O bună parte a adolescenţei mele am locuit în vecinătatea stadionului plasat lângă clădirile-fortăreaţă ale Politehnicii. Binecuvântate fie acele zile cu visări mângâiate de catifelele sălciilor străjuind molcoma Bega! În dimineatile începutului de săptămână, în cazul că echipa de fotbal a studenţilor, Poli, jucase acasă, cu geanta liceanului subsuoară, mă abăteam din drumul obişnuit trecând prin stadion. Ca să ascult vuietul mulţimii încă fierbând într-o imaginară scoică uriaşă. Bucuriile, emoţiile îmi erau nealterate : în ziua precedentă participasem la o victorie. De fapt, studenţii, diavolii în alb-negru, îndârjiţi fără plată, câştigau aproape toate bătăliile desfăşurate pe terenul lor. Cum să fi pierdut? Jucau pe viaţă şi pe moarte. De dragul colegilor, a concitadinilor, a sutelor de mii de simpatizanţi din ţară. O înfrângere înseamnă steagul clubului în bernă, insomnia, păcură în supă, în acelaşi timp chermeza adversarilor (timişoreni şi ei), drucherii "cefereului", echipa de granit, cândva premiantă a fotbalului nostru. Stăteam lângă sârma gardului recules ca într-un templu acoperit cu luceferi şi curcubee, refăcând momentele frumoase ale meciului, plin de caligrafii acrobatice - pe atunci jocul cu mingea era jonglerie, virtuozitate, artă. Ba, nici că mi-e ruşine s-o mărturisesc : se întâmpla să cad în genunchi mulţumindu-le zeilor-fotbalişti (care n-ar fi acceptat o aşezare pe Olimpul ambroziei şi a mierii) pentru cele arătate ochilor mei însetaţi după soarele spectacolului : Andrei Rădulescu (cel mai artist, cel mai subtil şi viclean centru-înaintaş român din toate timpurile), Ion Vasile, Marcu (adevărat buldozer), Boroş (portarul), Corbus, Andreescu, Mioc şi alţii. Jucători selecţionaţi în naţională şi studenţi de elită. Nume ovaţionate, chemate mereu la rampa gazonului... "dragi nume proclamau tinerii, / pe rând ca nişte săgeţi / E flacăra în mine imaginea veselă ; totul se mărită / cu amintirea anilor mei imberbi", spune nostalgic triestinul Umberto Saba în cunoscutul său ciclu de poeme dedicat fotbalului. În zilele când studenţii evoluau pe teren străin, seara, noaptea, îi aşteptam laolaltă cu sutele de susţinători, la gară sau de-a lungul şoselei dinspre Arad, pe unde veneau cu camionul deschis, nicidecum cu avionul, ca azi! După-amiezile, în loc să învăţ (am fost întotdeauna elev candidat la repetenţie) le petreceam pe stadion, urmărind antrenamentele. În momentele de pauză mă amestecam şi eu printre jucători. Lipsiţi de ifosul paralizant, democraţi în fapte şi vorbe, se declarau prietenii copiilor, le promiteau goluri grozave şi intrări gratuite la meci. Tinerii stăteau ciucuri în jurul lor, ascultăndu-le însetaţi peripeţiile, pronosticurile viitoareleo confruntări. Scenele acelor clipe înrămate cu flori de câmp îmi amintesc versurile poetului maghiar Zoltan Jekely: ... "foamea de minge, de la depărtări de mile / ca un magnet îi atrage pe ucenici şi pe elevi, / şi pe câte-un tip, vagabondul atât de senin, / care se reazimă încântat de bara porţii". Deseori, încântat mă rezimam şi eu de bara porţii privindu-l pe fenomenalul half Ion Vasile, roşcatul, cum tunde iarbă terenului denivelat, cu odrasla alături, în cărucior. Idealism şi iarăşi idealism. Acelaşi, notat doar prin nota 9 după ultimul meci, înciudat, făcea antrenamente pe lună, singur, în compania fantomelor şi a plopilor "adânci"".
Evocarea mea vine din dragostea pentru o echipa mare, glorioasă, propulsată de incredibile elanuri, cu jucători în stare să intre pe teren cu ghete rupte şi cu picioarele "frânte"" (a făcut-o Andrei Rădulescu la meciul derbi cu Unirea Tricolor pe care a îngenuncheat-o el, invalid atunci, marcând două goluri antologice!). Împrumutând din versurile poetului mai sus citat, mă tângui cu glas de litanie neagră: "Vai, dar unde-i echipa noastră acum?"
Poli, echipa prezentului... Nu merită nici frunze de laur, nici duioşii. Doar o cunună de paie şi nuielele lictorilor pe spinarea logodită cu lenea. Ea este campioană meciurilor urâte, autoarea senină a sinistrului 0-6 din ziua...
1981
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu