"TE UITĂ CUM NINGE DECEMBRE" Petre Stoica, din "Amintirile unui fost corector"(1982) Inmemoriam Teodor Mazilu

Teodor Mazilu (sau Theodor Mazilu, n. 11 august 1930, București, d. 18 octombrie 1980) a fost un dramaturg român, autor de piese de teatru și scheciuri pentru televiziune. S-a născut ca al patrulea copil într-o familie de muncitori

Teodor Mazilu scrie începînd din 1949, mai întîi în periodice pentru ca mai apoi să publice colecții de nuvele și romane. Ceea ce îl caracterizează pe Mazilu este însă teatrul său, adesea asemănat cu cel al lui Caragiale. În ciuda cenzurii severe din acea perioadă el reușește să-și cîștige publicul luînd în zeflemea absurdul caracteristic regimului despotic. Piesa Proștii sub clar de lună, pusă în scenă de Lucian Pintilie în 1963 la Teatrul Bulandra este scoasă de pe afiș pentru o vreme de autorități. In anul 1972 publica Ipocrizia disperării, eseu în care își prezintă filozofia personală.

În urmă cu vreo zece ani(1972), între mine şi Teodor Mazilu, diavolul a ţinut să arunce sămânţa zâzaniei. Deşi ne recunoşteam de la apreciabilă distanţă, părea că aveam de împărţit ceva ce nu merita. O neînţelegere alimentată de orgoliul meu excesiv. Vântul aducea dinspre Mogoşoaia şi invers ecoul cuvintelor noastre cu explozii de petardă. Apoi, la regizarea hazardului, gâlceava a încetat, fără salamalecuri, în faţa unei sticle cu vin "Cabernet-Sauvignon" inaugurând o prietenie niciodată căzută în rugină. Am petrecut împreună zile şi nopţi de veselie spumoasă şi confesiuni, destule bătute de aripa restrisei. Ultima perioada a existenţei sale mi l-a apropiat şi mai mult sufleteşte. Am înţeles atunci cât de nefericit era acest mare scriitor, nepractic în viaţă, incapabil să-şi construiască forturi ocrotitoare, fie ele şi superficiale. Credea - câtă naivitate - că talentul, buna-credinţă şi cinstea ajung. Îl urmăreau necruţător invidiile macerante transformate în cuvinte-bâtă şi răzbunări prosteşti. "Toţi simt nevoia să mă batjocorească" îmi mărturisea cu inima însângerată. Nu chiar toţi, greşea. Pentru că numărul celor care îi preţuiau personalitatea artistică, inteligenţa şi humorul inimitabil, îl întrecea pe cel al detractorilor, destui dintre ei penibili petiţionari la ghişeul gloriei.
Vizitandu-l odată la Mogoşoaia, i-am dat o carte de-a mea, proaspăt apărută, şi a găsit de cuviinţă s-o laude în Luceafărul. Peste puţin timp mi-a imitat gestul, oferindu-mi surprinzătoarea lui culegere cu poeme, Cântece de alchimist. Recitînd-o, i-am găsit nealterată prospeţimea, timbrul inconfundabil, tehnica poetică impecabilă. Versuri de genul: "Poate că naşterea ar trebui să fie/ O stare de lumină, explozie solară/ Şi să ieşim cărunţi din pântecele mamei/ Obişnuiţi cu noaptea şi zgomotul de-afară..." îşi găsesc locul în orice antologie nepărtinitoare. Îl vizitam la Mogoşoaia...Ahtiat de veşti, şi la fel de ahtiat să-i aud paradoxurile năucitoare. Uneori îl căutăm împins de nevoi financiare. Generos din fire, dădea curs solicitărilor mele de împrumut. Împreună cu o persoană aprigă în iniţiative, voiam să-l determinăm la cumpărarea unei case modeste, ferită de zgomot şi cheltuieli nesăbuite. Casa, nelipsită de oarecari conforturi ale civilizaţiei, pentru moment îl încânta. S-au ivit curând îndoielile: Cine să-i gătească, să-i procure vinul, să-i deretice? Probleme insurmontabile. Şi cum vor veni acolo, în ingrate condiţii de transport, femeile de care îi plăcea să se ştie înconjurat? Deşi în literatură le "înfiera" (ca nimeni altul la noi) nu se putea dispensa de prezenţa lor, asemenea vienezului Peter Altenberg, pelerinul nopţilor, care vedea sexul slab "opera de artă a lui Dumnezeu". a renunţat la dislocarea dintr-un cuib atât de familiar lui. Pentru Mazilu, fosta reşedinţă a Bibeştilor constituia totul, mai exact: laboratorul în care locuia, scria şi studia viaţa actriţelor, textierilor, fotbaliştilor, a trecătorilor prinşi în baluri cu sau fără măşti. Aici, vorba lui La Bruyere, îşi "istovea" mintea căutând să dea în vileag viciile şi ridicolul.
Claustrarea mea la Bulbucata, şi o absenţa mai îndelungată din ţară au împuţinat sensibil întâlnirile noastre. Dădeam nas în nas pe nepusă masă, în locuri de-a dreptul neverosimile, ca bunăoară în vara anului 1974. Aşteptam în gara principala a Munchenului trenul menit să mă readucă în patrie. Printre pasageri, în majoritate cosmopoliţi, am zărit o fiinţă plăpândă, pierdută sub o imensă pălărie neagră. Tudor! Fusese şi el la memorabilul campionat de fotbal, pleca acum spre o altă zonă a Europei, spre oraşul luminilor! Orarul feroviar, sever ca pretutindeni în lume, ne-a obligat la schimb de silabe grăbit. "Lasă, pe altădată...vii tu la Mogoşoaia..."Acasă, ne revedeam tot întâmplător: La Congresul scriitorilor, la "Doi Cocoşi", în incinta palatului brâncovenesc, la "Zilele dramaturgiei" petrecute în oraşul de pe Someş( unde, în braseria "Continentalului", aşezat lângă mine, acordase tânărului critic literar Radu Săplăcan un interviu). În anul 1977, reintalnindu-ne, după deşertarea câtorva pahare cu vin, şi-a dezlegat limba, voia să-mi spun părerea într-o chestiune gravă: Face bine, face rău, căsătorindu-se? "Însoară-te, Tudore, l-am îndemnat. Fără îndoială, mai chestionase el şi alţi prieteni. În privinţa imboldurilor la însurătoare, înzestrat cu experienţă, eram întotdeauna înflăcărat arătând imensele avantaje ale traiului conjugal. Şi condamnam mizerabila burlăcie, ca să mă exprim în tonul său din Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni. Oricum, hotărârea fusese luată, voia el doar aşa, să mai întrebe, dacă totuşi?...Urma să particip la petrecerea mirilor, petrecere neonorată, data evenimentului găsindu-mă în voiaj austriac.
Începând de prin august 1979, luni în şir am stat în permanentă lângă Tudor, la binecunoscuta lui masă din salonul vechiului palat, reprofilat cândva în casă de creaţie. Îl găseam îndeobşte singur, covârşit de probleme amânate şi rasamanate, cu adaosul migrenelor ivite peste noapte. Trebuia să întregească o anumită scenă din comedia Mobilă şi durere. Piesa era programată, regizorul îi da ghes, actorii orădeni ajunseseră cu repetiţiile până la acea insulă ale cărei contururi îşi întârziau definitivarea. Ca întotdeauna în situaţii de acest fel, creatorul lupta cu demonii insomniei. Îl înfruntau şi pe Tudor. Inspiraţia venind la timp, premiera a avut loc la data prevăzută. Scăpat de un chin, îl miruia altul: Iarna bătea la uşa nemiloasă şi din inventarul garderobei sale lipseau veşminte călduroase. Plutea totuşi pe nava optimismului. Urmau să-i apară două cărţi, o jumătate de duzină din lăcaşurile Thaliei îi pregăteau înscenarea pieselor. Zeiţa belşugului, Copia îşi vestea sosirea. Printre obsesiile-i vechi: antologia de dramaturgie românească, tipăritură importantă, care-l excludea. Mare nedreptate. Dacă autorul ei a ţinut să-l necăjească pe Mazilu, se poate felicita, a izbutit pe deplin. Singură inicvitate făcută acestui scriitor de anvergură? Oare câte culegeri de traduceri alcătuite pentru cititorul străin îi cuprindeau numele? Faptul că nu deţinea funcţii administrative constituie o explicaţie, nicidecum o scuză.
Sosirea mea alături de Virgil Mazilescu în salon, îl scotea din muţenie devenind jovial, exuberant. Se întâmpla să fim aşteptaţi cu nerăbdare. Îşi lua pumnul mărunt lipit de buze şi sălta uşor de pe scaun, desfacandu-şi braţele: "Ce faceţi domnilor? Pe unde umblaţi?". Îi flutură puţinul păr cărunt, puf de păpădie, gata să-şi ia zborul. Avea în faţă sticlă de vin, de care se despărţea numai în somn. Cu ea în mână, prin mers aplecat şi cămaşa scoasă la spate, făcea naveta între salon şi odăile de sus. Pentru el, lacrima stoarsă din struguri era nectar, elixir indispensabil. Mânca puţin, cu gesturi delicate. deseori meniul comandat în ajun îi rămânea neatins, mulţumindu-se cu câteva felii de salam de Sibiu şi fructe. Perimetrul mişcărilor şi-l restrângea între zidurile palatului din care nu pleca cu săptămânile. Mai în glumă, mai în serios, se spunea că Tudor n-a văzut niciodată lacul, cavoul osemintelor ilustre, livada. Invitaţia de a-şi petrece seara pe terasa vilei din vecinătatea serei, o declina categoric, invocând...frigul. Deplasările i le frânau comoditatea dublată de sleială. Nevoia plecării în oraş îl îngrozea. Căuta să-şi rezolve afacerile prin intermdiul telefonului, şi când aparatul inventat de Bell functiona anapoda, îl zăreai pradă agitărilor nervoase.
Conversaţiile cu Tudor, rege al ironiilor, satirei, absurdului şi sarcasmului, te înviorau, te simţeai ieşit dintr-o baie terapeutică. Inteligenţa lui, bisturiu extrem de fin, diseca situaţiile cu încântătoare luciditate. Unor interogări ("Ce, şi ăsta se crede Shakespeare?", "Te pomeneşti c-o fi al doilea Eminescu, şi noi, naivii, nu ştim?") le urmau filipice viclene. Ducea paharul la gură, sorbind vinul, apoi îşi ştergea cu degetele transparente colţurile buzelor subţiri. Pauză scurta, calculată, în vederea lansării vreunei formulări teribile. Pentru redarea lor, inutil apelul la memorie, suficient să deschid la întâmplare vreo carte purtându-i semnătura, le găsesc pretutindeni, mişună ca mormolocii într-o apă nepoluată; "A lovi un om prost e ca şi cum ai lovi un copil...", "Aşa cum există pompieri voluntari, există, bineînţeles, şi idioţi voluntari", "Fiecare porc speră, în subconştientul lui mai mult sau mai puţin încărcat, să capete aripi. Dar ce poate fi mai infriosator ca un porc zburând triumfător ca ciocârliile în înaltul cerului?!"" O femeie adevărată mai uşor acceptă să fie înşelată decât să fie condusă din comoditate până la poarta casei...Femeile iartă cu uşurinţă greşelile mari comise împotriva lor şi sunt intolerante cu cele neînsemnate.", " Prostia este şi ea o vocaţie, ca oricare alta, ca pictura, sau dansul, sau muzica", "Mi-e foarte greu să fiu stupid şi grosolan oricâtă căutare ar avea aceste daruri dumnezeieşti.", "căci asta e comicăria: prostituatele sunt cele mai pudice femei"...Aş putea continua cu mii de exemple, spre satisfacţia cititorului. Din scrierile lui Mazilu, ochiul ager şi mâna harnică pot alcătui oricând o insolită enciclopedie a paradoxurilor. Omul acesta unic în felul lui, în crucuada pe care o purta împotriva prostiei, uza de o dialectica pe cât de imprevizibilă, pe atât de diabolică. În discuţii concluziile-i găseau ecoul în acel "păi, nu?"-şi ochii lui albaştrii-cenuşii se prefăceau în flăcărui de magneziu.
De neuitat rămân pentru mine după-amiezile cu meciuri de fotbal, urmărite umăr lângă umăr în faţa televizorului. Amintea mereu că jucase pe post de extremă într-o formaţie bucureşteană(când o fi având timp ţâncul care de la cinsprezece ani, încă în pantaloni scurţi, ucenicea prin redacţiile ziarelor şi revistelor literare?) şi că are un nepot legitimat la "Chimia" Râmnicu Vâlcea. Comentariile lui, abundent presărate cu sare, piper şi boia îmi reînviau vechile-i tablete sportive din Contemporanul. De la sine înţeles, amândoi ne declaram capabili să rezolvăm situaţiile din teren infinit mai bine decât tinerii născuţi să bată mingea, pe plată şi după program impus ştiinţific. Odată meciul încheiat, lunecam în salon vorbind câte în lună şi în stele. Ironia era o floare veşnic deschisă, oferindu-şi parfumul tare celor din preajmă.
Tăifăsuiala noastră, împletită cu a altora, pe neaşteptate se transforma în petreceri memorabile, străine de jeg şi vulgarităţi. Le dominau cântecele frânte, melancolice, şi dansurile voit caricaturale, la care Tudor ţinea să fie campion. "Ai văzut ce splendid am dansat?" mă întreba a doua zi. "Da, Tudore, am văzut, ai fost grozav"...îi răspundeam aducându-i satisfacţii primite cu bucurie de copil. Alteori, alcătuiam planuri legate de premierele pieselor sale. Planuri cu banchete regeşti, destrămate cu puţin înaintea evenimentului aşteptat. "Plecăm cu toţii la Târgu-Mureş." Lipsa banilor l-a purtat de unul singur spre locul "desfăşurărilor". Amânări..."Nu-i nimic, la Oradea o facem lată". S-a dus şi acolo urmat doar de propria-i umbră. "Vine premiera de la Municipal...voi invita cele mai frumoase femei din Bucureşti..." Himere, cele şapte vaci slabe de-abia de îşi anunţau dispariţia. Lucrurile s-au schimbat curând, semnul prosperităţii sale devenind vizibil. Şi-a cumpărat palton, costum, pălărie, fular, cravate. Nicidecum de dragul dichiselii-o, asta niciodată. Ştaifului îi prefera "ponoseala". I se părea mai altfel, mai şic, cu nodul cravatei desfăcut şi cu mânecile cămăşii dezbumbate. În cazul lui Tudor neglijenţa vestimentară putea trece şi ea elegantă
Pe pământul oamenilor apăruse frigul, griveii Mogoşoaiei alergau zgribuliţi, orele toamnei se scrumisera, pescarii dormeau pe sobă visând peştele din basm. Purtam în continuare pe umeri petalele trandafirilor pe care vântul negrelor destrămări îi presărase pretutindeni. În eternul salon, mesei noastre i-am mai alăturat încă una, să fie loc pentru cine ar fi dorit să ne însoţească duiosul cântec, nebănuitul cântec al despărţirii. Virgil, cu vocea lui nestricată de tutunul ţigărilor ieftine, mobiliza şi dădea tonul melodiei Decembre. Îi ţineam isonul, şi în pauze ne minunam de felul în care izbutise Alifantis să pună pe muzică faimoasele versuri bacoviene, ştiute dintotdeauna numai spre a fi şoptite iubitei la ceas de alean. "Te uită cum ninge decembre"..."Sau zilele mele-totuna"..."Şi ningă zăpada ne-ngroape". Fulguiala de afară în loc să stingă, sporea văpaia adunată pe buze. Şi brusc, răscolitoarea după-amiază încetase. Luminile spectacolului feeric se stinseseră. La rampă apăruseră duhurile rele. Tudor chemase pe unul din dintre oamenii de pază, îi dăduse cheia odăii cu rugămintea să-i pună manuscrisele într-o valiză-singura-i avere. Cine presimţea prăbuşirile? O maşină, comandată în grabă, stătea la poarta principala. "Aşteaptă telefonul meu", au fost ultimile cuvinte ce i le-am auzit între zidurile groase ale palatului. Am rămas singur, înmărmurit şi îngheţat. Şi iată-mă la locuinţa lui "conspirativă", la Dan Cristea. "Eh, ce zici Petre? Ţi-a plăcut? O adevărată evadare, ca-n filmele americane". Am locuit în acel apartament trei zile. Suficient să-mi completez imaginea despre o existenţă cu capul în jos. Tudor dormea aiurea, activitatea cotidiană şi-o dirija după criterii ce muritorului de rând îi sunt imposibil de înţeles. Dădea zeci, sute de telefoane. Purta tratative cu directorii de teatru, cu regizori, cu actori, cu persoane binevoitoare, gata să pună umărul la urnirea căruţei sale împotmolite. Tudor hotărâse o radicală schimbare a vieţii ce o dusese până atunci. "Plec la Cumpătu". A stat o vreme, scurtă, printre poeţi, babe şi copii. Bântuit de nelinişti, a revenit în Capitală, spre a rămâne pururea la una din marginile ei, tocmai acolo unde iarba creşte neagra, nepăsătoare la feţele anotimpurilor.
Timpul, cât i-a mai rămas, a fost un du-te-vino, o pendulare între cunoscut şi necunoscut. În ciuda calvarului stârnit de o boală ticăloasă, respira cu nădejdea stabilităţii, plin de speranţe şi încrezător în prieteni. Până în clipa când moartea ni l-a răpit lăsând un gol de neumplut. Teodor Mazilu, înţeleptul, Til Eulenspiegel-ul în straie moderne, a lăsat noian de pagini care îmbogăţesc substanţial literatura romana la capitolul ce-l are pe Ion Luca Caragiale stâlp de aur. Ninge ca în ceasurile noastre de veselie, cele atinse, fără să ştim, de zăbranic înmuiat în catranul nopţii. În fosta lui odaie cu manuscrise vraişte şi cărţi dispuse asemenea unor cărămizi înclinate, trebuie să fie frig. Frig prin locurile unde juvenilul a râs cuminte şi amar şi dispreţuitor. La primăvară, anonima pasăre de mătase va veni cântându-i la fereastră din care privea, meditativ, spre copacii parcului cu adâncimi de nuanţă diamanteloe sărutate de soare. Îmi vine greu să-mi închipui că nu voi mai da ochi cu Tudor, dacă nu zilnic, săptămânal, lunar, la Mogoşoaia, sau aiurea în Bucureşti, măcar o dată pe an, oriunde, chiar şi pe o insula stăpânită de fantomele puştiului. Întâlnindu-l şi auzindu-i reproşul: "Pe unde umbli, domnule?"
Existând un Dincolo, sunt sigur că prietenul meu de odinioară, rezimat de balustrada cerului, ar gândi: "Ce l-a apucat pe nebunul de Petre să-şi încheie rândurile despre mine în felul ăsta? Doar ştia că am oroare de asemenea lirism" Dar există un Dincolo?