "ia-o de-aici, că-i duşmănoasă". Când am auzit, am crezut că se prăbuşeşte pământul sub mine.
Şi merg pe stradă şi mă întâlnesc cu Ţepeneag, care era redactor la nou înfiinţată editură CARTEA ROMÂNEASCĂ - unde era director Marin Preda şi care, din aceste motive, se bucura de o cenzură destul de laxă -, şi mă-ntreabă "De ce eşti necăjit?". I-am povestit ce mi s-a spus. S-a uitat lung. "Noi luni ne-ntâlnim cu Marin Preda şi ne-ntreabă ce manuscrise avem. Luni îţi trimit cartea la tipar". "Uite ce e", i-am zis, "Marin Preda nu va da drumul acestei cărţi". Şi i-am povestit ce s-a-ntâmplat la Casa Scriitorilor. Eram cu Păunescu la o masă, la altă masă era Negoiţescu cu un băiat şi a venit Marin Preda. Domnule, l-a făcut cârpă, curist, tot ce vrei pe lumea asta şi eu, puţin pişcat, m-am ridicat: "Marin Preda, în pizda mă-tii, aşa vorbeşte un scriitor?" Dimineaţă, la şapte, primesc un telefon de la Baconsky: "Ce mi-ai făcut, mi-a dat Marin Preda telefon etc., etc." Şi, într-adevăr, luni, ma sună Ţepeneag şi-mi spune "Sunt două cărţi: a ta şi a lui Negoiţescu. Lui Negoiţescu, deşi sunt bun prieten cu el, nu-i dau drumul cărţii, întrucât este compozită; ba traduceri, ba originale, ba traduceri cu altcineva. Pe-a ta, îmi dau demisia dacă nu se publică. Felicitări!".
Când am auzit, am înnebunit. Mă rog, după aceea am devenit prieten cu Marin Preda, chefuiam împreună. În sfârşit, vreau să spun că toate depindeau de relaţiile interumane. Şi cenzorii contau foarte mult, dacă erau oameni cu apetenţă de risc, fiindcă cenzorii nu erau toţi imbecili, unii erau ei înşişi scriitori - instituţia în sine era imbecilă. Şi ei trăiau, să ştiţi, sub o tensiune formidabilă, pentru că eu nu păţeam nimic, păţeau ei. Cenzura putea fi păcălită şi multe dedesubturi au scapat. Romanele lui Buzura nu ştiu câtă valoare mai au, întrucât conţin subtilităţi pe care generaţiile noi nu le înţeleg. Cui îi mai spun ceva cele patru poezii ale Anei Blandiana, una cu "suntem un popor vegetal", care era transmisă în fiecare seară la EUROPA LIBERĂ?! Au înnebunit Bucureştiul, toţi umblau cu ele copiate. Mai există azi acea poezie care poate trezi un asemenea interes? Poţi să scrii o poezie formidabilă şi nimeni să n-o cunoască. Eu însumi nu mai ştiu ce apare în România. Nu avem centralizare în această copie proastă a capitalismului."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu