GUNTER EICH (1907-1972) poate fi considerat drept unul dintre remarcabilii lirici germani contemporani. El este în acelaşi timp şi autorul unor piese radofonice de valoare europeană. S-a născut în Lebus/Oder. Studiază dreptul şi sinologia (Leipzig, Berlin, Paris); poartă mai mulţi ani uniformă de soldat şi e luat prizonier de trupele americane. În 1953 se căsătoreşte cu scriitoarea austriacă Ilse Aichinger. Debutul său poetic are loc în anul 1930 (cu volumul GEDICHTE), dar el se impune de-abia după război. De fapt, Eich este unul dintre primii scriitori care anunţă reverimentul literar vest-german. În volumul ABGELEGENE GEBOFTE (CĂTUNELE LĂTURALNICE) -1948, forma sa poetică e quasi-modernă, dar în BOTSCHAFTEN DES REGENS (MESAJELE PLOII)- 1955 întâlnim o modalitate de exprimare sincronizată la acea mişcare poetică europeană care pune accentul pe simplitate şi antipatetism - aşa-zisul prozaism. În ultima sa culegere ZU DEN AKTEN (LA DOSAR) - 1964 constatăm o desăvârşire a acestui fel de poezie, o condensare a expresiei, o rotunjire a formei.
Creaţia lui Gunter Eich constituie în bună parte o radiografie a a stărilor de spirit din anii de după război. Deprimarea, melancolia şi neliniştea se îmbină cu încrederea în viitor. Eich este şi un sensibil poet al cotidianului şi al obiectelor neînsufleţite, pentru care manifestă o vădită simpatie. Mijloacele sale în acest caz au ceva din ingenuitatea caligrafiei lirice orientale. Paralel cu poezia socială el dezvoltă o poezie de tip naturist, influenţat de Loerke şi Lehmann, cu deosebirea că la el "natură magică se contopeşte cu suprarealismul" (Clemens Heselhaus). Ca autor de piese radiofonice, întrebuinţează o frază de coloratură poetică în care onirismul şi realismul se contopesc armonios şi cu efect. Nucleul inspiraţiei sale îl constituie problematica epocii noastre.
Gunter Eich (a locuit în Austria, într-un sat de lângă Salzburg) şi a fost membru proeminent al "Grupului 47". Dintre multele distincţii ce i s-au acordat, amintim "Premiul Georg Buchner" (1959)
Grupul 47 a început după cel de-al Doilea Război Mondial, când, în 1946, Alfred Andersch și Walter Kolbenhoff au înființat revista Der Ruf (Apelul), prin care se dorea modelarea în spirit democratic a poporului german. Revista nu a avut o viață lungă, căci forțele ocupante americane au interzis-o pentru nihilism exacerbat. Fondatorii revistei nu s-au lăsat intimidați și au înființat o altă revistă, în același an, numită Der Skorpion (Scorpionul). Nici aceasta nu a avut succes, astfel că ei au pus bazele Grupului 47, avand ca model Grupul 98 spaniol.
Membrii grupului se întâlneau în mod regulat, de două ori pe an. Erau chemați doar scriitori, filosofi, oameni cu renume. Ei primeau scrisori prin care l-i se spunea unde și când are loc întâlnirea. Nu exista o listă cu membrii, ei se schimbau, puteai să fi invitat o dată, iar a doua oară să nu mai ai dreptul să vii. La întâlniri se citeau doar manuscrise care nu au fost încă publicate, iar pe baza lor se formau discuții, unde textul era criticat. Existau și premii pentru cele mai bune texte. Hans Werner Richter, fondator și organizator, a numit acest grup drept unul privat-public. Ei doreau să promoveze tineri scriitori, să formeze o literatură germană “de după războiul fulger”. Au criticat anumite tendințe din epocă, anume aceea de a scrie distanțat despre trecut și nu despre aici și acum, idealizarea poetică, etc.
Din anul 1950 membrii grupului alegeau autorul cu cea mai bună lucrare și îi ofereau Premiul Literar al Grupului 47. Banii erau colectați la început de la membri, însă mai apoi s-au găsit sponsori printre stații de radio, diferite publicații etc. Câțiva dintre cei care au primit premiul:
1950: Günter Eich
1951: Heinrich Böll, pentru Die schwarzen Schafe („Oile negre”)
1952: Ilse Aichinger
1953: Ingeborg Bachmann, pentru Die gestundete Zeit („Timpul amânat”)
1955: Martin Walser, pentru povestea "Templones Ende" („Sfârșitul Templonei”)
1958: Günter Grass, pentru Die Blechtrommel („Toba de tinichea”)
1962: Johannes Bobrowski, pentru poezii din volumul “Sarmatische Zeit” („Timpul sarmatic”)
1967: Peter Bichsel, pentru "Die Jahreszeiten" („Anotimpurile”)
Lista celor mai cunoscuți membri:
Ilse Aichinger
Alfred Andersch
Ingeborg Bachmann
Heinrich Böll
Paul Celan
Hans Magnus Enzensberger
Erich Fried
Günter Grass
Wolfgang Hildesheimer
Erich Kästner
Alexander Kluge
Siegfried Lenz
Reinhard Lettau
Marcel Reich-Ranicki
Hans Werner Richter
Grupul a dobândit foarte repede un mare prestigiu, mai ales datorită membrilor foarte cunoscuți. Însă în principal din cauza opiniilor politice contradictorii întâlnirile s-au rărit, iar în 1977 a fost declarat oficial desființat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu