Petre Stoica:

Petre Stoica:
..."Noi nu ştiam ce înseamnă generaţia '60. Aveam un ideal: fiecare cu preocuparea lui. Atunci s-au născut, de fapt, individualităţile. După părerea mea, aceasta este singură generaţie care are individualităţi, în comparaţie - să zicem - cu generaţia '80, unde toţi seamănă între ei. Asta nu înseamnă că diminuez talentul lor şi aşa mai departe. Dar gândiţi-vă la personalitatea lui Nichita, a lui Cezar Baltag, a lui Grigore Hagiu, a lui Mircea Ivănescu - şi asta spune totul. Noi ne băteam atunci pentru estetică. Nichita spunea la un moment dat: "Trebuie să facem concesii doar pentru a putea strecura câteva metafore", asta pentru că era foarte mare lucru să vii, în acea vreme, cu o metaforă insolită, care să scape de cenzură. Şi, într-adevăr, se făceau mici concesii de dragul noului în poezie. În cadrul grupului care era foarte uimitor, tendinţele erau diferite. De pildă, Nichita Stănescu visa să ajungă Labiş, ceea ce, acum, mi se pare puţin ciudat. Dar, sigur, el era foarte tânăr, atunci, când l-am cunoscut, el scria, de fapt, o poezie aproape bacoviană. Mai există, oare, asemenea urme la Nichita? Evoluţia,, maturizarea lui au fost foarte rapide. Grupul acesta, al autorilor amintiţi mai înainte, a funcţionat vreo trei-patru ani. Fiind în bloc, ne-am bătut toţi, împreună, pentru a reuşi fiecare, spre deosebire de cei care au urmat. Am făcut asta fără să călcăm în picioare generaţiile următoare sau pe cele dinainte. Aveam un mare respect pentru bătrâni. Mai târziu, generaţia care a urmat, cea aşa-zisă a Albinei a avut o altă atitudine. Cei din această generaţie, când au apărut la Casa Scriitorilor, nu numai că nu îi cunoşteau pe bătrâni, dar - fără să îi fi citit - îi înjurau. Acolo, odată l-am auzit pe unul zicând: "Cine-i bosorogul ăsta de Adrian Maniu?!" Am sărit de la masă... Eu înţeleg că e bine, uneori, să fii iconoclast, dar nici în asemenea hal, pentru că noi de la ei am învăţat. Eu, cel puţin, deşi am tradus, atâţia poeţi - şi-am spus-o de vreo zece ori până acuma - mă revendic de la Bacovia şi de la Adrian Maniu. De la Bacovia am învăţat ce înseamnă banalul, cum îl poţi ridica la rangul de poezie, dându-i aură."...

Fragment dintr-un interviu luat de Ciprian Marinescu poetului Petre Stoica, rev. Orizont, februarie 2006 (1)

"Cenzura e foarte capricioasă. Eu, bunăoară, când am debutat, a fost un dezgheţ, înainte de revoluţia din Ungaria. Şi toate redacţiile căutau poezii apolitice. Eu am marşat, am publicat, a venit contrarevoluţia, s-a schimbat şi politica partidului: dă afară redactorii care au publicat, dă în Petre Stoica - poezia era şi vulnerabilă, pentru că nu era împlinită estetic. Şapte ani n-am mai putut să public, n-a mai avut nimeni curajul ăsta. Sigur că a trebuit să fac unul din micile compromisuri: scriai câte o poezie şi puneai dedicaţie partidului. Am avut un grup, generaţia '60, al cărei întemeietor sunt, împreună cu Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu. Mai erau colateral, intelectuali sau creatori din alte domenii artistice; ne întâlneam şi discutam. Iar Nichita Stănescu spunea: "Doctore, dacă noi reuşim să strecurăm o metaforă frumoasă, merită să facem o concesie"
Eu nu prea eram de-acord cu lucrul acesta, pentru că eram îndoctrinat de cei de la STEAUA. o revistă de rezistenţă extraordinară, care era tot mereu chinuită. Dar, până la urma, am făcut şi treaba asta. Întotdeauna, lupta cu cenzura era foarte grea, în sensul că nu ştiai care e directiva. Venea lunar câte un chestionar cu zece puncte, în funcţie de discursul nu ştiu cui sau, bunăoară, dacă recolta de porumb era slabă, nu mai aveai voie să scrii despre porumb. Şi era la cenzură un şef foarte cultivat care, pe măsură ce a crescut fotoliul sub el a devenit tot mai tiran. Mi-a dat telefon. "Domnule Stoica, nu va cunosc, dar mi-a plăcut foarte mult şi i-am dat drumul!". Erau, deci, şi momente din astea bune. S-a mers pe ideea destul de perversă, că poezia nu prea e citită şi aici putem fi concesivi. Cu teatrul, cinematografia şi romanul, în schimb, trebuie să fim severi. De aceea, poezia a avut posibilitatea să se dezvolte şi cred eu că s-a scris o poezie foarte bună, începând de prin 1961-1962, 1964 nu mai spun"

Petre Stoica, într-un interviu apărut în revista Tribuna nr. 46 şi 47/1980

..."Îndreptându-mă într-o după-amiază spre plăcutul (acum dispărut) restaurant "Diham", în Cişmigiu mi-a fost prezentat Grigore Hagiu. Purta tricou de marinar, descărcase în nu ştiu ce port lăzi cu băutură, se ţinea însă drept aidoma bradului. Mi-e imposibil să-mi amintesc dacă m-a urmat la "Diham" (cât de frumos mai cânta Nichita la pianul acestui local, noaptea, după retragerea orchestrei!), sigur ştiu că foarte curând între noi s-a legat o trainică prietenie, niciodată atinsă de catranul dihoniei. Salasuia la o aruncătură de băţ de mine, pe Pictor Stahl, străduţă romantică şi liniştită. Avea şi el o "barcă", una scufundată, la trei metri sub nivelul trotuarului. În ea îşi petrecea veacul Pavel Aioanei şi minunatul Vasile Gorduz, biet student la artele plastice. Semăna atât de izbitor la chip cu Trakl (îi semăna şi prin excesele alcoolice), încât mă prăpădeam de dragul lui. Mă bucur că în prezent este un sculptor important al ţării. Eu, cu prietenii mei, Grigore cu ai săi, treptat, treptat ne-am constituit într-un grup unit nu atât prin vârstă şi elanuri bahice, cât prin sfânta noastră preocupare pentru arta autentică, purificată de dogme. Cercul, eteroclit, îl formau Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Nicolae Breban (stăpânea şi el o faimoasă "barcă", pe Nerva Traian) Gorduz, E. Mihăescu, Modest Morariu, Lucian Pintilie, Mircea Ivănescu (în 1951 mi-a pus în mână DIE VERWANDLUNG de Kafka!), Matei Călinescu, Florin Mugur, Cezar Baltag şi Mihai Murgu. O fi complet pomelnicul? Cu Nichita şi cu Grigore, la începutul începuturilor ne întâlneam la toate ceasurile zilei şi nopţii. Citeam din propriile noastre creaţii sau zăboveam îndelung asupra unor autori străini (Ungaretti, Rilke, Montale, Trakl), sorbindu-le mierea. Reverimentul poetic produs după anul 1960 (inaugurat, indiscutabil, de STEAUA), îşi are rădăcinile şi în lumea acestui grup febril, închinător în faţă unui singur altar : al Minervei."...