Cine-l cunoaşte pe Petre Stoica - ins jovial, amabil, în esenţă un om cultivat, fin, din aceeaşi familie de spirite cu Nichita Stănescu pentru a fixa drept reper un nume cunoscut - aşadar, cine-l cunoaşte pe Petre Stoica este tentat să vadă în opera să poetică un autoportret.
Dar la o privire mai profundă, ai surpriza să constaţi că personajul nu este tocmai Petre Stoica, iar lumea conturată nu e întrutotul cea în care vieţuieşte autorul. Acest lucru nu pare a prezenţă cine ştie ce importantă. Însă de aici cred că trebuie pornită discuţia, pentru că e un punct ce trimite la nota specifică poeziei lui Stoica, la originalitatea acestei poezii - ficţiunea, mai exact spus ficţiunea epico-lirică. Cele două genuri se împletesc aici până la confuzie, rezultatul fiind în favoarea poeziei
Lumea lui Petre Stoica - autorul este cu adevărat un creator de lume - indiferent dacă e un sat din Banat, cum s-a zis, sau e proiectată geografic în altă parte (sau nicăieri), lumea aceasta, zic, e una patriarhală, o împărăţie a somnului, un loc domestic unde oamenii au timp să mediteze, să discute, să cultive plante fără importanţă economică sau să crească mici animale domestice. Aşadar, mici şi neînsemnate întâmplări dintr-o domestică lume apusă, aşezate pe hârtie cu perfectă "democraţie lirică", după cum observa Gheorghe Grigurcu. Spre deosebire de Marin Sorescu, de pildă, care realizează în LA LILIECI o monografie epico-lirică a unui anumit sat oltenesc. Stoica alege o singură latură a unei lumi pe care o exploatează până la atingerea deplinitatii.
La o împărţire directă, fără nuanţe, în poezia majoră şi despre poezia minoră, Petre Stoica ar putea fi introdus fără ezitare în ultima categorie, şi bunul simt critic nici n-ar putea proceda altfel cu un poet care cântă mărarul, păpădia, scaieţii şi închină o odă şoarecilor. Dar cât de ineficientă este această împărţire o dovedeşte şi faptul că mulţi poeţi, îndeobşte înregimentaţi în cetatea poeziei majore de către critica actuală, se trezesc că nu lasă practic opera. Nu tema neapărat majoră creează literatura mare, nu e o noutate. Petre Stoica însă, "minorul", ne oferă o adevărată opera poetică în antologia sa de autor, din colecţia "Cele mai frumoase poezii".
Dacă unii poeţi îşi rotunjesc opera poetică printr-un anumit număr de poeme antologice, dacă alţii slujesc o viaţă (de autor) la o temă, Petre Stoica are şansa de a rămâne prin crearea unei lumi umile fără apăsată "personalitate, dar cu atât mai originală. O lume creată cu mijloace atât de simple, cu efecte imediate de deliteraturizare, că ar fi stârnit admiraţia unui Flaubert, de pildă. El este un colecţionar de obiecte, mai vechi sau mai noi, care se constituie în adevărate mascote ale acestei lumi: îngeri de gips, amoraşi de piatră, statui cu vultur, patefoane şi gramofoane, landouri, hamacuri, flaşnete, creioane chimice, cufere, dovleci turceşti, mărar şi hrean, serviete legate cu sfoară, păpădii, furnici, scaieţi, felinare afumate s.c.l. Poetul refuză literaturizarea şi tehnicizarea, acestea fiind "podoabe" care denaturează satul idilic dar autentic, care-l artificializează. O face cu ironie şi candoare, mai exact spus cu un amestec de nuanţe de ironie şi candoare. Am ajuns astfel cu comentariul şi la mijloacele de expresie, dar despre acestea se impune scrierea unui articol de sine stătător.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu