Cum am devenit prieten cu Nichita Stănescu. Fragment dintr-un interviu luat de Ciprian Marinescu poetului Petre Stoica, rev. Orizont, februarie 2006 (5)

 

'El era cu vreun an sau doi mai mic decât mine. Eu terminasem facultatea, eram proaspăt căsătorit, în derivă financiară, nu aveam bani. Şi mi-am propus să-mi vând cărţile. Le-am dus la facultate, le-am pus pe banca de marmură şi am văzut venind spre mine un băiat foarte frumos. M-a întrebat cât costă cărţile. S-a oferit să le cumperepe pe toate. "Am dat lovitura", mă gândeam. Numai că nu avea bani la el. M-a lovit în moalele capului. Într-adevăr, mi-a dat banii ulterior, dar a survenit un gol de vreo patru-cinci luni şi ne-am întâlnit ducându-ne la imprimerii: era cu logodnica lui de-atunci, Doina Ciurea. Am mers undeva să bem, ne-am înţeles să ne vedem mâine. A venit, a doua zi, cu Matei Călinescu, mentorul lui - el l-a pregătit pe Nichita, care nu citea, dar avea o capacitate extraordinară de a asimila, în sensul că putea să vorbească despre o carte fără s-o fi pătruns, căci nu l-am văzut, doi ani cât am împărţit acelaşi pat, să citească una. Aşa ne-am cunoscut. El n-avea unde să doarmă - niciodată n-a avut locuinţă, până spre sfârşitul vieţii. Soţia mea nu mai putea locui în condiţii grele şi s-a dus la Craiova, fiindcă era însărcinată. Aşa că el s-a mutat la mine. A fost o perioada de vis, cu toate discuţiile pe care le purtam.
În privinţa scrisului, Nichita a avut o evoluţie fantastică, scria foarte greu la începuturi, ca mai apoi, spre bătrâneţe, să dicteze poeziile. Pe de altă parte, nici un şpriţ nu putea bea, vărsa imediat, ca să devină, dintr-o dată - probabil din cauza lui Nicolae Velea - mare băutor de votcă. Nichita mai era şi un om care dispărea: câte două luni nu ştiai unde era. Prin acea periodă, mă împrietenisem foarte tare cu Alin Gheorghiu (pictorul Ion Gheorghiu). Eram confidentul lui, singurul care avea permisiunea să între în atelier la el când avea model. Şi-l înjura tot timpul pe Nichita Stănescu - era perioada de vârf a prieteniei mele cu Nichita. Vreun an am dus muncă de lămurire cu Alin Gheorghiu, până a acceptat să vin la atelier cu amicul meu. S-a produs spontan o prietenie. Abia apoi Alin mi-a spus care e motivul supărării sale pe Nichita. Soţia sa, graficiană de prima mână (Anamaria Smigelschi), i-a făcut coperta pentru O VIZIUNE A SENTIMENTELOR. Nichita i-a dat telefon să-i mulţumească şi a invitat-o la Athenee Palace. Ea l-a întrebat dacă poate veni cu logodnicul ei, iar Nichita s-a dezumflat şi i-a zis "da"; deşi ea a venit, el nu s-a mai dus. Îţi dai seama ce afront?
Dar toate fiind de-acum rezolvate, megeam des pe la atelier. La un moment dat, Alin ne anunţă că îşi inaugurează casa, o vilă - el câstiga bani foarte buni, cumpărau străinii de la el tablouri, plus ea, care era graficiana numărul unu - şi ne-a somat să apărem la ora opt, pentru că tot atunci vin şi demnitarii - era deja prieten cu Maurer etc. Acest Alin era foarte generos, bun camarad de-altfel, dar puţin megaloman. Ne gândeam ce să facem noi până la opt. Am hotărât să mergem la Bordei, fiindcă acolo nu e votcă, decât vin şi nu ne îmbătăm. Măi, şi era un vin, domnule, de te trăsnea - foarte puternic, foarte tare. Pe la ora şapte a apărut soţia lui Grigore Hagiu, care umbla prin toate birturile, şi ea invitată, împreună cu soţul, şi-am mai băut, deşi eram deja pişcaţi. La ora opt, ne dăm seama c-am întârziat şi luăm un taxi. Ne gândeam pe drum ce cadou să-i ducem. Aveam bani mulţi, pentru că încasaserăm sâmbătă. Nu ştiam încă cine-i acolo"...

(continuarea, mâine la aceiaşi ora!)

 ",,,Era prin februarie, cu zăpadă cum e acuma, dar îngheţată. Si rupe Nichita o cracă din pom şi ia o cărămidă de pe gard. Deschide uşa, trage craca aia, se umple de zăpadă. Când mă uit în sus... toţi la negru îmbrăcaţi. Lasă Nichita craca, pune cărămida jos şi, fiindcă nu ni se dau scaune, ne aşezăm pe trepte. ""Noi nu primim nimic de băut?", mi-am permis eu, fiind cum ar veni, de-al casei. Ei urmăreau un film, pe atunci. Televizoarele erau rarităţi, iar ei urmăreau un documentar despre Jaques Prevert. De la o discuţie despre Jaques Prevert s-a ajuns la ceartă, Nichita a fost dat afară din casă, iar eu l-am însoţit. M-a pus în faţa casei să jur pe copil, pe nevastă, că nu mai întru niciodată acolo, ceea ce eu am şi făcut, beat fiind. Dimineaţă la ora şapte - Alin ăsta avea disciplina muncii, nu conta c-a băut sau nu, c-a dormit că n-a dormit, el era în faţa şevaletului, că lucra, că nu lucra - mă sună şi zice : "Petre..."... probabil voind să-mi explice, vocea era foarte normală. Eu pun receptorul jos. Peste două sau trei săptămâni plec la Berlin - aveam bursa aceea de şase luni - şi mă-ntorc. Şi vine Eugen Simion şi-mi spune: "Am auzit că ai o colecţie de tablouri Alin Gheorghiu, suntem vecini de bloc, aş putea să vin să le văd?" "Cu mare plăcere" zic, "dar când l-ai cunoscut pe Alin Gheorghiu?" "La un chef cu Nichita Stănescu." Poftim?! ... "Măi Nichita", mă gândeam, "păi nu te prind eu acuma?"
S-a pornit în acea perioadă şi nebunia lui şi începuse să fie urât de colegi. L-am prins. "Ce-ai făcut, măi? Ai uitat ce s-a întâmplat, când m-ai pus acolo, în genunchi, să jur şi tu chefuieşti după aia cu..." Şi mă ia: "Domnule, ai fost în Nemţia şi ai uitat de bunurile obiceiuri balcanice". "Nichita, dacă nu repari toată treaba asta, te distrug. În 24 de ore trebuie să faci ceva". Seara, stau cu Dinu Flămând, să dau un interviu pentru "Amfiteatru". Deci se crease o animozitate teribilă împotriva sa. Într-o seară, însă, îl văd singur la masă, trist. Vocile mele sentimentale spuneau să mă duc eu la Nichita; totuşi, după atâţia ani, e păcat să... Am flămânzit zile-n şir, am adunat chiştoace pe stradă... Oh, el fericit, comandă imediat şampanie, votcă, tot ce vrei, pupi-pupi, dar... pregătea deja cuţitul. Vine un debutant la masa noastră să ne salute, unul din provincie. "Ia loc", îl invită. Toarnă imediat în pahare şi-i spune: "Ştii cu cine stai la masă? Dar mai ştii că Petre Stoica este un ordinar? Când am auzit asta, am crezut că înnebunesc. Nichita, Nichita... Asta a fost lovitura! Nu mi-am revenit. I-am dat telefon lui Breban - pe vremea aia eram în relaţii foarte bune. Am stat până dimineaţă, bând o sticlă. "Tu nu ştii cum e Nichita? Şi mie ce mi-a făcut..."Numai despre asta am discutat cu el. Din clipa aceea am rupt-o. Ne salutam în continuare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nu intram în casa lui, nu mai povesteam intimităţi. Lumea nici bani nu mai vroia să-i dea - pentru că avea o datorie foarte mare. Şi parcă văd, stăteam pe o canapea, avea picioarele umflate, săracul, şi m-a întrebat - a fost ultima discuţie pe care am purtat-o cu el şi pe care am regretat-o enorm după aceea: "ţie ţi-e frică de moarte?"Şi-atunci am fost de o răutate teribilă, am zis "Nu"... Pentru că el avea o vorbă, "Sunt puternic ca un tanc sovietic". "păi nu eşti tanc sovietic?"